Românii şi educaţia vestimentară

La începutul lunii octombrie, în aripa estică a Casei Albe, într-un decor de gală, prima doamnă a Statelor Unite ale Americii, Michelle Obama, a adus împreună cei mai de succes designeri americani, jurnalişti de modă şi 150 de studenţi, în cadrul unui atelier de educaţie vestimentară, cu scopul de a îndruma, forma şi instrui noua generaţie de tineri interesaţi de domeniul imaginii personale, al creaţiei vestimentare şi jurnalismului de modă.

Entuziaşti de vizita la Casa Albă, curioşi să-i asculte pe Anna Wintour, Donna Karan, Diane von Furstenberg sau Prabal Gurung şi nerăbdători să participe la activităţile practice, tinerii au transformat atelierul într-un succes, aşa cum puţine proiecte educative sunt. 

FOTO Getty Images

Generaţia mea a fost instruită în spiritul ideii că preocuparea pentru imaginea personală este superficială, frivolă şi deraiază de la un parcurs pozitiv, ca şi cum educaţia academică şi cea vestimentară s-ar exclude reciproc. La finalul facultăţii, mii de tineri căutau online soluţii vestimentare pentru interviuri de angajare, prime întâlniri sau prânzuri cu clienţii, rezultatul fiind informaţii ambigue şi repere incerte. Mai sunt şi veşnicii răzvrătiţi împotriva rigorilor de orice fel care cred că despre ei vorbesc doar acţiunile, că nu vor să participe la acest joc al aparenţelor. Paradoxal, sunt de acord cu ei, cred în succesul de durată care are drept fundament inteligenţa şi educaţia, însă, se pierde din vedere un lucru esenţial, anume că ceea ce deschide uşile acestor calităţi este aspectul exterior bine gestionat.

Odată deschise uşile mult dorite, aspectul exterior este cel care vorbeşte răspicat şi convingător despre statutul, obiectivele, convingerile, aspiraţiile pe care le avem. Fie că vrem sau nu, acest proces are loc, ca o lege a fizicii care spune că mesajul vizual ajunge mai repede decât cel sonor, ca o lege a comunicării ce ne spune că reţinem mai mult ceea ce vedem decât ceea ce auzim.

În plus, de gestionarea informaţiilor pe care imaginea noastră le transmite depind percepţia şi atitudinea celor din jur faţă de noi, depind evoluţia profesională şi relaţiile personale. Cam atât de superficială este educaţia vestimentară şi rolul ei în parcusul oricăruia dintre noi.

În ciuda acestei abordări, preocupare pentru imaginea personală există şi în România, atât la oamenii de pe stradă, cât şi la cei care vor să facă din asta o meserie. Românii sunt interesaţi de aspectul lor exterior, văd asta în machiajul fără de care puţine dintre femei ies din casă, în nelipsitele bijuterii, în felul studiat în care îşi poartă corpul şi în ţinutele elaborate, în tunsorile bărbaţilor, în ceasurile lor masive, în încercările de a fi diferit sau, dimpotrivă, cât mai asemănător. Românii sunt neinteresaţi de aspectul lor exterior, văd asta în machiajul care acoperă tenuri încărcate, în manichiura falsă a unor mâini care ar avea mai curând nevoie de o cremă hidratantă, în culorile intense din spatele cărora, persoana care le poartă, este aproape invizibilă, în excesul de logo-uri care transformă purtătorul într-un billboard viu.

M-am contrazis? Da, în ton imaginea majorităţii oamenilor de rând, în care nu văd (aproape) niciodată intenţionalitate, coerenţă sau unitate. Alegerile lor nu sunt fundamentate pe principiile echilibrului sau  armoniei şi nici nu vin dintr-o convingere fermă, argumentată şi educată. Nu avem nevoie de haine mai scumpe, de accesorii mai preţioase, ci de informaţia pentru a transforma o ţinută oricât de modestă într-o alegere potrivită contextului, anatomiei, mesajului pe care vrem să-l spunem lumii. Informaţie aflată astăzi la îndemână: cursuri, ateliere, literatură de profil, publicaţii de specialitate, surse online.

Simplu de spus, dar  din publicaţiile de modă nu aflăm nimic despre noi, cititorii, despre compatibilitatea propriilor noaste anatomii, aspiraţii, personalităţi, stiluri de viaţă, cu piesele obligatorii, care se schimbă sezon după sezon. Ştim doar că nici măcar cumpărând toate aceste liste nu vom deveni nici mai coerenţi din punct de vedere al aspectului exterior, nici mai încrezători în propria judecată. Sigur că scopul revistelor este acela de a vinde ceea ce produc designerii şi vând retailerii, nu de a face educaţie cititorilor, pentru că educaţia ar însemna să alegem informat, intenţionat, să ştim ce ni se potriveşte, ori asta ar duce la o rată scăzută a cumpărăturilor din impuls, sume mai mici cheltuite pe haine care rămân în dulapul de haine cu etichetele ataşate şi, în consecinţă, venituri mai mici pentru industria modei. Fidelitatea cumpărătorului faţă de anumite modele sau culori este echivalentă cu un anumit grad de rezistenţă la caracterul sezonier al modei, ceea ce, din nou, ar însemna sume importante pierdute pentru producători, retaileri, publicaţii de modă şi oricine îşi doreşte ca acest domeniu să producă, să promoveze şi să vândă. Putem trece însă cu uşurinţă peste agendele redacţiilor, inspirându-ne din editorialele lor de modă, de cele mai multe ori creative şi originale, din colecţiile designerilor pe care îi descoperă, din recomandările de expoziţii de modă. Cu alte cuvinte, luăm doar ceea ce avem nevoie.

Aceeaşi atitudine şi în mediul virtual, în cazul numeroaselor bloguri care abordează subiectul imagine personală pe diverse voci, cele mai multe concentrate spre propria persoană. Chiar dacă discursul stilistic este unul reuşit, nu devine o lecţie ce poate fi urmată din simplul motiv că alegerile potrivite pentru o persoană pot fi total nefericite pentru alta, iar rolul de model şi educator presupune mai mult decât a te cunoaşte pe tine şi propiile nevoi. De urmărit sunt doar cele în care ne regăsim ca anatomie, buget, stil de viaţă, cele care ne provoacă să evoluăm.

Din experienţa proprie şi a oamenilor cu care lucrez: nu păcălim pe nimeni cu un interior gol acoperit de haine frumoase, dar ne păcălim pe noi înşine dacă ne imaginăm că vreuna dintre calităţi ne este vizibilă de sub haine urâte sau nepotrivite.