Lăsaţi copiii în pace!

Cum ar fi dacă cel mai bun lucru pe care am putea să-l facem pentru copiii noştri ar fi să-i lăsăm în pace? Oare metodele moderne pe care le folosesc părinţii de astăzi fac mai mult rău decât bine copiilor?

Sufocaţi, îngrijiţi în permanenţă, verificaţi, planificaţi, niciodată singuri, de capul lor. Aşa au crescut copiii ultimelor generaţii din lumea civilizată. Părinţii sunt încurajaţi să-şi programeze şi să-şi limiteze timpul petrecut cu copilul, pe măsură ce acesta creşte. Funcţionează acest sistem?

Editorul pe probleme de educaţie Jay Griffiths povesteşte, pentru „The Guardian“,  experienţa sa de viaţă, menţionând că şi-a petrecut ani buni printre indigenii din America Centrală şi a putut să observe modul în care aceştia îşi cresc copiii. Ea consideră că problema reală a societăţii noastre este promovarea unui asemenea sistem, care încurajează controlarea fiecărui aspect al vieţii copilului. Ce dezvăluie acesta despre priorităţile modernităţii? Şi cum sugerează răspunsuri la starea de nefericire a copiilor?

De-a lungul istoriei, luaţi în braţe şi cocoloşiţi, cei mai mulţi copii nu au cunoscut lumea prin propriile simţuri. În Chiapas, Mexic, în primii doi ani de viaţă, copiii sunt mereu aproape de mamele lor şi sunt liniştiţi cu jucării sau lapte, pentru a nu simţi că sunt nefericiţi. Copiii care au sub un an şi aparţin tribului Ache, din Paraguay, îşi petrec întreaga zi în contact cu mama sau tatăl lor şi nu sunt lăsaţi singuri mai mult de câteva secunde. În India şi în multe alte părţi ale lumii, copiii pot dormi în acelaşi pat cu mama lor până când împlinesc vârsta de cinci ani.

Societatea occidentală susţine faptul că bebeluşii care au fost obişnuiţi cu o anumită rutină, aceea de a le fi controlat plânsul, se vor adapta mai târziu mult mai bine la şcoală. De asemenea, la maturitate, ei se vor integra cu succes în sistemul în care îşi vor desfăşura cariera.

Cu toate acestea, Griffiths, în timpul petrecut în comunităţile indigene, nu a auzit niciodată ţipete de frică sau de controlul plânsului la bebeluşi. Copiii care se nasc în astfel de societăţi, tocmai datorită apropierii dintre ei şi părinţi, a abundenţei de dragoste, devin mai târziu independenţi. Acest aspect este exact contrariul a ceea ce spun psihologii din societatea actuală. Până la vârsta de opt ani, copiii Ache, care ca bebeluşi nu au fost niciodată singuri, învaţă traseele din păduri şi pot fi destul de independenţi faţă de părinţii lor. În Papua de Vest, copiii care şi-au petrecut primii ani din viaţă lângă părinţii lor, au ajuns mai târziu puternici şi independenţi.

Situaţia este asemănătoare şi la popoarele Yali, Sami sau Alacaluf. Când copiii sunt mai mari, dorinţa lor de libertate pare de nestăvilit. Copiii nativi americani au fost întotdeuna liberi să rătăcească oriunde au vrut, prin pădure sau prin apă. „Până la cinci ani, un copil este deja destul de mare, radiază de sănătate, se bucură de libertate“, scrie Roger P. Buliard despre copilăria unui băiat Inuk. De la vârsta de şapte ani, un băiat poate mânui cuţite, poate avea o armă şi are dreptul de a merge alături de bărbaţi, ca un egal al lor.

Copiii Sami sunt liberi să caute mâncare, pot pescui sau vâna şi decid ce şi când vor mânca, situaţie care este o sursă majoră de conflict în familie: ora mesei. Autonomia asupra alimentaţiei de la o vârstă fragedă este o caracteristică importantă în multe societăţi tradiţionale. Copiii Alacaluf din Patagonia îşi găsesc singuri mâncarea şi o gătesc începând cu vârsta de aproximativ patru ani.

Între timp, în Marea Britanie, un proiect numit „Jocul în Sălbăticie“ i-a evaluat pe copii cu privire la ceea ce vor să facă în aer liber. Răspunsul lor a fost că doresc să colecteze şi să mănânce alimente sălbatice, vor să facă focul şi să îşi gătească singuri mâncarea. Acesta este un semn de independenţă demonstrat de copiii de pretutindeni, foarte important pentru ei fiind controlul hranei şi al trupurilor lor.

Copiii moderni euro-americani au parte de două experienţe legate de alimentaţie. În primul rând, ei nu au autonomie cu privire la produsele alimentare pe care le consumă şi, în al doilea rând, ei au probleme de alimentaţie.

Griffiths povesteşte că, în urmă cu câţiva ani, şi-a petrecut o zi cu copiii oamenilor Bajau. Copiii sunt înotători şi scafandri şi îşi petrec atât de mult timp în apă încât par jumătate oameni, jumătate vidre. Ea i-a întrebat cum li se pare copilăria lor.

„Avem o copilărie fericită deoarece există multă libertate“, au răspuns ei.

Astfel, dacă fericirea este un rezultat al libertăţii, atunci cu siguranţă nefericirea copiilor moderni occidentali este cauzată de faptul că sunt mai puţin liberi decât orice alţi copii din istorie.

În 1960, psihiatrul american Herbert Hendin studia statisticile de suicid în Scandinavia. Danemarca, alături de Japonia, avea cea mai mare rată a sinuciderilor din lume. Rata Suediei era aproape la fel de mare, dar nu şi cea a Norvegiei. Hendin a fost intrigat de acest aspect deoarece Danemarca, Suedia şi Norvegia au o cultură similară. După ani de cercetare, el a ajuns la concluzia că motivele sinuciderii se trag din copilărie. În Danemarca şi Suedia, copiii au fost crescuţi cu un program stabilit cu stricteţe, în timp ce în Norvegia erau liberi să hoinărească şi să facă tot ceea ce îşi doreau. În schimb, în Danemarca şi Suedia, copiii erau presaţi de mici să-şi stabilească obiectivele în carieră, iar cei mai mulţi nu reuşeau şi percepeau situaţia ca pe un eşec. În Norvegia, copiii erau lăsaţi în pace, astfel că, în locul sentimentului de eşec, copiii norvegieni creşteau cu o încredere în sine mărită.

În multe culturi tradiţionale, copiii trebuie să fie cei mai buni judecători ai propriilor lor nevoi, inclusiv al modului în care îşi petrec timpul. În Papua de Vest, un bărbat i-a spus lui Griffiths că atunci când era copil, mergea la vânătoare şi la pescuit numai pentru a asculta greierii cântând.

În concluzie, Griffiths este de părere că părinţii trebuie să le ofere copiilor lor sentimentul de sălbaticie şi ore nelimitate petrecute la joacă. Din păcate, acest fapt este imposibil din moment ce mulţi copii sunt ţinuţi din scurt, implicaţi în activităţi care presupun statul între patru pereţi, iar viaţa le este programată din momentul în care trezesc până în cel în care adorm.

Iubindu-şi copiii, părinţii nu doresc ca ei să aibă parte de eşecuri de-a lungul vieţii şi îi obligă să îşi folosească în mod eficient timpul. Din punctul de vedere al lui Griffiths, societatea inspiră o teamă de viitor care, potrivit conceptelor actuale, poate fi atenuată numai prin sacrificarea prezentului, prin lipsa jocurilor şi a distracţiei. Însă, problema este că cei mici simt efectele stresului care, la maturitate, se pot transforma în depresie.