Jurnal de zbor

La bord Şi-a dorit o meserie frumoasă, care să-i aducă bani şi statut. A ales să se facă steward. La începutul aviaţiei, timp de vreo zece ani, toţi însoţitorii de bord de pe aeronavele de pasageri erau bărbaţi. Azi, ei sunt minoritari într-o lume a stewardeselor blonde, înalte şi suple.

Personajul poveştii de azi este un bărbat de 25 de ani, să-i spunem Mihai (interlocutorul nostru a dorit să rămână anonim, n.r.), care are la activ 2.300 de ore de zbor. Nu la manşă, cum cred doar minţile înguste că i-ar sta bine unui erou, ci drept însoţitor de bord pe deja câteva sute de zboruri interne şi internaţionale. Deşi s-a şcolit pentru altceva - voia să se facă profesor -, Mihai a căutat o meserie „în care să munceşti mai puţin, să iei bani frumoşi şi să ai un oarecare statut".

„M-am hotărât să fac meseria asta în primăvara anului 2007. Eram în anul patru la Facultatea de Litere. Nu ştiam încotro s-o iau, unde se îndreaptă viaţa mea. M-aş fi întors în învăţământ, pentru că am predat doi ani ca suplinitor, dar mă gândeam la salariu. Şi atunci am început să fac o listă cu meserii în care să muncesc mai puţin, să iau bani frumoşi şi să am un statut bun. Şi, evident, să mi se şi potrivească. Am decis că asta ar fi una bună", spune Mihai.

Uniforma bleumarin nu a reprezentat decât o atracţie suplimentară, povesteşte tânărul însoţitor de bord. „Mă atrage uniforma bleumarin, culoarea aceea atât de «comunistă». Îmi place că, atunci când trec în uniformă pe stradă sau prin aeroport, lumea întoarce capul după mine. Îmi dă o senzaţie plăcută. Întotdeauna o astfel de uniformă a stârnit reacţii."

Botezul aerului

Oamenii le spun „stewarzi". Termenul e şi sexist, şi perimat, cred specialiştii în aviaţie. Asta şi pentru că un însoţitor de zbor nu e un „chelner", crede şi Mihai. „Aş vrea să le scot oamenilor din minte faptul că acolo sus suntem nişte chelneri. Însoţitorii de bord au urmat cursuri de prim-ajutor, cunosc aeronava şi ştiu să opereze în caz de urgenţe. Ştim cum să acţionăm în cazul unui atac terorist şi cum să procedăm în cazul descoperirii unei bombe la bord. Există pentru orice o procedură", explică Mihai.

Ca şi ceilalţi însoţitori de bord, şi Mihai a urmat cursuri serioase pentru a putea lucra pe avioane comerciale. Primii paşi i-a făcut în vara lui 2007. „Examene medicale la Institutul de Medicină Aeronautică, examenele de admitere la geografie şi engleză la Şcoala Superioară de Aviaţie din Băneasa.

„După ce am trecut aceste probe, am început un curs teoretic la aceeaşi şcoală, curs care a durat cam două luni. Simulatorul pentru situaţii de urgenţă (evacuări, turbulenţe severe, amerizări şi altele) l-am făcut la Istanbul. În cadrul pregătirilor pentru această meserie se face şi practică în zbor: 20 de ore pe avionul pe care te califici. De obicei, pe Boeing. Finalul acestei pregătiri constă în examene teoretice şi practice la Autoritatea Aeronautică. Ei îţi eliberează licenţa de zbor, valabilă un an. După care trebuie să dai iar examene. În fiecare an."

Viaţa într-o valiză

Prima „misiune" a fost o cursă de Bruxelles. Cum a fost? „Emoţionant. Nu mai fusesem cu avionul şi nu‑mi era frică deloc. Eram curios de ce se mişcă însă haotic. Era turbulenţă!" Îi e frică de ceva acolo, în cer? „Nu mi-e teamă de nimic acolo sus, poate doar de o furtună puternică."

Viaţa unui însoţitor de bord e întotdeauna la el în geamantan. „Cu trusa de efecte personale după tine, ceva haine de schimb, laptopul. Hotelurile îţi devin familiare - «ah, aici am mai fost». Le recunoşti. Devine uneori rutină. Te simţi singur uneori. Destul de rar, pentru că niciodată nu e la fel. Pasagerii sunt alţii, colegii sunt alţii, destinaţiile altele."

Mihai recunoaşte că programul lui e uneori foarte încărcat: zboruri lungi care i se par interminabile, avioanele pline, mai ales vara, când sunt curse charter, şi în preajma sărbătorilor, când se suplimentează cursele şi ele devin pline ochi de pasageri. Posibilitatea de a rămâne la diferite destinaţii, una, două, trei zile.

„Am viaţă personală, dar între două zboruri. E ceva mai grea, recunosc. Dacă se întâmplă să fiu chemat într-un zbor neplanificat, trebuie să renunţ la activităţile mele, să trag repede uniforma pe mine şi să fug la aeroport. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu în oraş, la o terasă, şi să primesc telefon de la dispeceratul de zbor. A trebuit să alerg repede spre casă şi să mă pregătesc. Dar fiecare meserie te solicită într-un fel", crede Mihai.

Chiar dacă un însoţitor de bord sau un şef de cabină trebuie să stea nonstop la dispoziţia companiei, Mihai spune că merită efortul. „Se câştigă substanţial mai mult atunci când ai curse mai multe. Cu cât zbori mai mult, cu atât câştigi mai bine, întrucât eşti plătit pe fiecare cursă."

Însoţitorii de bord beneficiază de un salariu fix, destul de decent, dar pentru fiecare cursă se acordă indemnizaţie de zbor: în euro, pentru fiecare ieşire din ţară (indemnizaţia externă), în lei, dacă este o destinaţie internă. Mihai recunoaşte că are o meserie care a fost întotdeauna bine plătită, dar refuză să spună cât câştigă. Specialiştii în aviaţie vorbesc de un venit mediu de 3.000 de euro pe lună.

"Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu în oraş, la o terasă, şi să primesc telefon de la dispeceratul de zbor. A trebuit să alerg repede spre casă şi să mă pregătesc. Dar fiecare meserie te solicită într-un fel."
Mihai
însoţitor de bord

O meserie a bărbaţilor

Oricât le-ar părea unora de ciudat, meseria de însoţitor de bord nu e o meserie feminină. Primul însoţitor de bord bărbat lucra în 1911, la bordul zeppelinului german LZ Schwaben. Compania britanică Imperial Airways avea tot însoţitori de bord bărbaţi, în anii 1920, iar prima femeie s-a angajat ca stewardesă abia în 1930, la United Airlines.

Ulterior, imaginea stewardeselor a fost cel puţin stereotipă, ea însemnând, mai degrabă, o meserie destinată femeilor cu picioare lungi, păr blond şi ochi albaştri. Dar iată că bărbaţii revin în forţă în această branşă.

„Din cei 60 de candidaţi admişi la cursul de siguranţă pentru însoţitori de bord, un sfert - adică 15 -, sunt bărbaţi", ne-a declarat directorul general adjunct al Şcolii Superioare de Aviaţie, Corneliu Olariu.

Şi Mihai spune că numărul însoţitorilor de bord bărbaţi este în creştere. „Probabil şi pentru că unele companii încep să se gândească mai mult la siguranţă. Nu spun că o femeie nu face faţă, dar, uneori, există pasageri turbulenţi şi recalcitranţi, situaţii în care băieţii fac faţă foarte bine în comparaţie cu fetele."

Mai întâi, teorie

Pregătirea însoţitorilor de bord este atât teoretică, cât şi practică. De fapt, aşa este structurată şi şcoala pe care o fac. „Se fac câteva sute de ore de pregătire teoretică, aici, la Băneasa. Apoi urmează modulul practic, în cadrul căruia cursanţii ajung pe avioane ale unor companii cu care avem parteneriat", explică directorul Şcolii de Aviaţie.

Însoţitorii de bord trebuie să ştie limbi străine, obligatoriu engleză, şi să aibă abilităţi de comunicare. Mihai ştie engleză şi spaniolă, dar alţi însoţitori de bord stăpânesc la nivel conversaţional franceza, germana, italiana.

Practică pe simulator

După acumularea cunoştinţelor teoretice, se trece la practică. Asta înseamnă acces la un simulator.

„Simulatorul este, de fapt, exersarea unor situaţii de urgenţă. Macheta unui avion la dimensiuni reale, pe marginea unui bazin cu apă. Acolo sunt simulate turbulenţe, aterizări forţate, amerizări, iar elevii pun în aplicare procedurile de urgenţă învăţate la curs. Folosesc vestele de salvare, umflă toboganele care se află în uşile avionului, folosesc bărcile şi aplică proceduri de supravieţuire, după caz. Pe uscat sau pe mare", explică Mihai.

Românii şi italienii, pasageri dificili

Până acum, Mihai a zburat în zeci de ţări, din Emiratele Arabe Unite până în Israel, Spania, Tunisia, Egipt sau China. „Nu aş putea spune că mi-a plăcut undeva anume, pentru că fiecare loc are farmecul lui. Oriunde poţi găsi ceva care să-ţi placă şi să te atragă. Pot spune că-mi plac ţările arabe, pentru misterul locurilor."

În cursele pe care le-a făcut a întâlnit tot felul de pasageri. Se declară în continuare dezamăgit de cei din România. „Chiar dacă se supără cineva pe mine, trebuie să recunosc că pasagerii români mai au de studiat la capitolul «zborul cu avionul». Unii dintre ei au încă sentimentul că se află în naveta de Giurgiu. Pasagerii ar trebui să ştie cum să se comporte la bordul avionului, pentru că nu e achiziţia lor proprie, iar personalul de bord nu este acolo ca să tolereze comportamente lipsite de respect. În plus, trebuie să ştie că pot fi şi debarcaţi dacă încalcă regulile de bun-simţ. Asta înainte de decolare, evident", râde Mihai. Nu numai românii sunt pasageri dificili, spune el. „Italienii, de pildă, chiar cred că ei au făcut gaura în macaroană."

Instructajul salvator

Una dintre cele mai frecvente ipostaze în care îi vedem pe însoţitorii de bord este cea a instructajului pentru situaţii de urgenţă, care se face la decolarea aeronavei.

„Când însoţitorii de zbor încep instructajul pasagerilor pot observa reacţiile acestora şi îi pot împărţi în câteva categorii. Cei care nu au mai zburat cu avionul şi sunt foarte atenţi, cei care au zburat de multe ori, dar sunt atenţi din respect, şi cei care au zburat de multe ori şi nu sunt atenţi, crezând că ei le ştiu pe toate şi lor nu li se poate întâmpla nimic", explică Mihai.

El aminteşte însă că nu puţine au fost accidentele aviatice în care pasagerii şi-au pierdut viaţa din cauza lipsei de atenţie: nu au fost atenţi la instrucţiuni. „A fost un avion căzut în apă, pasagerii fie nu au ştiut pe unde se face evacuarea, fie cei care şi-au pus vestele de salvare le-au umflat în avion. Au murit înecaţi, deoarece nu au mai putut ajunge la ieşiri. A mai fost un avion ieşit de pe pistă, la Toronto, parcă. Câţiva pasageri au murit, deoarece nu au ştiut încotro s-o apuce spre ieşiri. Sunt multe cazuri în care ni se oferă o şansă. Dacă nu o valorificăm, pur şi simplu o pierdem", spune el.