Se desenează noua axă strategică de forţă: Rusia-Turcia-Israel

Putin şi Erdogan, împotriva ISIS?

Cu câteva luni în urmă, pe baza unui set de informaţii care parveneau pe linie diplomatică la Bruxelles, vă anunţam că se prefigura cu certitudine finalizarea procesului de normalizare a relaţiilor dintre Turcia şi Israel, acum confirmându-se procesul similar dintre Turcia şi Rusia, marcat prin vizita pe care Preşedintele Erdogan o va face pe 9 august la Sankt Petersburg.

Iată ce declara Berat Albayrak, ministrul turc al Energiei, pentru canalul de ştiri Haberturk:

„Deoarece Turcia şi Rusia sunt două ţări din regiune care au strânse legături de vecinătate care dezvoltă proiecte foarte importante şi dezvoltă împreună cooperarea, începe o nouă eră de relaţii reciproce care va duce la mai mulţi paşi pozitivi în viitor. Vom continua să monitorizăm acest proces... În termenii normalizării relaţiilor cu Rusia, cred că vor fi examinate relaţiile regionale precum şi politicile economice şi energetice şi cooperarea bilaterală...“.

În ce priveşte normalizarea relaţiilor cu Israelul, şi acest proces este văzut în perspectivă geopolitică, noul acord fiind considerat un pas important şi pentru „fraţii noştri din Gaza“:

„Nu privim la acest proces doar din perspectiva respectării condiţiilor minimale puse de Turcia, ci şi la stabilirea şi contribuţia la pacea în întreaga regiune... Nu vom fi interesaţi doar de problema palestiniană, ci de întreaga problematică a Orientului Mijlociu. Dacă cele două ţări vor contribui la rezolvarea acestor probleme, va scădea nivelul sângelui şi lacrimilor care curg în regiune...”.

Cu certitudine, este vorba despre primele semnale de geopolitică regională care arată că este pe cale de refacere harta puterii pe o linie considerată până în acest moment una de fractură şi cu potenţial înalt exploziv. Asta pentru că fiecare dintre ţări are propriile sale probleme de securitate în regiune, propriile vulnerabilităţi majore (militare, economice, de securitate internă), dar constituie, în acelaşi timp, puncte de interes strategic regional şi global.

O posibilă alianţă între ele ar putea să formeze o nouă axă strategică de forţă la limita vestică a teritoriului exploziilor din Orientul Mijlociu şi ar constitui un factor cert de presiune în ceea ce ar putea fi rezolvarea problemei pe care o reprezintă ISIS, la fel de importantă pentru cele trei ţări.

Va fi însă o alianţă regională care să deranjeze sau chiar să pună probleme de securitate (militară şi economică) pentru UE şi SUA?

Posibil, dar deloc probabil în măsura în care nici Turcia şi nici Israelul nu vor să-şi ostilizeze cumva aliaţii tradiţionali, pe fond singura lor garanţie majoră în caz de evenimente extreme, iar Rusia încearcă o detensionare a relaţiilor cu toţi actorii din spaţiul euroatlantic, în speranţa revenirii la o stare de normalitate care să ducă la ridicarea costisitoarelor sancţiuni economice îndreptate împotriva Moscovei.

Dar, dincolo de acest raţionament evident, noua axă strategică de forţă din Orientul Mijlociu mai are o semnificaţie importantă: poate delimita (sau poate încerca s-o facă) noile frontiere ale zonei de influenţă pe care, de foarte mult timp, fiecare dintre cei trei actori implicaţi a dorit să o impună, pentru sine, în regiune. Fără să reuşească prea multe, intrând pe curs de confruntare directă cu puterile contradictorii care generează conflictele interconfesionale şi războaiele civile. Chiar puterea militară considerabilă angajată de Turcia sau Rusia (oarecum şi de Israel) în lupta împotriva ISIS a dat prea puţine rezultate în raport cu nivelul de forţe implicate. Asta pentru că linia de demarcaţie a unei alianţe de forţă reală şi recunoscută ca formulă de disuasiune nu a fost niciodată trasată cu participarea unor ţări din regiune.

Dacă o asemenea axă strategică de forţă va fi formalizată, se creează interese economice considerabile, investiţii proprietate comună care vor trebui să fie apărate. Şi, pentru a folosi limbajul NATO, un atac împotriva uneia dintre aceste locaţii va putea fi considerat un atac împotriva intereselor tuturor celor trei ţări ale Axei.

Mai este şi foarte interesant că asistăm la normalizarea relaţiilor dintre trei ţări care au apartenenţe la sisteme de securitate diferite, Turcia la NATO, Rusia la organizaţia militară dependentă de CSI, dar şi parte a Organizaţiei de cooperare de la Shanghai care dispune de propria sa Forţă de Reacţie Rapidă, iar Israelul dispunând de acoperirea dată de acordurile comprehensive de securitate cu SUA.

În acest sens, este posibil ca mişcarea de acum care poate să pară surprinzătoare, să fie, de fapt, rezultatul unor semnale foarte profunde primite de la partenerii internaţionali. Reflectând un raţionament discutat de câteva luni în anumite cercuri de reflecţie informală, unul aflat şi la Bruxelles, care semnalau că, în actualul context multi-crize, ar fi foarte important şi util să fie diminuată prezenţa directă a marilor puteri occidentale în diversele puncte de conflict din Orientul Mijlociu. Cea care – după model american – a lăsat în urmă nu pacea şi stabilitatea promise, ci o explozie reală în structurile de putere interne din mai multe state din zonă, apropiindu-le de situaţia de incertitudine totală din Afganistan şi deschizând astfel drumul care a dus la afirmarea ISIS.

Este posibil, spunea mai departe raţionamentul respectiv, ca ţările cu interes direct în zonă datorită proximităţii geografice să fie cele care să preia efectiv controlul zonelor de influenţă regională şi să reechilibreze astfel situaţia de securitate.   

Nu este imposibil, atât timp cât un acord ca cel care se prefigurează acum va presupune nu numai principii generale de cooperare şi colaborare, ci şi trasarea unor zone de influenţă şi responsabilitate foarte clare. Asta pentru că, în definitiv, nimeni nu-şi imaginează că, fără apariţia unor protectorate (reale sau virtuale) cineva ar putea găsi o soluţie eficientă de oprire a masacrelor din zonă. Formalizarea unei formule de asemenea putere ar fi percepută de actorii terorismului regional, cu siguranţă, drept o ameninţare deloc potenţială, deci eficientă ca formulă cel puţin de disuasiune.

„Rusia nu este doar vecinul nostru valoros, ci şi partenerul nostru important şi strategic“ afirma Mehmet Simsek, vice prim-ministrul turc. Iar această afirmaţie desenează prima parte a liniei de securitate şi interese comune (alături de cea de sud, cu Israelul) care defineşte eventuala nouă structură de putere regională. Cuprinzând şi implicând zona Mării Negre, strâmtorile... Echilibrând sau, dimpotrivă, adăugând un nou element de tensiune în zonă?

Răspunsul ar putea fi dat de pragmatismul politic, cel care spune că, cel puţin în acest moment, în aceste condiţii, primejdia ISIS a reuşit să reunească interesele profunde de supravieţuire ale tuturor actorilor relevanţi, în ciuda tensiunilor reale existente, arătându-le în mod clar că doar o acţiune foarte decisă poate să asigure supravieţuirea tuturor.

Este posibil? Desigur, ca orice act de înţelepciune la care politicienii subscriu într-un moment de disperare.

Rămâne de văzut dacă disperarea este într-adevăr aşa de mare şi dacă politicienii simt asta. Dacă nu...