Am vorbit despre ea, ore, zile, poate chiar ani, am privit-o în toate formele ei, în toată splendoarea sau schimonosită, de la naştere la dispariţie. Pe pielea mea, în sufletul meu, prin ochii celorlaţi. În numele ei mi-ai descoperit limite, atât inferioare, cât şi superioare. Am căutat-o mereu fără să ştiu, căci venea de fiecare dată înainte de a o căuta. Miracol sau nu, dragostea pare în cele din urmă o prostie. Ca tot ceea ce e de neatins. Sau o chestie pentru martiri, pe care i-am numit cândva eroi. În dragoste nu mai există eroii în care credeam în copilărie, chiar şi în adolescenţă.

De aceea nicio dragoste nu seamănă cu prima, cu cea în care nu există nimic profan, când nu avem background şi când Romeo şi Julieta sunt ceea ce numim astăzi icon-uri, iar povestea lor este magie şi nimic altceva. M-am revoltat când m-am îndrăgostit a doua oară, de la a treia, nimic nu a mai fost la fel. Odată cu înţelegerea şi experienţa, a venit, firesc, resemnarea. Toate zbaterile, toate lacrimile, toate emoţiile, toate definiţiile, strânse într-un silogism, m-au adus în punctul de a spune simplu că dragostea, cu tot rozul din jurul ei, se stinge când tu redevii mai important decât celălalt.

Sună banal, dar adevărurile sunt întotdeauna banale. Ca o redută care, odată cucerită, nu mai reprezintă o provocare, ca un sens descoperit după ce îl cauţi în rătăcirile sau poate în încercările tale de a merge mai departe, dragostea dispare cu fiecare ardere interioară care ne aduce extazul.

Extazul în absenţa ei pare să devină adevărata provocare, după ce ai priceput că dragostea e făcută să dureze atât cât putem suporta ca altcineva să fie vioara întâi.