Eu cred că toate colicile sufleteşti încep cu o aparent inofensivă răsuceală a topicii. De multe ori, femeia nu întreabă, cum ar suna firesc, ”ce mărţişor îmi iei?”, ci mai degrabă ”ce-mi iei de mărţişor?”. Aparent, e cam acelaşi lucru, dar în realitate diferenţele de nuanţă sunt majore. Femeile aşteaptă ziua de 1 martie cu stomacul îmbobocit de emoţie. În zilele premergătoare acestei colorate sărbători, aceleaşi femei trec suspect de indiferente pe lângă tarabele cu podoabe. Asta pentru că numai femeile fără noroc primesc o floricică de pânză în piept. Cele cărora le-a plăcut cartea primesc o maşină cu şnuruleţ bicolor înnodat la oglinda retrovizoare. Sau o poşetă care costă cât casa mea. Sau măcar o cină a cărei notă de plată are patru cifre – adică genul ăla de local în vogă, ales pe principiul că, în fond, cu cât sunt mai multe feluri în meniu pe care nu le poţi citi şi nici traduce, cu atât vorbim de o cârciumă mai bună. 

Cu tinichele de coadă şi de suflet

Când te cheamă Marie-Louise (în condiţiile în care numele tău de familie se termină în ”iţă”), e clar că ai părinţi atât de snobi, încât l-au convins pe Giorgio Armani să creeze special pentru ei nişte hârtii igienice, colecţia toamnă-iarnă. Marilu, cum i se spunea odraslei în societate, suferea fiindcă nu avea niciun iubit. Fata era studentă la Psihologie, normal, la o particulară trivial de scumpă. Colegii ştiau ce-i poate capul şi ce-i ouă portofelul, aşa că, deşi era frumoasă ca un trandafir altoit, ăia n-o abordau, fiindcă îi intimidau pretenţiile şi atitudinea ei. Când devenise deja anxioasă pentru că se crăpase de 28 februarie şi n-avea cine să-i dea şi ei un cadou a doua zi, un băiat inconştient, care încă nu aflase ce hram poartă Marilu, s-a dus glonţ la ea şi a invitat-o în oraş ”în prima zi de primăvară”. Înveselită subit că nu va umbla desperecheată într-o astfel de zi romanţioasă, a acceptat, în ciuda discursului cam zaharisit al solicitantului.

Între timp, şi-a anunţat toate fiţoasele din anturaj că are o întâlnire cu un tip drăguuuţ. Proas... fetele au făcut pariuri: oare ce va primi Marilu de mărţişor? Au pierdut toate. Marilu a primit – ce oroare! – un mărţişor. Numai la asta nu se gândise. S-a uitat la el ca la o ploşniţă. Era un coşar de tablă, înfipt într-un bureţel, băgat într-o cutiuţă de plastic. ”Să-ţi poarte noroc!”, a mai pus băiatul o mână de paie pe focul din ochii ei bulbucaţi. Ei i-o fi purtat noroc, dar lui sigur nu i-a purtat, întrucât Marilu n-a mai vrut să-l vadă niciodată. A mai invitat-o de 32 de ori în oraş, dar cum ea era inepuizabilă în materie de pretexte de refuz, el a aruncat prosopul în ring şi a renunţat, nedumerit, la iubirea care durase 19 ore. 

Apropo de coşarul de tablă, mai ştiu un caz epocal. O prietenă de-a verişoarei mele se aştepta, tot aşa, la un cadou substanţial de la iubitul ei. Părinţii lui erau doctori plini de bani, fata se orientase bine. De 1 martie, dragostea vieţii şi conturilor ei a venit cu un mărţişor în dinţi. ”Ăsta e mărţişorul meu?”, i-a scăpat ei o întrebare fleşcăită, retorică şi îmbufnată. ”Da, doar e 1 martie, asta se dă de 1 martie, mărţişoare!”. Se uita la el, la rânjetul lui bovin, şi nu pricepea cum în secolul nostru lumea încă mai cumpără gândaci de tinichea. Asta era în cutiuţă, un cărăbuş de metal, cât o prună de mare. De draci, n-a mai vrut să se plimbe prea mult, a inventat o scuză tembelă şi a plecat singură acasă. După ce el s-a îndepărtat suficient, ea a făcut semn unui taxi şi, înainte de a-şi trânti fundul deprimat pe bancheta din spate, a aruncat cutia cu mărţişorul groazei într-un coş de gunoi.

A doua zi, ea plescăia fistic pe fond nervos, când a sunat-o el. I-a răspuns cu o voce de vată: ”Mda, alo...”. Au schimbat câteva amabilităţi, iar într-un final el a întrebat-o dacă i-a plăcut mărţişorul. Ea a icnit un ”da” care semăna mai degrabă cu un sughiţ. El a precizat, cu sfială: ”M-aş bucura să-ţi placă, fiindcă în fond e o bijuterie, îl poţi purta şi ca medalion, în restul anului. Că n-aş vrea să mă laud, dar să ştii că ţi l-am luat de la magazinul biiiip!-llini, cărăbuşul e din platină şi are ochişorii din diamante, nu-i aşa că are ochişori frumoşi, Pisi? La fel ca ai tăi...”. Pisi n-a mai auzit nimic de la cuvântul ”diamante” încoace. A sărit de pe fotoliu ca din arbaletă, se bâlbâia ca ăia care vorbesc în somn. Tot ce-a putut realiza, pe moment, a fost să redevină brusc drăgăstoasă-n glas cu iubitul ei, pentru orice eventualitate. Cum au închis telefoanele, ea a alergat cu nervii vâlvoi spre locul unde-şi amintea că aruncase gângania, în ajun. Taman atunci, ăştia de la salubritatea municipiului veniseră la timp, în coş n-a mai găsit decât o brichetă stricată şi un sfert de gogoaşă.  

Gestul contează şi enervează

Un amic ne-a povestit odată cum s-a derulat un 1 martie ciudat, din tinereţile sale. Venise din Suceava lui natală să facă Medicina Veterinară în Bucureşti. În mod planificat şi inevitabil, s-a îndrăgostit cobză de o colegă din Călăraşi. În prima zi de martie, s-au întâlnit în oraş. Amândoi au venit cu mâna-n gură, erau unul mai dezamăgit ca altul. Într-un final, după ce discutaseră vreo două ore despre disecţiile de la şcoală şi alte lucruri diafane, el şi-a luat inima-n dinţi şi a întrebat-o de ce nu i-a adus şi lui un mărţişor. Ea l-a privit cu ochi de bufniţă trezită din somn şi îl bănuia că face glume proaste. ”Aş putea să te întreb acelaşi lucru!” – a replicat, indignată. După un schimb cam tâmpiţel de întrebări şi uimiri, au înţeles crudul adevăr. La el, în Suceava, fetele dau mărţişoare băieţilor, nu invers. Normal, omul aştepta de la ea un mic simbol al primăverii, vorb-aia. În Călăraşi, la ea, băieţii care nu le dădeau mărţişoare fetelor dragi erau automat nişte mocofani şi aveau ele grijă să-i bârfească suficient, astfel încât reputaţia lor să moară-n chinuri. S-au împăcat, iar când el a cerut-o de nevastă, ea a spus repede, profilactic: ”Spune-mi de pe-acum, la voi, în Suceava, tot fetele vă dau şi inel de logodnă?”. Dar el scosese deja cutiuţa din buzunar. Ea a răsuflat uşurată, au trăit împreună mulţi ani fericiţi şi ar mai fi trăit şi astăzi, dacă n-ar fi divorţat între timp.  

Când eram elevă, pe vremea lui Ceauşescu, ne îngrămădeam care mai de care să ducem cadouri profesoarelor, de 1 şi 8 martie. Orice nu se găsea în comerţ şi era legat cu şnur, ca să îndulcească nuanţa mercantilă, era un dar perfect. Cumpăram de la bişniţă toate prostiile şi le căram la şcoală, ambalate sofisticat. Într-un an, i-am dus unei profesoare un pachet de ţigări americane şi, deşi nu fuma, s-a bucurat de parcă-i dădusem şi-o viză de America.

Drama era că nu toţi copiii aveau bani să cumpere obiecte din gama susmenţionată. Îmi amintesc de un coleg mai amărât care, complexat de faptul că noi veneam cu daruri ispititoare şi străine, a găsit o soluţie de compromis. A şmanglit din casă, din dulăpiorul lui taică-su, un pachet de lame de ras, o pipă şi-un pachet de tutun, pe care i le-a adus, mândru, profei de engleză. Biata femeie i-a mulţumit jenată, apoi l-a rugat să le ducă înapoi, de unde le-a luat, întrucât ea nu se bărbiereşte. Idioţii mei de colegi au râs în hohote, băiatul s-a făcut stacojiu, în fine, totul era de-un penibil fulminant. Peste două ore, colegul nostru sărman a perseverat. I-a dus profei de geografie cadoul refuzat de profa de engleză. Iar aceasta l-a luat şi chiar a comentat că soţul ei fumează pipă şi nu poartă barbă, deci tot pachetul era extrem de util. Că oricum el urma să-i ia ei ceva de mărţişor, aşa că putea să-l răsplătească la rându-i, cum se cuvine.

I-am povestit odată asta unei mătuşi, care era tot profesoară şi mi-a spus că mulţi copii fură din casă, de dragul sărbătorilor de mărţişor, tot felul de lucruri care li se par frumoase, fără a avea habar la ce servesc. Şi că ea, de exemplu, primise odată, de la un elev de 9 ani, un pachet de tampoane absorbante, cu aripioare.  

Cu o omidă nu se face primăvară

Tarabagiii nu dau faliment degeaba. Nu e o întâmplare că se vând din ce în ce mai puţine zorzoane festive. Azi, doar unul din 20 de oameni ştiu că un coşar poartă noroc şi că o buburuză de metal e semn de iubire. Cele care primesc ”doar” mărţişor intră în depresie. Nu vreau să sune ipocrit ceea ce spun, eu însămi m-am bosumflat când un iubit de-al meu, bogat ca un sultan mai mic, mi-a adus într-un an un mărţişor constând într-un mărţişor. De fapt, nu asta m-a enervat, fiindcă nu sunt lacomă, cei care mă cunosc pot confirma. Doar că era un mărţişor de-o chicioşenie deprimantă, un fel de omidă de lână, cu nişte floricele-n bot. Era atât de urâtă, încât am bănuit o vreme că era omidă reală. Şi, ca să fie circul complet, după ce m-a cadorisit cu guşa plină de mândrie, m-a mânat către o cârciumă scumpă: ”Hai, du-mă la restaurant, fă şi tu cinste, că azi e ziua voastră, a femeilor!”.

O soluţie de avarie pentru bărbaţii cărora le e frică de cum arată mărţişoarele şi de cât costă restul cadourilor ar fi tradiţionalele flori. E drept, şi aici intervin niscaiva concluzii subiective. Dacă unul îţi aduce o singură floare, e scârţar. Dacă-ţi aduce un buchet întreg, nu e destul de romantic. Mai ales dacă îţi aduce garoafe din alea cu picăţele. Dacă totuşi vine cu un cadou – mai ales de 8 martie, ziua internaţională a dezamăgitelor – tu, femeie, trebuie să înţelegi un lucru: bărbaţii nu au gena fineţurilor sau a darurilor inedite. Aşa că vor agăţa din goana maşinii un pacheţoi gata făcut, de prin supermarket. Deci dacă primeşti o cutie cu un săpun, un deodorant, un şampon şi un pampon, nu e absolut nicio aluzie cum că ai început să miroşi dubios.   

Zilele de 1 şi 8 martie sunt nişte teste. Sunt tomograful afectiv cel mai performant din viaţa femeilor. Aşa că, domnilor, nu subapreciaţi niciodată rolul unui mărţişor într-un cuplu! E uluitor cum zece ani de amor nebun sunt făcuţi ferfeniţă de un coşar care, pare-se, nu mai aduce de mult noroc.