Interdicţii de circulaţie pentru nevaccinaţi sau pentru întreaga populaţie. Protestele violente s-au soldat cu victime şi schimburi de focuri în Olanda, unde cel puţin 5 poliţişti au fost răniţi, unul cu armă de foc, şi cel puţin trei protestatari sunt îngrijiţi în spital pentru plăgi împuşcate ale Poliţiei, care a tras în aer, apoi împotriva manifestanţilor. Austria, Australia, Italia, Croaţia, Franţa şi Guadeloupe, Marea Britanie, toate sunt zguduite de marşuri şi proteste masive care au depăşit o masă de manevră a partidelor de extremă dreapta sau a organizaţiilor anti-vacciniste şi au antrenat pături largi ale populaţiei, inclusiv cele educate şi vaccinate. Această situaţie reclamă o revizitare a politicilor publice legate de vaccinuri, tratamente, teste şi pandemie, Certificat verde şi liberă circulaţie, dar mai ales în materie de comunicare publică. Şi mai subliniază şi nevoia de a completa cu o verigă lipsă importantă în această luptă cu pandemia şi mai ales cu credibilitatea autorităţilor publice în timpul crizei.

Războiul informaţional, cu ochii la teoriile conspiraţiilor, dar şi la nedumeririle legitime ale contestatarilor

Coronavirusul a apărut deodată, pe neaşteptate şi cu surprinderea tuturor decidenţilor, dar şi a mediului ştiinţific şi de cercetare. S-a marşat mult pe ipoteze şi presupuneri, au fost testate scenarii şi opţiuni legate de pandemie. Dar lumea ştiinţifică medicală şi epidemiologică a reuşit rapid să secvenţializeze virusul, în câteva zile, să creeze un test de identificare a celor infectaţi, la nivel de săptămâni, să găsească relativ repede formule de tratament, în câteva luni, apoi în mai puţin de un an să producă, să testeze şi să aprobe un vaccin. Totuşi ineditul virusului şi a acţiunii sale a creat şi momente de bâjbâială, şi afirmaţii care nu s-au verificat în timp şi au trebuit să fie rectificate, de unde un spaţiu vast de speculaţie şi construcţie a teoriilor conspiraţiei.

Sigur, în momentul de faţă se desfăşoară un adevărat război informaţional legat de pandemie. Au fost identificate campanii, grupuri şi finanţări ce au trasabilitate în fabrica de troli a lui Prigojin, în Rusia, sau în sistemele chineze de luptători subcontractaţi în armata ofensivă informaţională a Beijingului având drept scop subminarea autorităţii în statele democratice şi stârnirea dubiilor asupra măsurilor de combatere a pandemiei prin multiplicarea teoriilor conspiraţiei şi a mesajelor anti-vacciniştilor, deopotrivă. Dar, mai nou, întreaga confruntare s-a mutat esenţialmente în interiorul statelor democratice, acolo unde faliile stârnite de coronavirus şi de măsurile restrictive au adus lumea în stradă şi au rupt societăţile.

Sigur, temele, poziţiile şi abordările sunt diferite, cu nuanţe şi variaţii diverse. Şi teoriile conspiraţiei au ramificaţii multiple şi se adaptează la evoluţia pandemiei şi a deciziilor administrative din terţe state. Totuşi, ignorarea acestor teorii pe deplin, neabordarea lor critică şi tratarea lor superioară prin ignorare sau trimitere în derizoriu nu ajută în a descoperi mecanismele fricii şi tipurile de resorturi care duc la atragerea de adepţi. Mai mult, trebuie fundamental detaşate abordările extreme, fanteziste, aberante sau multiplicarea nesfârşită a unor date false sau trunchiate din zona statisticilor, de zona unor întrebări şi nedumeriri legitime ale populaţiei, care trebuie abordate corect şi transparent.

Dacă la început războiul informaţional viza cu precădere grupările pro şi anti vaccinare/ cu nuanţele pro-anti vaccinare Covid-19 – pe baza argumentului insuficientei testări şi inexistenţei evaluării efectelor în timp, respectiv lipsa responsabilităţii companiilor producătoare asupra efectelor secundare, versus impunerea vaccinării obligatorii pentru orice boală infecţioasă - lucrurile s-au rafinat în timp. Sigur, avem şi astăzi adepţi ai teoriei că nici măcar nu există virusul, că e o simplă răceală, că nu ajută vaccinul, că vaccinul amplifică boala – răspândeşte la nevaccinaţi, faci boala după vaccinare sau creează tulpini rezistente. Dar majoritatea susţinerilor actuale au devenit raţionale şi au eliminat aceste abordări extreme şi contestabile ştiinţific şi se îndreaptă spre sfera susţinerilor mai sustenabile cu argumente logice, statistice, ştiinţifice.

Principala dezbatere actuală nu mai este diferenţa dintre combaterea pandemiei şi a infecţiei dată de un virus versus fuga după vaccinarea totală a omenirii – o dihotomie pornită de la excese de mediatizare şi efecte secundare ale sufocării spaţiului public cu promovarea vaccinării în formule nefericite şi excesive. Astăzi dezbaterea cea mai la modă este raportul dintre convingere-constrângere în domeniul vaccinării – cu evidentele efecte secundare ale forţării zonei de constrângere directă sau obligativitatea vaccinării.


FOTO Shutterstock

Certificatul Verde. Când e utilizabil şi dacă creează drepturi vaccinaţilor sau limitează libertăţile legitime ale nevaccinaţilor

O altă zonă de dezbatere complicată şi cu multiple argumente ce antrenează cetăţeni vaccinaţi şi zone cultivate şi educate ale societăţii ţin de certificatul verde, conţinutul şi întinderea prevederilor pentru a-l obţine şi a-l utiliza, limitare de drepturi pentru nevaccinaţi versus acordare de drepturi pentru vaccinaţi şi cei trecuţi prin boală, respectiv elementele de discriminare. Sigur, s-au pronunţat instituţiile autonome vizând combaterea discriminării şi, în cazul Franţei, chiar Curtea Constituţională în sensul legitimităţii folosirii Certificatului Verde – cu limitarea drepturilor proporţional cu impactul pandemic local, pe perioadă determinată, cu criterii clare, obiective.

Dar rămâne întrebarea care e limita de infecţii pentru limitarea drepturile nevaccinaţilor? În ce măsură se poate impune prin lege obligativitatea vaccinării şi aceasta nu devine o constrângere şi nu are efecte asupra scoaterii din societate a nevaccinaţilor şi a creării unor societăţi paralele, sau în ce măsură sancţionarea nevaccinaţilor este o încălcare a libertăţii de a alege a cetăţenilor în democraţie. Până unde ar trebui să se extindă această obligativitate - al treilea vaccin – rapelul, boosterul, o discuţie care are loc în UE pentru limitarea termenului de valabilitate a Certificatului Verde şi pentru cine? Sigur, a trage cu ochiul aici la teoriile conspiraţiei nu e inutil, pentru că unele decizii s-ar putea să valideze exact susţinerile din aceste teorii.

Pentru că teoriile conspiraţiei vorbeau, chiar din 2020, fie de obligativitatea vaccinării periodice, de a fi legat şi a plăti marilor companii farmaceutice producătoare a vaccinurilor, inocularea dependenţei imunităţii umane de vaccinuri, altfel imunitatea naturală e afectată, sau de nenumărate alte componente de teorii legate de elementele inoculate pe lângă vaccinuri şi care ar avea alte scopuri de control şi trasabilitate a fiinţei umane. Dacă adăugăm aici şi anumite interpretări din Apocalipsa creştină care s-ar citi în aceste vaccinări periodice, avem cocktailul major al contestării măsurilor şi putem înţelege mai lesne impactul teoriilor conspiraţiei la nivelul unor pături mult mai largi ale populaţiei.

În această componentă a războiului informaţional şi a greşelilor făcute în timp, nu putem să ignorăm campaniile publicitare excesive, idioate, ineficiente şi enervante, ca şi supraexpunerea redundantă a apelurilor spre vaccinare. Companii de publicitate fără talent au acaparat nu în puţine locuri producţia de clipuri pro-vaccinare, iar campaniile care au impus supraexpunerea directă a apelului la vaccinare, prezentat frust şi neconvingător, dublate de reportaje frecvente în buletinele de ştiri despre Covid-19 au creat suprasaturaţie la nivelul populaţiei şi efecte secundare masive a abordărilor împotriva vaccinării. Este un preţ pe care-l plătim şi astăzi în campaniile de convingere versus cele de constrângere, impunere, obligare a vaccinării.


FOTO Profimedia

Manifestaţiile masive – semnal al limitelor acceptabilităţii politicilor publice actuale legate de Covid-19

Drepturile omului încep, peste tot şi în orice manual, cu dreptul la viaţă. Iar conflictele de valori care nu rareori confruntă drepturi ale omului concurente, în condiţii concrete, nu pun niciodată sub semnul întrebării preeminenţa dreptului la viaţă al oamenilor. Totuşi, dezbaterile despre întinderea acestor drepturi, măsurii şi echilibrelor între ele sunt frecvente în literatura de specialitate din domeniul juridic şi constituţional. Ele vizează cu precădere responsabilitatea guvernării pentru viaţa fiecărui om, într-o democraţie, respectiv solidaritatea comunităţilor care trebuie să accepte restrângeri ale libertăţilor individuale pentru a prezerva dreptul la viaţă al tuturor membrilor comunităţii. Dar, fireşte, principiile nu sunt absolute, iar în aplicarea lor trebuie observată şi acceptabilitatea publică a măsurilor de constrângere, şi trebuie urmărită conformarea benevolă a populaţiei şi evaluate efectele şi impactul fiecărei asemenea măsuri.

Şi aici, nuanţele contează în primul rând. Nuanţele, măsura, criteriile obiective, forţa guvernării de a asuma măsuri impopulare dar care au justificări solide şi probate. Pentru că acceptabilitatea pachetului de politici publice este obligatorie pentru orice guvernare. Nu poţi face legi şi lua măsuri împotriva voinţei unei majorităţi a populaţiei – de principiu, trebuie să ţii cont şi de o minoritate, dacă vorbim despre cei afectaţi de o lege sau alta, iar buna guvernare presupune dezbaterea şi găsirea formulelor cele mai echilibrate şi corecte ale unor măsuri, cu atât mai mult ale unora restrictive şi excepţionale.

În plus, am văzut în Europa măsuri de lockdown şi explozii de cazuri în state în care avem şi vaccinarea masivă. Lockdown-uri pentru nevaccinaţi, dar şi pentru vaccinaţi. Şi aici ineditul confruntării cu un virus necunoscut e o explicaţie plauzibilă, dar impactul unor scenarii anunţate şi care nu s-au validat în practică afectează credibilitatea autorităţilor şi a referenţialelor ştiinţifice. Mai ales acolo unde e vorba despre convenţii sau criterii negociate politic: acceptarea imunităţii naturale după boală pentru 180 de zile pentru validarea Certificatului Verde sau discuţia despre booster la nivel universal după aceleaşi 6 luni. Fracturile logice reale sau aparente din diferitele naraţiuni propuse public, în momente diferite ale pandemiei, trebuie compensate şi asumate pentru a reconstrui credibilitatea eşafodajului de decizie şi a evita protestele publice tot mai largi şi mai violente, dar mai ales epidemia de neîncredere în privinţa eficienţei pachetului de măsuri adoptate.

Întâmplarea face că guvernele – cu precădere cele europene – se confruntă cu crize multiple suprapuse, care vizează criza energetică sau cea a preţurilor la produsele energetice, inflaţia, criza lanţurilor de furnizori, a producţiei manufacturiere, a containerelor şi transporturilor din zonele aglomerate obligatorii de trecere – cu precădere China, dar şi coridoarele înguste obligatorii precum Canalul de Suez, cum am văzut în primăvară. Or suprapunerea crizelor şi a nemulţumirilor publice ameninţă să amplifice protestele ce vin, cel mai probabil, în primăvară, la încălzirea vremii şi reducerea impactului pandemiei.

Acceptabilitatea pachetului de politici publice propus devine, astfel, crucială şi critică. Atât la nivel european, cât mai ales la nivel intern, în fiecare caz în parte. Urmează manifestaţii masive, urmează procese electorale care se vor derula în acelaşi context al percepţiilor publice şi care ameninţă să zgâlţâie puternic partidele clasice implicate astăzi în mecanisme de decizie. Şi acestea încep să se întrebe, pe bună dreptate, cât de departe e prea departe? Care e acceptabilitatea publică? Mai ales când partidele de extremă dreapta ajung să „apere” libertăţile şi drepturile omului, nu cele liberale clasice.


FOTO EPA-EFE

Veriga lipsă din politicile publice. Transparenţa, dialogul, dezbaterea, înţelegerea şi co-decizia publică

30.000 de oameni a fost participarea anunţată de poliţia vieneză. Sydney, Melbourne, Adelaide în Australia nu au reunit mase de oameni adepţi ai teoriilor anti-vax sau păcăliţi de războiul informaţional. La Rotterdam, Roma, Zagreb, Londra sau Paris, în Germania sau Danemarca nu au ieşit în stradă doar adepţii mobilizaţi de către partidele de extremă dreaptă sau stângă, anarhişti, pescuitori în ape tulburi în căutare de voturi anti-sistem sau contestatare cu orice preţ ale oricărei măsuri a autorităţilor. Deja protestele au depăşit masa critică a capacităţii de mobilizare a acestor partide şi au intrat puternic în mainstreamul educat al populaţiei raţionale, vaccinate, conformistă altfel. De aceea devine evident că în pachetul de politici publice propus pentru combaterea pandemiei – care oricum trebuie revizitat şi revizuit – există o verigă lipsă.

Şi democraţia, ca şi buna guvernare europeană, a învăţat deja lecţia modului de a obţine consensul cu mulţi actori şi mulţi oameni vizaţi, la nivelul unor populaţii mari. Aici societatea civilă, parteneri sociali şi asociaţiile oamenilor de afaceri, implicaţi în dezbateri interne instituţionale, au jucat întotdeauna un rol important în aducerea în prim plan a doleanţelor, fricilor, nelămuririlor şi aşteptărilor publicului, fiind capabile să ducă şi să explice deciziile convenite ulterior până la nivelul fiecărui cetăţean. Doar o combinare a resurselor statului, cele instituţionale, cu cele ale societăţii pot duce la convingerea în legătură cu drumul de urmat.

Dar acest pas presupune o muncă enormă de transparenţă, dezbatere, comunicare directă şi sinceră. Statistici reale, comprehensive şi explicate, prezentate fără rezerve. O dezbaterea extinsă a măsurilor mai întâi cu reprezentanţi din societatea civilă, cu partenerii sociali şi instituţionali. Apoi cu întreaga societate, în formate cât mai largi şi deschise, inclusiv confruntările argumentate de idei cu grupările anti-vaccinare. Şi contează mai ales convenirea unor criterii obiective legate de gradul de răspândire a infecţiilor care să determine limitarea drepturilor şi libertăţilor pe perioade determinate.

Acest efort de dialog şi dezbatere – care ia timp, e adevărat – poate duce la stabilirea convenită a pragurilor de infectare cu persoanele nevaccinate şi cu cele vaccinate de la care sunt necesare restricţiile. În perfect acord cu specialiştii epidemiologi. Şi ajustarea ulterioară a acestora. Respectarea libertăţii de a nu te vaccina versus asumarea unor restrângeri de drepturi de către asociaţiile şi organizaţiile nevaccinaţilor. Nu excluderea din societate sau izolarea acestora, nici constrângerea şi forţarea într-o direcţie obligatorie, sau crearea unor societăţi paralele. Dar devine necesară convenirea limitelor şi pragurilor de alterare a dreptului la muncă, dreptului la reprezentare – în sensul prezenţei în parlamente sau consilii locale şi judeţene a unor reprezentanţi aleşi nevaccinaţi sau modul lor de vot. Iar recursul la motivaţia că un lucru sau altul îl fac şi alţii nu este decât un sindrom al lipsei comunicării reale cu societatea şi cetăţenii.

Dar reglarea mecanismelor în domeniul comunicării, dezbaterii, dialogului nu sunt suficiente. Şi revine specialiştilor din zona medicală, epidemiologică, a responsabililor din domeniul producţiei farmaceutice, împreună cu experţii în comunicare, în decizie în criză, în război informaţional să convină asupra unor noi politici publice acceptabile care să îmbunătăţească mai întâi tratamentul anti-Covid-19, dacă se poate prevenţia, capacitatea şi siguranţa vaccinurilor, compensarea de către autorităţi a efectelor secundare grave şi critice când ele apar, eficienţa combaterii pandemiei dar mai ales elemente lipsă din pachetul de combatere a Covid-19. Pentru că, după 2 ani, acceptabilitatea publică a solidarităţii comunităţii pentru cei vulnerabili păleşte, ca şi dorinţa de a accepta costuri economice pentru a salva sănătatea şi viaţa unor semeni expuşi formelor grave de boală. Trebuie să trecem de la formele de combatere a pandemiei de Covid-19 la modalităţi de convieţuire, cu o viaţă normală, cu infecţia şi virusul. Altfel, autorităţile vor pierde bătălia cu grupările antivax şi contestatarii măsurilor actuale de combatere a pandemiei de Covid-19.