Eu aveam vreo şase ani şi am aflat de moartea lui în momentul în care m-am întors de la singurul magazin dintr-un sat cu puţin peste 300 de locuitori. Magazinul era direct în curtea unor oameni, aşa că atunci când mergeai să cumperi ceva, tăiai cu privirea şi intimitatea oamenilor. În dimineaţa aia am simţit, de cum am intrat pe poarta lăsată mereu deschisă, miros de cartofi prăjiţi. Mirosul venea de la tigaia înnegrită de ulei ars şi plină cu cartofi unsuroşi, pe care cineva o lăsase p-un butoi din curte şi-n jurul căruia se învârteau mai multe găini. Am trecut în viteză pe lângă ele şi am intrat în magazin, de unde mi-am luat o îngheţată. Vanilie şi atât. Simplă, rece, şi doar pentru mine. Nu trebuia s-o împart cu nimeni şi asta mă bucura mai mult decât gustul în sine.

Cu îngheţată în mână, am vrut să ies pe poarta magazinul şi să mă duc spre casă. Plănuisem să mă ascund în grădina din spatele casei, lângă tufele pline cu zmeură şi sub sârmele de rufe, şi să mă bucur de îngheţată de vanilie. La poartă se adunase însă, în cele câteva minute pe care le-am petrecut în magazin, foarte multă lume. Nu înţelegeam despre ce vorbesc, mai ales că discuţia era acoperită de huruiutul unui camion pe care cineva se chinuia să-l parcheze pe pământul îmbibat cu apă. Cu o zi înainte plouase puternic şi pârâiaşul care curgea la intrarea în sat se transformase într-o reţea de vene care duceau apă în toate colţurile satului. Ploaia fusese o alinare necesară, că pământul devenise doar o gură căscată plină cu dinţi, atât era de crăpat din cauza secetei.

Dând din coate, am reuşit să mă strecor printre oameni şi am văzut camionul pe care mai devreme doar îl auzisem. Era camionul care aducea acasă oamenii plecaţi la munca câmpului. Câmpul însemna câteva hectare de pământ într-o altă localitate, culcat direct în bătaie soarelui, şi unde bunicii aveau porumb. Tataie plecase cu câteva zile înainte să îngrijească porumbul şi acum urma să se întoarcă. „S-a întors tataie”, mi-am spus când am văzut în bena camionului pătura verde cu care ştiam că plecase la drum. Pătura acoperea un maldăr de ceva. Eu speram să fie o grămadă de căpăţâni de floarea soarelui. Când am ajuns acasă, am aflat că pătura îl acoperea pe tataie, care murise la câmp, în bătaia soarelui. Cică i-ar fi fost sete şi a plecat singur să se răcorească. Când au văzut că trece mult timp şi Codin nu se întoarce de la fântână, vecinii de răsad s-au dus să vadă ce face. L-au găsit pe tataie căzut lângă fântână. Stătuse atât de mult în soare după ce făcuse infarct, că se înnegrise. Sau cel puţin aşa am înţeles din discuţiile purtate în curtea casei, că pe mine nu m-au lăsat să-l văd. Şi clar am văzut asta pe feţele celor care ieşeau din camera din spate, unde tataie a fost pus după ce l-au coborât din bena camionului.

Camera din spate era mereu mai rece şi mai întunecată decât restul casei. Soarele nu părea să ajungă mai departe de jumătatea camerei în niciun moment al zilei. În camera din spate erau un pat mare, pe care mamaie punea de fiecare dată cea mai nouă cuvertură bătută la războiul de ţesut, o masă în partea dreaptă, care venea direct în faţa geamului, şi-un şifonier de haine, lipit de perete. Uşile şifonierului scârţâiau la fiecare deschidere, iar în mijloc avea o oglindă ciobită pe la colţuri şi plină cu pete de rugină de la prinderile metalice. Adevărul este că mereu mi-a fost frică să intru în camera aia, asta şi-nainte ca tataie să fie întins pe masa de lângă geam.

Tataie a stat doar o zi pe masa din camera din spate, asta pentru că stătuse prea mult în soare ca să mai poate fi ţinut trei zile. În ziua aia însă, întreg satul s-a mutat în curtea şi casa bunicilor. În bucătăria de vară s-au adunat femeile pentru a găti şi au umplut patul cu foi de aluat de tăieţei, lăsat la uscat. Bărbaţii s-au strâns în curtea din spate, unde dădeau pe gât ceşcuţe pline cu ţuică „în cinstea lui nea Codin” şi peste tot găseai câte o mătuşă ş-un unchiu care să te pună să faci ceva, că tataie făcuse cinci copii: trei fete şi doi băieţi. Toţi erau căsătoriţi şi aveau copii, deci în curtea bunicilor n-aveai loc să stai. Darămite să înţelegi ceva. Pe mine mă trimiteau ba să aduc scaune de la tanti Lia, „că ale noastre n-ajung”, ba după castroane şi tacâmuri la tanti Mărioară, pe care trebuia să le clătesc după în apa din tuciul lăsat la soare, ba să arunc grăunţe găinilor, „că vezi că nimeni n-are timp”. Şi-n toată agitaţia asta, eu eram încă într-o pereche de pantaloni scurţi roşii şi nu înţelegeam de ce oamenii din jurul meu se înnegresc la haine.

Ziua în care l-am dus pe tataie la groapă a început c-un lighean cu apă călâie, în care mama m-a băgat cu totul şi a început să mă spele. Eram în bucătăria de iarnă şi-n jurul meu, pe lângă mama, mai erau şi două mătuşi care-şi pregăteau baticele negre. Hainele mele mă aşteptau pe pat. La 6 ani, n-aveam nimic negru de purtat, aşa că mama mi-a dat „fusta de pe drum”, adică aia pe care o purtam doar când trebuia să plec undeva, şi un tricou albastru împrumutat de la o verişoară: „E copil, n-are nimic dacă nu poartă negru”, au fost singurele cuvinte pe care le-am auzit de la mătuşa pe care, câteva ore mai târziu, aveam s-o aud urlând în faţa unei gropi peste care era aruncat pământ. Când n-a mai avut forţă să urle, mătuşa s-a prăbuşit lângă groapă, într-o tufă de urzici. A tras-o şi pe mama după ea şi ăla a fost singurul moment în care am fost cu adevărat speriată. Singurul moment în care am ştiut exact ce se întâmplat şi am înţeles pericolul din faţa mea. Câteva ore după, braţele mamei au rămas brăzdate de băşici roşii care-mi aminteau de frica simţită.

Ziua a continuat cu două mese paralele puse-n grădina din spatele casei, chiar lângă tufele cu zmeură şi sub sârmele de rufe. Rând pe rând, pe mese au trecut farfurii c-un aperitiv în care se găsea castravetele din grădina bunicii, supă cu tăieţeii uscaţi pe patul din bucătăria de vară şi din găinile cărora le aruncasem grăunţe, pilaf cu alte bucăţi din aceleaşi găini şi platouri cu prăjituri. Eu am rămas toată ziua în fusta cea bună şi nimeni nu mi-a vorbit despre tataie, nici după ce scaunele au fost înapoiate vecinei Lia, nici după ce castroanele au fost spălate şi puse la uscat pe-un şervet şi nici după ce mamaie a aranjat bucata de material negru de la intrarea în casă, care fusese deranjată de vânt. „A murit la câmp”, a fost explicaţia pe care am auzit-o, iar după feţele tuturor am putut doar să-mi dau seama că asta nu e de bine.

Nu-mi amintesc să fi plâns. În realitate, eram doar speriată de agitaţia din jurul meu şi de transformarea unei zilei în care-mi cumpărase îngheţată de vanilie într-una în care oamenii s-au înnegrit la haine şi la uşa de la intrare a apărut o fundă neagră c-un scris alb pe ea.