Maramureş, plai cu flori. Episodul 4: Cimitirul Vesel din Săpânţa

Primul lucru care te uimeşte în Săpânţa e că Maramureşul lăsat în urmă, dincolo de Sighetu Marmaţiei, s-a schimbat. Casele sunt mai altfel, oamenii par de alt soi, şi Tisa e la doi paşi. Ceva din istoria şi tradiţia care până acum îşi arătaseră chipul pe fiecare uliţă s-a dus. În schimb, ai senzaţia de loc mai modern, mai ancorat în realităţile veacului.

Din centrul comunei e greu de ratat drumul în stânga spre Cimitirul Vesel – într-acolo se îndreaptă orice maşină cu număr de înmatriculare fără MM în faţă. Amplasarea cimitirului e prevestită de chioşcuri şi tarabe, cu magneţi, clopuri, haine (ţesute manual, pe aici sau prin China), plus sticle de palincă vândute prin dosul gospodăriilor. Îţi vine greu să-nchizi ochii la comerţ, dar albastrul crucilor e suficient de hipnotic încât să te atragă printre monumentele funerare.

Ajuns aici, ai parte de o primă surpriză: Cimitirul Vesel nu e câtuşi de puţin un loc vechi, nu are o istorie strămilenară, cum poate credeai. Dimpotrivă. Primele cruci mai deosebite datează din 1935!

A doua surpriză: Cimitirul Vesel nu este o creaţie colectivă, nu s-a iscat dintr-un spirit comun, ci are un creator, cu nume, prenume şi casă memorială – Stan Ioan Pătraş, un talentat cioplitor, care a reuşit să-şi convingă consătenii că morţii îi poţi răspunde cu un zâmbet, că bocetul nu este singura reacţie plauzibilă în faţa sfârşitului pământesc, şi extrem de important este ce rămâne după tine. Vorba ceea, să nu fi făcut degeaba umbră pământului.

În prezent, Dumitru Pop este cel care a preluat moştenirea lăsată de fondatorul cimitirului şi care lucrează crucile şi epitafurile comanditarilor contemporani, fie că aceştia îi cer să fie zugrăviţi cu smartphone-ul în mână, lângă maşina în leasing sau într-un tricou de firmă cu logoul la vedere.

A treia surpriză: Cimitirul Vesel nu este deloc chiar aşa de vesel pe cât ai crede. Nu toate versurile sunt reuşite, multe rime şchiopătă sau sunt într-atât de facile, încât un şcolar al zilelor noastre s-ar codi să le arate cuiva. De cele mai multe ori, sunt vorbe simple, care respectă un tipar foarte bine stabilit. Câteva dintre ele sunt foarte amuzante, vedetă fiind crucea cu soacra:

Sub această cruce grea Zace biata soacră-mea. Trei zile de mai trăia, Zăceam eu, şi citea ea. Voi care treceţi pe-aici, Aveţi grijă, n-o treziţi, Că acasă dacă vine, Iară-i cu gura pe mine.

Se pot citi şi confesiuni de o sinceritate dezarmantă: „Ţuica şi femeile/ Mi-au terminat zilele”. Sau simbioze perfecte între util şi plăcut: „Aici eu mă odihnesc,/ Pop Grigore mă numesc,/ Mie mi-a plăcut tractorul,/ Cu sticla să-mi stâmpăr dorul!”

Cele mai multe versuri şi imagini însă te pun pe gânduri. Dar, una peste alta, întrebarea e simplă: ce rămâne după o viaţă de om? Copiii, meseria, felul în care mori?

Indiferent de răspuns, pleci de aici ceva mai împăcat, la fel de liniştit ca albastrul înconjurător şi mai vesel decât te-ar putea face orice sticlă de-aceea, vândută printr-un dos de magazin şi care ţi-ar putea „termina zilele”.

Cifre: 4 km, asta e distanţa între comuna Săpânţa şi graniţa de nord a României cu Ucraina.

Când să mergi: La jumătatea lunii august, când se organizează festivalul „Drumul lung spre cimitirul vesel“, din iniţiativa unui irlandez inimos, Peter Hurley. Se lasă cu cântece, tradiţii, ateliere meşteşugăreşti, zile şi seri de neuitat.

Nu rata: Dacă vii din estul Maramureşului, drumul spre Săpânţa nu poate ocoli Sighetu Marmaţiei. Şi, dacă treci prin Sighetu Marmaţiei, nu poţi să nu te opreşti la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. O vizită aici nu e plăcută, dar e necesară, ca un vaccin: pe moment doare înfiorător, dar te fereşte pe viaţă de ispititoarea iluzie a totalitarismului.

Memorialul de la Sighet e un loc al viilor morţi, aşa cum Cimitirul Vesel de la Săpânţa e un loc al morţilor vii.