DRAGOSTE MODERNĂ Povestea despre care nu vorbesc

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică!

O să mă prefac acum că voi vorbi despre o persoană care mi-a dăruit doar o poveste frumoasă şi atât. Când nu sunt preocupată cu trăirea pe viu a ciudatelor episoade care-mi colorează viaţa, ascult muzică veche la radio şi pictez îmbrăcată în haine amuzante şi pătate.

Când îţi doreşti poveşti încurcate de iubire, viaţa îţi va dărui cu siguranţă acest lucru... Doar că în realitate basmele nu sunt la fel de uşor de suportat, de trăit... şi sunt greu de povestit. Mai ales dacă s-au terminat.

În urmă cu nu prea mult timp mă iubeam cu un om ce nu vorbea, dar care mi-a dăruit amintiri frumoase şi de povestit.

Începusem să merg vara trecută la Muzeul Satului pentru că mi se părea un loc liniştitor, care îmi dădea impresia că plec în vacanţă de cum intram pe poarta muzeului. Eu sunt una dintre acele persoane care nu au o problemă în a face o plimbare, a bea o cafea, a lua masa sau a merge la muzeu, singure.  Acolo l-am întâlnit pe Daniel, iubitul meu mut. Aha, mut.

L-am observat de cum m-am aşezat pe o bancă să mâzgălesc; ca să fiu sinceră, dacă nu era el în zonă, probabil mi-aş fi ales şi alt loc, mai aproape de lac. Făceam pe interesanta şi speram să observe şi el asta. Şi să facă ce? Nu conta. Să vină el la mine, doar asta ştiam sigur.

Nici nu m-a băgat în seamă vreo trei ore, şi uite-mă cum am stat zeci de minute ca proasta, aruncându-i ocheade, luând cele mai interesante poziţii (interesante în mintea mea, probabil arătam ca şi cum aveam un cârcel), holbându-mă ... pentru că nu reuşeşti să faci jocul seducţiei prea bine când vrei să atragi atenţia cuiva cu atâta ardoare!

Mă dădusem bătută la un moment dat. Evident că mă consolam zicând că e homosexual sau îngâmfat. Ei, şi apucându-mă de mâzgălit, îl văd cum se aşază lângă mine şi îmi dă un desen. Nu, nu era un portret, că nu suntem în filme, dar era o schiţă a casei din spatele meu. ,,Mişto!“, zic eu, încercând să nu par prea entuziasmată. Keep it cool! Şi uite-l cum începe să gesticuleze.... What the....

Oricât se laudă femeile că au ele nu ştiu ce instinct sau că se descurcă în orice situa­ţie, nu citisem pe nicăieri cum să te comporţi dacă ai reuşit „să agăţi“ o persoană care nu poate vorbi. Aviz revistelor cosmopolite!

Teama de judecata oamenilor

Ca să o scurtez, prima reacţie a fost să îi gesticulez ceva cum că trebuie să plec, mă panicasem şi habar nu aveam cum să comunic cu el. Aha, în scris.

Am rămas până s-a înserat şi se închidea. Am comunicat prin bileţele, ca în şcoala generală, prin desene şi am vorbit mai mult decât am făcut-o în ore de conversaţii inutile, goale, cu alţii.

M-am întâlnit cu el şi adoua zi, şi tot aşa.

Timpul a trecut şi nimeni nu ştia mare lucru despre motivul fericirii mele. Nu m-am certat cu el decât la final. Şi nu o să îl iert pentru această ceartă.

Dar până la ceartă ne-am iubit frumos, curat şi real. Am învăţat cu uşurinţă limbajul surdo-mut şi singura ciudăţenie era când nu trebuia să gesticulez pentru a vorbi cu alţii.

Avea nişte ochi de un albastru cenuşiu, părul ondulat, râdea frumos şi sincer. Când îi era frig i se făcea imediat pielea de găină. Mă trezeam uneori noaptea şi observam asta şi îl înveleam după ce îl sărutam.

Am protejat o vreme legătura noastră... nu pentru că mi-ar fi fost ruşine, însă teamă mi-a fost. Oamenii te judecă imediat, iar Daniel mă întrebase adesea când o să îl părăsesc pentru cineva care îmi va putea spune „te iubesc“, nu doar să o gesticuleze.

„Niciodată!“, spuneam eu şi vorbeam serios. Însă el nu a crezut asta deloc, iar condamnarea de aici a venit. Mă enerva mereu nesiguranţa aceasta a sa, dar tot ceea ce trăiam era nou şi încercam să fiu cât mai înţelegătoare.

În afara aşternuturilor îmbibate de iubire

Recunosc că visam uneori la cum ar suna vocea lui, că îmi doream ca în momentele când nu eram împreună să îl pot suna şi să mă asculte turuind despre diverse şi diverşi. Dar, în scurt timp, aceste detalii nu mai contau... pentru că voiam pentru prima dată să fiu într-o relaţie.

El era acel primul al meu după mulţi alţii ce au fost şi ar fi putut să fie, dar care nu mai contau. De fiecare dată când îl întâlneam tremuram, mă înroşeam şi simţeam că o să vărs de bucurie... Nu mai simţisem asta din perioada liceului şi nu credeam că o voi mai face pentru că mi se părea atât de prostesc! Dar cu el nu mai era aşa. Lasă să fiu şi eu proastă, oricum povestea mea era cea mai frumoasă.

Începuse să mă întrebe tot mai adesea despre prietenii mei, despre familie... aceştia la rândul lor puneau tot mai multe întrebări referitoare la relaţia mea. Lor le puteam răspunde că nu este treaba lor, dar lui ce puteam să îi zic?

Oricât de frumos ar fi să te izolezi cu persoana dragă, viaţa trebuie trăită şi în afara aşternuturilor îmbibate cu iubire. Nu ştiu cine a stabilit asta, pentru că mie acolo mi-era mai mult decât bine. Dar, mă rog...

Familia mea l-a îndrăgit, iar asta m-a încurajat mult. Am început să ieşim cu prie­tenii mei, care s-au comportat foarte bine. Nu era nimic ciudat şi îmi dădeam seama că eu fusesem cea care îl tratase ca şi cum ar fi fost diferit.

Însă nimic din ce trăiam eu nu intra în criteriile de „normalitate“ ale altora. Au început discuţiile. Şi, deşi eram sigură pe sentimentele mele, Daniel observase cum îmi închid ferestrele de chat când ne aşezam în pat să lucrăm împreună, cum închideam totul când vedeam un film... cum îmi ştergeam unele mesaje,
vizibil iritată.

Oricât încercam eu să disimulez, e normal să simţi când cel de lângă tine e tensionat. El a fost mai curajos şi m-a întrebat dacă nu aş vrea o pauză. Credea că mă comport aşa pentru că mă depăşea situaţia. Dar mă depăşea doar răutatea oamenilor.

Acei prieteni îl făcuseră subiect de discuţie pe iubitul meu în diversele lor discuţii, de parcă ar fi fost un proscris. Şi asta nu ar fi fost o problemă, dar îmi trimiteau mesaje urâte, judecând ceea ce nu aveau dreptul să judece. Voiam cu disperare să mă lase în pace.

Ştiam că avea să mă caute

Eu îl iubeam, el pe mine cu atât mai mult. Nu se zice că doar asta contează? De ce trebuie să accepte lumea persoana lângă care am ales eu să adorm în fiecare noapte?

Mie-mi place nespus să vorbesc, e adevărat. Printre sutele de cuvinte spuse, găsesc câteva gânduri bune pentru fiecare zi. Dar în fiecare zi se spuneau mai multe într-un atelier de pictură, între doi oameni ce îşi desenau declaraţiile în aer, decât şi-ar fi imaginat alţii.

Dar ceea ce conta era siguranţa noastră. Însă el a făcut ceva ce seamănă a fugă, pentru că într-un final nu eu am fost cea care nu a mai luptat cu stereotipurile, cu superficialitatea şi cu neştiinţa tinereţii. A aplicat pentru o bursă la un Institut de Arte din Italia, pe care a obţinut-o, datorită talentului, deşi el încă mai crede că l-au acceptat pentru motivul pentru care toată lumea îl arată cu degetul.

Când mi-a spus asta, m-am bucurat. Nu ştiam însă dacă e urmărirea visului sau o fugă. Mi-a spus că nu contează, dar că mă eliberează. Atunci, ne-am certat. Deşi nu mă auzea, am început să îi strig nenumărate lucruri... Orgolioasă, mi-am adunat două-trei chestii de prin cameră şi am plecat. Ştiam că avea să mă caute.

Ce visez, ce nu se va întâmpla

Mi-a trimis desene. Adeseori, noaptea, mi-a mărturisit, se trezea şi mă desena cum stăteam adormită în patul său. Şi îmi scormonea apoi mesajele de pe unde apuca. A fost un laş pentru că a considerat că, părăsind ce aveam, m-ar elibera. Dacă nu m-aş fi simţit mai liberă decât oriunde cu el, l-aş fi părăsit eu prima.

Dar nu aveam cum să mai lupt cu demonii lui.

Nu mi-am găsit liniştea nopţi întregi, şi dacă reuşeam să o fac... cum deschideam ochii, săream pe telefon să văd dacă a sunat. El nimic, eu nimic. A plecat. „Probabil că nu m-a iubit“, ziceam. La mine era prima dragoste, aşa că probabil îi dădusem eu prea mult credit.

Mi-a scris când a ajuns în Italia şi m-a rugat să merg acolo. Doar că eu eram chiar supărată. Ceea ce făcuse era un act de laşitate şi nu vedeam de ce m-aş duce tot eu la el. Acum, drept ar fi fost să fi sacrificat şi dumnealui ceva în toată povestea aceasta. Eu o făcusem, iar el doar fugise.

Gata cu fuga şi explicaţiile. Cu greu l-am rugat să nu mă mai caute. Însă mă mai întreb din când în când dacă îi mai miroase vreo pernă a parfumul meu, dacă îşi mai aminteşte cum părul meu îi mângâia faţa, dacă buzele lui mă mai păstrează.

Oare regretă că a plecat... îmi mai este dor de el? 

Mi-e dor sigur să las cuiva cafeaua de dimineaţă pe masă şi bilete pe care să scrie  – ,,Azi te iubesc, scrie-mi pe la 3!“.

Visez uneori la cum viaţa ne va readuce pur întâmplător, într-o zi, faţă în faţă... Visez la asta pentru că ştiu că nu se va întâmpla, nu primeşti niciodată ceea ce vrei... decât într-o formă mutantă, ce te face să nu ţi-o fi dorit vreodată.

Mellánie Kispál este o blondă veşnic cu zâmbetul pe buze şi mişcările la ea – gesticulează foarte mult, spre amuzamentul sau enervarea celorlalţi. Are 20 de ani şi este studentă la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, o facultate unde poate face exact ce-i place mai mult: să scrie, să vorbească şi să bea cafea. Postează doar scurte fragmente din poveşti de dragoste – personale sau împărtăşite de prieteni – pe blogul kmellanie.blogspot.ro.  Şi speră că aceste fragmente vor fi reunite într-un volum, aşa cum o încurajează prietenii, înainte ca Mellánie să se întoarcă într-o corporaţie, căci dintr-o corporaţie din domeniul software s-a eliberat, cu greu, nu de mult timp.

Acest articol a apărul în ziarul „Weekend Adevărul“.