Ce le face fericite pe femei
0
Oare este adevărat că femeile se simt mai împlinite atunci când coc prăjituri şi freacă podele, aşa cum sugerează numeroasele studii din domeniul psihologiei pozitive? Cartea scrisă de Ariel Gore răspunde la această întrebare.
În cartea „Bluebird: Women and the New Psychology of Happiness" („Femeile şi noua psihologie a fericirii") scriitoarea americană Ariel Gore dezvăluie modurile în care femeile îşi pot cultiva fericirea. Nemulţumită de concluziile studiilor de gen, Gore a făcut propria cercetare, punând 100 de femei să ţină câte un jurnal. În fiecare zi, ele au notat lucrurile care le făceau fericite. Răsfoindu-le jurnalele, Gore a ajuns la o concluzie importantă: opusul fericirii nu este nefericirea sau depresia, ci anxietatea.
„Atunci când eşti îngrijorată că ceea ce faci n-o să-ţi iasă, nu te vei putea bucura. Or tocmai asta e şmecheria: să te laşi acaparată de ceea ce faci, ca într-o meditaţie. Anxietatea ne blochează instantaneu şansa de a atinge acea stare meditativă în muncă şi în viaţa personală. Este, deci, important să conştientizăm lucrurile care ne provoacă anxietate", povesteşte Gore, citată de revista „Time".
Exemplul matern în ceea ce priveşte fericirea personală este unul destul de important. Ceea ce vedem în copilărie ne poate afecta, măcar la nivelul subconştientului, şi ne poate face să avem impresia că ne dorim lucruri care de fapt nu ne caracterizează. Una dintre întrebările pe care Gore le-a pus celor 100 de femei care au participat la cercetare a fost „cât de fericite credeţi că au fost mamele voastre la vârsta pe care o aveţi acum?".
Aceeaşi întrebare am adresat-o şi cititoarelor noastre. Iată ce răspunsuri am primit: „Mama la vârsta mea era măritată, mă avea pe mine de trei ani deja, avea casa ei şi un soţ care picta. Într-un fel... nu-i lipsea nimic. Şi cred că era destul de fericită, în limita unei vieţi decente de la care la vremea aceea nu avea foarte multe pretenţii: se bucura de mine, de familia ei şi de excursiile pe care le făceam cu toţii", povesteşte Adela P., 26 de ani. „Eram destul de mare cât să-mi dau seama care erau greutăţile şi neajunsurile perioadei comuniste. Aşa că am rămas cu impresia, încă din copilărie, că fericirea unei femei vine cumva din interiorul unei familii care ştie să se autoaprecieze, să împartă bune şi rele şi să ia de la viaţă ce e mai bun."
Familia aduce împlinire
„Pe mine mă fac fericită stabilitatea şi iubirea. Nu sunt fericită dacă nu le am", povesteşte Ilinca N., 30 de ani. „Cred că şi pe mama la fel, de fapt, la vârsta mea, mama era fericită. Era însărcinată cu sora mea şi avea de toate: şi iubire, şi familie, şi casă, şi serviciu, şi linişte. E vârsta la care îţi evaluezi tot şi încă mai speri la tot. Eu trăiesc ca la pensie. N-am bani, n-am familie, dar de muncit muncesc nouă ore pe zi. Mama, deşi era o rebelă şi la 30 de ani, s-a recăsătorit şi era freelancer, era totuşi mai fericită decât sunt eu acum."
„Pe mama, la vârsta mea, o făceam fericită eu, copilul", povesteşte Andreea R., în vârstă de 32 de ani. „Sau faptul că a făcut o mâncare bună şi s-a bucurat familia, chiar şi pentru 15 minute."
Când au început să ţină jurnalul fericirii, femeile din cercetarea lui Gore s-au simţit oarecum vinovate pentru că se concentrau atât de mult pe propria fericire. Oare nu e de prost gust să fii fericită când în lume există atâta suferinţă? „În acel moment am realizat că e important să definim fericirea. Un prim aspect este că ea diferă de plăcere. Psihologul Paul Wong defineşte fericirea ca fiind capacitatea de a te bucura în mijlocul suferinţei. Asociem adesea fericirea cu bucuria superficială, nepăsătoare la violenţa şi seriozitatea vieţii. Dar dacă fericirea e de fapt mai complexă de atât? Cele mai puternice imagini de la catastrofa din Haiti sunt imagini ale bucuriei. Este chiar bucuria care răzbate din epicentrul suferinţei. E o capacitate umană uluitoare", explică scriitoarea.
Până la urmă, ce le face pe femei fericite? O mulţime de lucruri. Mai mult sex şi mai puţine treburi casnice. Momentele relaxante alături de copii, parteneri şi prieteni. Micile realizări. Cititoarele noastre au la rândul lor câteva idei.
„Sunt foarte fericită când fac lucruri împreună cu soţul meu", povesteşte Alina C., în vârstă de 25 de ani. „Mă refer la lucrul în echipă. Îmi place să simt că suntem parteneri, că împărţim totul. Îmi place foarte mult să fim doar noi cu ale noastre, îmi place când călătorim doar noi. Pe mine mă fac fericită lucrurile astea care ne delimitează de ceilalţi pentru că nu stăm singuri, ci cu părinţii lui. M
ama la vârsta mea cred că era fericită că mă avea pe mine, dar era foarte nefericită că nu primea niciun ajutor de la tata. Ei nu au fost parteneri aşa cum simt eu că sunt cu Cristi, şi pe mine mă mai face fericită să simt cât de mult îşi doreşte el să fie tată."
Şi pe Ana P. (27 de ani), soţul ei o face fericită. „Este cel mai bun prieten al meu, împart cu el bune şi rele şi am un sprijin necondiţionat. Sunt fericită că iubesc şi că sunt iubită."
„Prietenii mei mă fac fericită", explică Andreea R, în vârstă de 31 de ani. „Sunt puţini, foarte puţini. Îi număr pe degetele de la o mână. Dar când pleacă undeva, când suntem despărţiţi mai multă vreme, simt că mor.
De pildă, prietena mea e de mai mult de un an în SUA. Acum s-a întors. N-am mai fost aşa fericită de nu mai ştiu când. Îi şi ziceam că mă simt ca şi cum am fost bolnavă grav mai bine de un an şi acum mi-am revenit printr‑un miracol." Pe Andreea o mai face fericită orice are legatură cu familia. „Să cumpăr cadouri copiilor (nu ai mei, ce-i drept, că n-am), să cumpăr cadouri tuturor. Şi iubitul meu mă face fericită, când vine obosit acasă şi-mi zice «ce bine că te văd»."
Concluzia ar fi că fericirea se cultivă, la fel cum ai avea grijă de o plantă: trebuie să-ţi aduci aminte s-o uzi, în fiecare zi. E simplu.
Se încarcă comentariile...
