Discuţia are loc în cerdacul unei case din Oltenia de sub munte. Interlocutoarea mea este o femeie care, după pensionarea anticipată, şi-a urmat soţul în casa lui părintească din vârful dealului. Acum, în afară de neamuri, cei doi sunt vizitaţi periodic de vulpi, ulii, căprioare şi mistreţi.

Gospodăria e doar o umbră a gloriei din vremea ălor bătrâni. Lipsesc caii, vacile, oile şi porcii. Cine să mai aibă grijă şi de ele?

În jurul casei este un pic din fiecare. Există răsaduri cu ceapă şi mărar; livezi amestecate de cireşi, pruni, meri, peri şi gutui. Viţa de vie ţine umbră şi dă struguri. Mai în vale sunt răsaduri de cartofi, dar şi de coacăze, căpşuni şi fragi. În fânar se găsesc mereu ouă proaspete.

În plimbarea de pe coastă am adunat mânătărci şi crăiţe. Primele sunt nişte delicatese care se vând pe bani grei la oraş; pe deal însă sunt folosite în tocăniţa de ciuperci. Crăiţele sunt diferite; e păcat să le strici pe tocană când sunt atât de gustoase prăjite pe jar.

Pe deal găseşti mâncare şi băutură bio, desigur plătită cu multă sudoare. Pensiile sunt cheltuite pe ţigări, pâine, dulciuri, medicamente şi integrame.

La oraş nu ai cum să înmulţeşti mâncarea. Din acest motiv tot mai mulţi orăşeni de primă generaţie fac cale întoarsă la ţară, unde cu trudă îşi pot asigura traiul printr-o agricultură de subzistenţă.

Gospodăriile nu mai sunt ce-au fost, însă casele rămân în picioare. Iar obiceiurile, munca câmpului şi tainele plantelor medicinale şi a alegerii corecte a ciupercilor sunt transmise mai departe.  

Sălbăticia României profunde este seducătoare. Ce se va întâmpla însă când nu va mai fi nimeni în cerdac? Când nu va mai avea cine să hrănească păsările şi să muncească pământul? Că la Penny totul este pe bani!