Ce rol a jucat Ronald Reagan în sfârşitul Războiului Rece?

0
Publicat:
Ultima actualizare:
21 noiembrie 1985. Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov la Conferinţa de la Geneva FOTO EPA-EFE
21 noiembrie 1985. Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov la Conferinţa de la Geneva FOTO EPA-EFE

Teza rolului decisiv al lui Ronald Reagan în sfârşitul Războiului Rece a dominat  ultimul deceniu al secolului trecut şi o bună parte din primul deceniu al celui actual.  Dar oare câtă dreptate au cei care o susţin?

Canalul franco-german Arte difuzează de la începutul acestui an un serial documentar care reabilitează administraţia republicană Ronald Reagan (1981-1989). Sub titlul „Culisele istoriei: Reagan, un preşedinte sacru”, regizorul Cédric Condon îl prezintă pe cel de-al 40-lea lider de la Casa Albă drept factorul decisiv al prăbuşirii Uniunii Sovietice datorită măsurilor sale de sufocare economică şi eforturilor de dezarmare nucleară. Producţia cinematografică este propusă publicului într-un context aparte, marcat de omagierea lui George Shultz, secretarul de stat al administraţiei Reagan, care a murit la 6 februarie, la vârsta de 100 de ani.

Dezbaterea cu privire la rolul Statelor Unite, în special al lui Reagan, în sfârşitul Războiului Rece a început imediat după prăbuşirea Uniunii Sovietice, rememorează istoricul francez Pierre Grosser, un reputat specialist în relaţii internaţionale, într-un articol în care contestă moştenirea fostului preşedinte republican.

Teza triumfului lui Reagan

A doua zi de la demisia lui Mihail Gorbaciov, anunţată la 25 decembrie 1991, Ronald Reagan a fost ridicat la rang de învingător al Războiului Rece datorită ofensivei sale pe toate planurile, fie sprijinindu-se pe Papa Ioan Paul al II-lea pentru a schimba regimul în Polonia, fie pe Arabia Saudită pentru a provoca scăderea preţurilor pentru petrol, resursă de care depindea atât de mult Uniunea Sovietică în anii ’80. Neoconservatorii, care au susţinut poziţionarea fermă a lui Reagan împotriva Uniunii Sovietice în primul mandat şi au contestat flexibilitatea sa din cel de-al doilea mandat, militau în cel de-al doilea mandat al lui Bill Clinton (1997-2001) pentru o politică externă neo-Reagan. America, afirmă ei, trebuie să evite să fie copleşită de câştigurile globalizării şi să fie vigilentă la duşmanii în devenire sau în curs de recăpătare a forţelor. Ideile lor au căpătat influenţă la Washington la începutul preşedinţiei lui George W. Bush, dar, din cauza aventurilor militare ale acestuia, Reagan diplomatul din cel de-al doilea mandat a devenit un model atât pentru republicanii moderaţi, cât şi pentru unii democraţi, precum Barack Obama, care a dat ca exemplu mâna întinsă de Reagan lui Gorbaciov pentru a-şi justifica dorinţa de a cădea la un acord asupra programului nuclear iranian.

Adepţii „Şcolii victoriei lui Reagan” spun că strategia şi obiectivele sale erau clare, şi anume să condamne comunismul şi să clameze superioritatea valorilor occidentale, să pună presiuni pe vulnerabilităţile economiei sovietice, să submineze puterea geopolitică a Moscovei şi Blocul Estic, să sprijine „luptătorii pentru libertate” care rezistă Armatei Roşii (în Afganistan) sau unui regim socialist (Nicaragua). 

Plecând de la aceste obiective, administraţia Reagan a crescut masiv cheltuielile militare, a elaborat planuri militare ofensive şi a adoptat Iniţiativa Strategică de Apărare (celebrul „Război al Stelelor”), iar toate toate acestea au atras Uniunea Sovietică în cursa înarmării şi au sufocat-o economic. Gorbaciov a mers pe calea reformelor nu pentru că îşi dorea, ci pentru că era nevoit de presiunile puse dinspre SUA. Constrâns de fel şi fel de situaţii, liderul sovietic a cedat peste tot, iar într-un final a capitulat, subliniază ei.

Dar, în opinia lui Grosser, această versiune este destul de discutabilă. Fapt demn de menţionat, scrie el în „The Conversation”, nu Reagan este iniţiatorul unei abordări dure faţă de Uniunea Sovietică, ci Jimmy Carter. În ceea ce priveşte strategia lui Reagan, aceasta a fost adesea incoerentă. În plus, a fost măcinată de lupte birocratice interne.

Opera unui singur om?

Potrivit lui Pierre Grosser, contra-şocul petrolier care a afectat mai ales Uniunea Sovietică nu a fost orchestrat de CIA, ci a rezultat din logica pieţei, dar în special din alegerile economice ale Arabiei Saudite. Iar dărâmarea Zidului Berlinului, produsă în toamna anului 1989, a fost o afacere germană, nu un răspuns la îndemnul făcut cu doi ani mai devreme în acest sens de Reagan către Gorbaciov. Referitor la „Războiul Stelelor”, este adevărat că Reagan a vrut să-l impună, dar numai pentru a termina cu armele nucleare. Evident, îşi dorea o lume fără comunism, dar nu mai mult decât o lume fără arme nucleare. Era un aboliţionist determinat să scape de şantajul şi de riscul nuclear. Era atât de determinat în acest demers, încât a dat emoţii britanicilor şi francezilor, care îşi preşuiau armele nucleare, iar consilierii săi au fost nevoiţi să-l mai potolească. Arhivele arată acum că era dispus chiar să împărtăşească tehnologia scutului antirachetă în negocierilor sale cu Gorbaciov din 1986-1987. Capitolul ofensiv al Iniţiativei Strategice de Apărare, un alt subiect foarte dezbătut, face parte din elucubraţiile câtorva şoimi, susţine Grosser. Chiar dacă sovieticii l-au luat ca atare, nu s-au panicat şi nici nu s-au angajat într-o competiţie în acest domeniu. Ei s-au îndoit (pe bună dreptate) de fezabilitatea proiectului şi au reactivat doar câteva programe de cercetare antirachetă. În schimb, politica ofensivă din primul mandat al lui Reagan a regrupat tabăra şoimilor de la Moscova. Acţiunile lui Reagan, insistă Grosser, nu au forţat Moscova să se retragă din Afganistan, să se dezarmeze sau să se democratizeze, şi nici nu i-au provocat daune economice, aşa cum spun cei care îi atribuie un rol primordial. De fapt, criza generală a Uniunii Sovietice s-a manifestat abia după plecarea lui Reagan de la Casa Albă.

La sfârşitul celui de-al doilea mandat al său, în 1988, Ronald Reagan credea că Războiul Rece era încheiat. El nu mai considera Uniunea Sovietică drept Imperiul Răului. Jack Matlock, responsabil de chestiunile sovietice în Consiliul de Securitate Naţională (1983-1987), apoi ambasador la Moscova (1987-1991), a scris în mai multe rânduri că, din punct de vedere psihologic şi ideologic, Reagan şi Gorbaciov au pus capăt Războiului Rece în 1988, fără un câştigător. Dar George H.W. Bush, succesorul lui Reagan la Casa Albă, nu considera conflictul încheiat. El şi majoritatea consilierilor săi erau convinşi că ofensiva pro-pace a lui Gorbaciov avea un scop ascuns, şi anume să pună în pericol legăturile transatlantice.

Departe de strategii măreţe, lovituri, calcule grozave atribuite prea des liderilor şi opera unui singur om, sfârşitul Războiului Rece a fost un adevărat exerciţiu de improvizaţie, iar europenii occidentali au avut un rol major prin diplomaţie, dialog şi schimburi cu Estul (celebra marca germană). Există multe lucrări despre rolul jucat la acea vreme de Republica Federală Germană şi Austria, dar mai ales de Margaret Thatcher şi Francois Mitterrand, care i-au acordat încredere şi l-au primit pe Gorbaciov fără a-şi coborî garda. Şi, pe lângă toate astea, subliniază Pierre Grosser, trebuie remarcat rolul popoarelor şi al unei părţi a elitelor din Europa de Est în prăbuşirea regimurilor comuniste.

SUA



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite