Mariajul secret al românilor: iubita mea, maşina

Mariajul secret al românilor: iubita mea, maşina

Majoritatea românilor îşi consideră maşina un membru al familiei FOTO: DORIN CONSTANDA

Majoritatea românilor îşi reîncarcă bateriile în plin trafic infernal şi spun că şofatul în asemenea condiţii îi relaxează. Afecţiunea pentru ceea ce ar trebui să fie un obiect utilitar ia şi alte forme: reparăm maşini mai vechi singuri, o botezăm cu nume de femei şi plângem când despărţirea finală are loc

Ştiri pe aceeaşi temă

Este ora 8.10 minute. Erol Kizilateş, cetăţean turco-român, îşi aliniază maşina pe banda a doua. „La carte“ scrie aşa, că banda a doua este pentru înainte sau la stânga. Problema lui Kizilateş este că ar merge înainte, dar nu prea are cum. În faţa sa, pe câţiva kilometri buni, se întind cozi şi cozi de mase din tablă, prevăzute cu ţevi de eşapament şi cu farurile aprinse. Afară plouă haotic şi şoferul începe să facă nişte calcule. În ritmul ăsta, ar mai dura vreo 20 de minute până la intersecţia de la Armata Poporului, unde face stânga.

Urmează cea mai grea şi plictisitoare parte a traseului, cea care presupune „escaladarea“ podului Giuleşti şi trecerea prin zona Crângaşi. Ajunge lângă Arcul de Triumf, alte cozi, trece pe lângă Ambasada Chinei şi intră în zona Pipera. În total, undeva la o oră şi 20 de minute. Astăzi, având în vedere că plouă şi că, probabil, toţi şoferii din Bucureşti s-au urcat în maşini de dimineaţă, drumul lui Kizilateş de acasă până la serviciu se va duce spre două ore. La fel şi seara, când se întoarce.

Patru ore. Un sfert din timpul în care un om este treaz în timpul zilei, petrecut pe un scaun de maşină, atent să nu se frece de maşina unui alt şofer, să nu blocheze intersecţia, să nu incomodeze în trafic, să conducă preventiv. Ţigări arse, aceleaşi poante la radio, baladele muzicale pe care toate posturile le difuzează, în ton cu vremea, telefonul sunând: „Unde eşti, când ajungi, vezi că trebuie să faci aia...“.

Ciudatul şofer român

Erol Kizilateş (32 de ani) face drumul ăsta în fiecare dimineaţă. Întâi îşi lasă soţia la metrou. Apoi, fata la grădiniţă. La final, o ia spre oraş. România nu a fost cine ştie ce şoc cultural, pentru cineva venit din traficul turbat din Istanbul. Şi acolo, maşinile par a-şi face loc pe drum mai degrabă una peste cealaltă, supraetajate. Şi acolo, drumurile par prea înguste pentru numărul de şoferi. Şi acolo, regulile de circulaţie trec, uneori, pe planul doi, în faţa adevăratei priorităţi: să ajungi la serviciu la timp.

Însă Kizilateş e cumva diferit de restul şoferilor români, cel puţin al modului în care aceştia din urmă apar în statistici. Turcului îi e scârbă de drumul de zi cu zi. Vrea să meargă cu metroul, dar e cumva condiţionat de drumul la grădiniţa fetiţei şi de lene, desigur. Îi e scârbă de timpul pierdut, banii consumaţi pe combustibil şi, mai ales, de nervii scoşi la înaintare.

Românii sunt diferiţi. Un studiu realizat de celebra publicaţie „Top Gear“, în colaborare cu „D&D Research“, ne relevă faptul că bucuria de a conduce maşini iese prin plafon în România. Aproximativ 62% dintre români privesc datul cu maşina ca pe o activitate care aduce plăcere. Numai 15% dintre cei chestionaţi percep maşina ca pe ceva utilitar. Şi acum, câteva cifre desprinse parcă din domeniul SF-ului: 70% dintre români simt că îşi încarcă bateriile atunci când conduc (tot atâţia afirmă şi că sunt atât de ataşaţi de maşina pe care o conduc, încât o percep ca fiind o parte din familie), iar 48% se simt liberi când conduc şi uită de stres, chiar şi în trafic aglomerat.

Relaţia românilor cu propriul autoturism continuă să fie o nebuloasă. În ţările din centrul şi nordul Europei, oamenii renunţă pe capete la automobile, preferând mersul cu bicicleta. Românii (nu singurii, evident) caută, în continuare, motoare puternice, maşini mari, tracţiuni complicate. Psihologii şi sociologii vă vor spune, după cum veţi vedea, că toate aceste fenomene au cauze precise: perioada comunistă, când maşina era văzută un lux, nevoia de a se da mari, de a se afişa, reprezentarea stării materiale etc.

Ce se ascunde însă, în fundalul acestui ataşament necondiţionat, extrem de personal şi intens, faţă de ceea ce ar trebui să fie o ustensilă a vieţii moderne, un mijloc de transport dintr-un loc în celălalt? Cum e posibil ca o persoană să consimtă petrecerea unor ore blocată în trafic, printre alte persoane asemenea ei, şi să spună, la final, cu seninătate, că se simte relaxată şi cu bateriile
încărcate?

Dacia roşie din Titan

Iată celebra Dacie roşie din cartierul Titan, aparţinându-i lui Ion Voicu

Ion Voicu (67 de ani) este şi astăzi cunoscut sub porecla de „Mecanicul“. Asta a făcut la viaţa lui, a reparat maşini peste maşini. Astăzi, Voicu e pensionar şi locuieşte, alături de soţia sa, într-un bloc de 10 etaje din cartierul bucureştean Titan. Are o Dacie 1310, acoperită trei sferturi din an cu o prelată. Acum doi ani, a vopsit-o în roşu intens, o culoare pe care te-ai aştepta să o vezi la o maşină cu sute de cai-putere, nu la una produsă cu decenii în urmă.

Voicu schimbă cu mâna lui tot ce e de schimbat. Plăcuţe, ulei, lichid de frână, discuri la roţi, bieleta la direcţie... Şi ştie să o facă, asta-i drept, dar e ceva în plus în tot acest proces de întreţinere. Îl mai văd pe Ion Voicu de la geamul bucătăriei ce dă spre parcarea unde-şi ţine Dacia. O dată la câteva zile, iese din scara blocului, dezveleşte maşina, o cercetează, centimetru cu centimetru, deschide portbagajul, închide portbagajul, îi dă o cheie, o mai şterge şi gata. O acoperă şi se întoarce în bloc. Nu cred să fi fost mai mult de trei ori, în cinci ani de când locuiesc aici, în care să-l fi văzut pe Voicu folosind maşina.

„Maşina asta am cumpărat-o pentru băiatul meu, în 1982. A folosit-o până în 1994, când şi-a adus o maşină din străinătate. De atunci a fost a mea“, spune Voicu. Când e frumos afară, „Mecanicul“ iese şi mai meştereşte. Iarna, nici nu se pune problema.

„Când e frig, o las aşa, acoperită. Nu dau la cheie, că-i omor alternatorul.“ Când o foloseşte, întreaga scenă pare o secvenţă dintr-un spectacol teatral regizat minuţios. Soţia se urcă prima, Voicu după ea, dă la cheie, lasă motorul să „toarcă“ un minut (nu contează că afară e cald sau ceva mai rece), după care demarează extrem de încet şi precaut.

Dispariţia unui obicei

Relaţia de tip „mecanic – obiect“ dintre român şi maşina sa personală este bine documentată. Şi astăzi, în zilele cu vreme frumoasă, mai pot fi văzuţi români aplecaţi pe lângă automobil, cu chei şi ciocane în imediata lor apropiere.

Se schimbă cauciucuri, se fac reviziile anuale, ba chiar şi lucruri mai complicate, un bloc-motor, bunăoară. În anii 1990, o astfel de imagine era un dat natural al fiecărei zile de duminică, în cartier. Vremurile s-au mai schimbat. Maşinile noi vin acum cu motorul sigilat. Desfaci să umbli, pierzi garanţia de la producător.

„Adevărul e că Dacia ne-a învăţat meserie. Eu cu mânuţa mea am înlocuit set motor, ambreiaj, rulmenţi, pivoţi, bielete, telescoape. Şi acum am la ţară presele de rulmenţi, pivoţi şi presa de arcuri faţă“, spune Florin Ghidarcea, vecinul de scară şi amicul lui Ion Voicu.

Ghidarcea nu mai are maşină. A avut şi el o Dacie veche, dar a vândut-o pe nimica toată: 1.500 de lei. E pensionar şi nu prea mai iese din oraş, aşa că nu mai are nevoie de autoturism personal. Acum, merge cu autobuzul şi cu tramvaiul. Dar, din când în când, îşi vede vecinul învârtindu-se pe lângă Dacia roşie, coboară să dea o mână de ajutor, dacă e cazul. „Nici nu-i zic, vine el singur. Cum mă vede pe aici, coboară“, spune Voicu. Ghidarcea zâmbeşte, uşor
încurcat. ;

„Când ploua, scoteam găleţi de apă din maşină“

 

Adi Dobre, lângă o superbă maşină modernă, din păcate, nu a sa FOTO: FACEBOOK

Pe Adi Dobre îl puteţi auzi, la fiecare sfârşit de săptămână, comentând meciurile din campionatul Angliei. Ziarist într-o epocă în care munca la ziar era considerată o mândrie, Dobre face o scurtă retrospectivă a ultimelor decenii de şofat în România, prin amintiri despre chedere, radiatoare, ambreiaje şi impresii de familie, toate gravitând în jurul unei constante: „Maşina mea nu m-a lăsat niciodată în drum“.

„Weekend Adevărul“: Care a fost prima maşină pe care ţi-ai cumpărat-o după Revoluţie?

Adi Dobre: Un Oltcit. L-am luat de la nevastă-mea de acasă, din Harghita. În restul României nu prea se mai găseau Oltcituri, dar acolo era plin. Să-ţi spun de ce. Pentru că Oltcitul porneşte mult mai uşor iarna, nu trebuie să faci atâtea pregătiri de iarnă ca pentru o altă maşină. Şi mergeam cu numerele alea de Harghita prin Bucureşti, mă înjura lumea că-s ungur.

Mergea bine?

Mergea... Uite, să-ţi zic, la un moment dat mi s-a rupt cablul de ambreiaj. Pe drum, de la Miercurea Ciuc la Bucureşti. Am mers aşa, tot drumul, prin serpentine, peste tot. Dar nu m-a lăsat în drum. Asta niciodată.

Familia ce credea despre ea?

Fetele o iubeau. Erau foarte mici şi asta a fost maşina cu care le-am adus de la maternitate. Avea arcurile praf şi mergea legănat, se balansa tare în mers. La astea
mici, ale mele, le plăcea de nu mai puteau.

Cum ai dat-o?

Am donat-o. O luasem în 1999, cu 260 de dolari. Când nu se mai putea, am lăsat-o la cineva acolo, la Miercurea Ciuc.

Şi ce ţi-ai luat?

O Dacie pe injecţie. Ţin minte că şi scria pe ea: „Dacie pe injecţie“, de zici că cine ştie ce descoperire făcuseră. Pe asta am cumpărat-o în 2005, pe 2.000 de euro sau dolari, nu mai ştiu. Am luat-o de la nişte ţigani din Ploieşti, fusese pierdută la poker şi stătuse sub un nuc o jumătate de an.

Ce culoare avea?

Roşie, exact roşul ăla ţigănesc. Dar să-ţi zic, nu m-a lăsat niciodată în drum, nici asta. În schimb, avea o problemă.

Care?

De fapt, două. Una era că nu dădea căldură. Aşa că mă învăţasem, puneam un carton la radiator când ieşeam din oraş, şi când mergeam prin Bucureşti, îl scoteam. Te rog să mă crezi, opream într-o benzinărie şi mă descălţam, să-mi încălzesc picioarele, aşa îngheţate erau. Şi a doua problemă erau chederele: erau pulbere şi, când ploua, scoteam găleţi de apă din ea. Dar m-a învăţat cineva: să iau o pastă de pix şi o pun la chedere, să se îmbine mai bine. Şi nu a mai plouat.

I-ai pus nume?

Nu. Fetele au botezat Loganul, următoarea maşină, Bambina. Nu ştiu de ce. De când am luat-o, nici nu se mai uitau la asta roşie. Nu voiau decât cu Bambina. Cinci ani am mers cu Loganul ăsta, şi-ţi zic: e cea mai bună maşină pentru România. În ultimul an în presa scrisă am fost chiar la secţiunea „Auto“, am testat şi tot la vorba asta cu Loganul rămân. Ce să conduci aici? Jeepuri? Unde le parchezi, unde poţi tu să mergi cu 200 la oră? Nicăieri.

De ce crezi că-şi cumpără românii maşini d-astea mari?

Din comunism vine asta. Era un lux maşina. Costa 70.000, un apartament – la fel, iar salariul mediu era 2.000 de lei. Păi, cum să-ţi cumperi? Ţin minte, când aveam 7-8 ani, erau trei oameni în bloc care aveau maşină: un zugrav, un inginer şi încă unul. Îi aşteptam să vină acasă şi ne duceau cu maşina de lângă bloc la garaj. Câţiva metri, ziceai că nu ştiu ce am făcut. Păi, tati, în comunism, când făceam naveta la Ploieşti, stăteam şi două ore şi treceau câteva maşini. D’asta vor toţi maşini multe, azi. ;

 

Ţin minte, când aveam 7-8 ani, erau trei oameni în bloc care aveau maşină: un zugrav, un inginer şi încă unul.

Adi Dobre, jurnalist

Despărţiri dramatice: oameni, maşini, lacrimi

 

Portret al disperării: om, conducând la fiare vechi o parte din viaţa sa FOTO: ADEVĂRUL

„Mă crezi că am plâns când mi-am dus Dacia la Remat? Încet-încet, îmi dispărea tot universul. O aveam moştenire de la tata, acum se dusese şi ea! Imaginează-ţi unu’ de 130 de kile, 1,85 înălţime, plângând.“ Câte poveşti care conţin cuvântul „Remat“ nu includ, automat, şi verbul „a plânge“?

L-am văzut ultima dată pe Radu Lung, zis „Eusebio“ (de la partidele de fotbal între prieteni, unde juca atacant de careu), la noi acasă, în urmă cu patru ani. S-a aşezat la masă cu tata şi, la adăpostul unor sticle de vin, au vorbit ore-n şir despre maşini. De unde le cumpăraseră, cum le reparau ei, cum aveau grijă de ele. Era ceva ciudat pentru un tânăr să audă doi bărbaţi întregi la minte vorbind despre maşinile care, între timp, ajunseseră la fier vechi, mai ceva ca despre soţiile sau copiii lor.

În acea zi, pentru Lung se încheiase o epocă. Îşi dusese maşina la Remat. A vrut, vreme de câţiva ani, să-şi convingă băiatul să o ia, măcar prin oraş, aşa. Ăsta micu’ n-a vrut. Şi-a luat una nemţească, la mâna a doua. Când şi-a dat seama că visul său nu o să mai aibă loc vreodată, „Eusebio“ a făcut pasul final.

Era o Lada veche, atât de veche, că piesele de schimb deveniseră o raritate demnă, mai degrabă, pentru colecţio­narii de obiecte ciudate. Râdeau şi prietenii de el, ce, el e om să meargă cu magazia aia de tablă prin oraş, în văzul lumii? Lung se băga la poante, râdea cu ei, mai făcea şi câte un mişto. Dar umorul părea să-i fi dispărut definitiv după acea zi, terminată într-un parc de schelete auto.

Delimitarea clasei sociale

Sociologul clujean Sebastian Cristescu crede că astfel de reacţii pot fi înţelese analizând conceptul de nostalgie. „Maşina respectivă reprezintă o perioadă din viaţa lor. Ştiţi cum e, zici că e rău, dar când, peste câţiva ani, priveşti înapoi, te gândeşti ce frumoasă era viaţa pe atunci. Aşa este şi cazul aici. Nu contează că maşina asta te putea lăsa în drum în orice secundă, că petreceai mai mult timp reparând-o, decât la volan, automobilul acela are valoare-simbol. Reprezintă ceva din viaţa omului“, spune Cristescu.

Din punct de vedere sociologic, relaţia specială a omului cu maşina se leagă şi de situaţia materială a unei colectivităţi. Eşti sărac, deci e puţin probabil să-ţi poţi cumpăra o maşină. Dacă poţi, totuşi, automobilul respectiv devine cel mai de preţ lucru din viaţa ta. „Aduceţi-vă aminte de începutul anilor 1990, în România, când primele maşini străine erau aduse de peste graniţă. Erau uriaşe, mult prea mari pentru ce însemna întreţinere sau drumuri în România, dar nu acesta era scopul. Scopul era delimitarea clasei sociale. Am bani, deci, iată, îmi permit maşina asta. Nu orice maşină, ci asta, nemţească, mare...“, explică Cristescu.

Psihologul Cora Habor, cadru didactic la Universitatea din Târgu-Mureş, construieşte ipoteze chiar pe marginea noţiunii de „nostalgie“, lansată de Cristescu. „În cazul în care se depăşeşte valoarea clasică, utilitară, a unui obiect şi acesta este conceput ca o fiinţă umană incompletă, decurg nişte consecinţe. De câte ori aţi auzit o persoană vorbind despre câinele său aşa: «Uită-te la el, înţelege tot, doar că nu poate vorbi!»? Cu alte cuvinte, e aproape un om. Sistemul de relaţii cu maşina trebuie privit la fel. Oamenii îi dau nume, se ocupă să fie curată, să fie reparată la timp, să fie frumoasă, «să se simtă bine». Mândria în aceste cazuri nu este cu mult mai joasă decât cea pe care o arăţi în cazul în care, să spunem, unul dintre copii ţi-a intrat la facultate“, spune Habor.

Psihologul descrie cum stările de tristeţe ale celor nevoiţi să renunţe definitiv la maşina personală sunt cât se poate de autentice şi puternice. „Avem toată gama posibilă: posesivitate mult peste graniţele normalului, bucurie absolută, mândrie, atenţie şi, implicit, tristeţe puternică. Omul nu pierde o maşină, pierde ceva din sine, un punct de reper al vieţii sale. Aceste puncte de reper sunt fundamentale în existenţa fiecăruia. Fie că suntem conştienţi de ele, fie că nu. Pot fi familia, profesia, viziunea unui viitor mai bun sau chiar şi sprijinul continuu şi prezenţa statornică pe care ţi le dă maşina personală. A fost tot timpul lângă tine, la bine şi la rău“, spune Cora
Habor.

Se caută personalitate

Citiţi explicaţiile de mai sus şi, acum, cele câteva cuvinte ale lui Radu Lung. „Am cumpărat-o pe Cristina pe 6 noiembrie 1975. M-a dus maşina asta prin toata ţara! Cel mai lung drum pe care l-am făcut cu ea a fost de la Sângeorz, prin Năsăud, Turda, Defileul Jiului şi Bucureşti. Am dat pe ea 57.400 de lei şi avea la bord 77.950 de kilometri. Da’, să ştii, tot pornea la prima cheie.“ Găsiţi similitudini, vorba testelor de inteligenţă.

Iar, la final, prelucraţi şi următoarele date, din acelaşi studiu citat anterior, realizat de revista „Top Gear“ şi D&D Research. Aşadar, 60% dintre români cred că maşina lor e mai specială decât altele, iar majoritatea conaţionalilor consideră că automobilul este o prelungire a sinelui. Astfel, 55% dintre români cred că maşina este o extensie a personalităţii lor, iar 66% visează să conducă o maşină cu o personalitate aparte. Hotărât lucru, o maşină nu pare a fi niciodată doar o maşină.

 

„Nevoia de a individualiza“

Psihologul Cora Habor

„După casă, posesiunea cea mai de preţ a omului este maşina sa. E o tendinţă mondială, cea potrivit căreia numărul şoferilor care privesc maşina ca pe un simplu mijloc de transport se împuţinează în faţa celor care privesc maşina ca pe propriul corp sau precum propria personalitate. Puteţi observa cât de importante au devenit maşinile pentru oameni din modul în care vorbesc despre ele, din timpul petrecut în faţa alegerii unui model, din tragedia care apare în momentul în care ceva se defectează. A da un nume unui automobil este o dovadă clară a tendinţei omului de a individualiza, de a defini ceva, a trasa nişte limite pe care şi le poate apropia cu uşurinţă. În plus, numele delimitează clar maşina lui de a oricui altcuiva. De multe ori, putem vedea persoane care-şi numesc maşina de parcă ar fi un om sau un animal domestic. Antropomorfizarea demonstrează ce înseamnă automobilul respectiv pentru proprie­tar: ceva care are nevoie de atenţia şi grija ta“.

Cora Habor, profesor universitar de psihologie

 

Unii cu aselenizarea, alţii cu Dacia 1100

 

Nicolae Ceauşescu, în iulie 1969, la lansarea exemplarului 10.000 al Daciei 1100 FOTO: FOTOTECA DE AUR A COMUNISMULUI

Relaţia uşor anacronică a românilor cu autoturismele, mai cu seamă în perioada comunistă, este evidenţiată şi de lansarea exemplarului cu numărul 10.000 al modelului Dacia 1100, în 21 iulie 1969.

Tratat ca o mare realizare a ingineriei româneşti, autoturismul a văzut lumina zilei într-un moment în care restul lumii privea pe ecranele televizoarelor cum doi cosmonauţi americani puneau piciorul pe Lună.

Astfel, în 22 iulie 1969, în colţul din dreapta jos al primei pagini din „Scânteia“, scris cu litere de-o şchioapă, apărea următorul anunţ: „Un succes strălucit al gândirii ştiinţifice: Oameni pe Lună!“. Dedesubt, pe aproape 20 de rânduri, se întindea, redactat în litere şi mai mici, un mesaj formal, intitulat „Telegramă Excelenţei Sale, Richard Nixon“ în care se preciza, printre altele: „Aselenizarea şi plecarea cu succes de pe satelitul Terrei a cabinei spaţiale «Vulturul» reprezintă o victorie epocală a ştiinţei, o expresie strălucită a capacităţii creatoare a umanităţii, un moment memorabil în istoria cunoaşterii universale“. Semnat, în caractere miniscule: Nicolae Ceauşescu.

100% românesc

Cu doar o zi înainte, îşi amintea, anul trecut, pentru „Adevărul“, fostul maistru Dacia, Ion Frâncu, „tovarăşul, însoţit de tovarăşa, a făcut un tur al uzinei. Treceau prin secţii însoţiţi de directorul nostru care-i explica progresele pe care le-a făcut fabrica în ultimii ani. Nu l-am auzit zicând c-ar fi ceva în neregulă. În schimb, Elena Ceauşescu tot găsea câte ceva de comentat sau venea cu câte o sugestie de genul: «Turnaţi şi voi un ciment ca lumea, nu vedeţi că ăsta nu e bine făcut?»“. Ceremonia de inaugurare a Daciei cu numărul 10.000 a fost scurtă, dar plină de învăţăminte de tot felul.

„Tovarăşul voia un autoturism 100% românesc, dându-ne, pentru motivare, exemplul «tovarăşilor sovietici (sic!) care astăzi au ajuns pe Lună», povestea acelaşi Frâncu. Datorită apetenţei românilor pentru modelul Dacia 1100, constructorul a asamblat în total 37.546 de exemplare. Odată cu dotarea Daciei 1300 cu tracţiune pe faţă şi motor frontal, Dacia 1100 a intrat într-un con de umbră, fiind scoasă din producţie la finalul lui 1971. Vechiul model se vinde astăzi, pe internet, cu preţuri cuprinse între 250 şi 1.500 de euro.

Acest text a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: