Canionul Valea lui Stan din vecinătatea Lacului Vidraru este un studiu de caz interesant. Neamenajat şi nemarcat până în 2016 (acest lucru fiind coordonat atunci de dl. Relu Nica), ulterior devine o destinaţie predilectă a turismului de aventură cu autocarul. În weekend, cine nu este suficient de matinal, trebuie să se înarmeze cu multă răbdare şi să aştepte la cozi de zeci de persoane pentru a urca treptele metalice care facilitează parcurgerea canionului.

Este greu de evaluat corect procentul de turişti care parcurg pe cont propriu acest traseu şi cei care apelează la serviciile unui ghid. Îndrăznesc să afirm că peste 50% dintre cei care au abordat acest traseu au făcut-o în cadrul unor experienţe organizate.

Tarifele serviciilor de ghidaj variază destul de mult, funcţie de dimensiunea grupului şi paşaportul turiştilor. Posibilitatea parcurgerii acestuia în condiţii de siguranţă, inclusiv de către persoane lipsite de experienţă montană, generează venituri pentru operatorii de turism de aventură. Uneori chiar consistente. Iar uzura traseului creşte!

Dacă ne dorim o dezvoltare durabilă a acestui tip de turism, trebuie să ne facem o prioritate din întreţinerea traseelor la standarde optime de siguranţă. Iar acest lucru însemnă materiale, timp şi expertiză. Adică bani! Primii care ar trebui să finanţeze aceste proiecte sunt chiar operatorii de turism de aventură care exploatează comercial zonele respective.

O atitudine responsabilă ar fi ca un procent din taxele de ghidaj să fie alocat compensării uzurii traseelor. Acest lucru ar distribui echitabil efortul întreţinerii zonei între cei care au un impact diferit asupra amenajării traseelor.

Ideea însă nu poate fi pusă în practică prea curând. Mai întâi organizaţiile non-profit implicate în activităţi montane şi alpine vor trebui să-şi împartă teritoriul pe care îl vor administra şi să demareze proiecte de amenajarea şi întreţinerea diferitelor canioane şi trasee de via ferrata.

Pe lângă procentul din taxa pentru serviciile de ghidaj, la finanţarea acestor proiecte ar putea participa şi alte persoane fizice sau juridice, precum şi instituţii ale Statului.

Dacă ne dorim un viitor în turismul de aventură, trebuie să avem grijă de locurile prin care mergem. Din păcate numai a strânge gunoaiele după noi nu mai este suficient; siguranţa parcurgerii traseelor însemnă finanţare dedicată. Numai o astfel de implicare ne poate feri de accidente care vor omorî în faşă dezvoltarea turismului de aventură!

Depinde numai de noi, comunitatea montană şi alpină, precum şi de operatorii de turism de aventură, să ne dezvoltăm durabil!