• cele 5 ţări membre permanente ale Consiliului de Securitate (Franţa, Marea Britanie, Sua, Rusia şi China);
     
  • Germania, Turcia, Italia, Tunisia, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Algeria;
     
  • Congo (datorită faptului că preşedintele congolez Denis Sassou Angesso a fost desemnat de Uniunea Africană, în urmă cu trei ani, să conducă un comitet de nivel înalt privind criza libiană. În acest moment, se vorbeşte despre convocarea, la Brazaville, a unei conferinţe africane la nivel înalt consacrată crizei libiene, perspectivă în care ministrul congolez de externe a efectuat recent un turneu în mai multe ţări din Africa de Nord prin care Algeria şi Mauritania;
     
  • reprezentanţii celor două părţi ale războiului civil din Libia: Fayez al-Sarraj, preşedintele Consiliului prezidenţial al guvernului libian, instanţă recunoscută de ONU şi mareşalul Kalifa Haftar, conducătorul forţelor rebele, cel care, de facto, a instaurat în Libia o guvernare paralelă;
     
  • organizaţii internaţionale precum ONU (plus o reprezentare specială a misiunii ONU din Libia), Uniunea Europeană, Uniunea africană şi Liga arabă;
     
  • printre ţările lipsă se numără în primul rând Grecia, Tunisa şi Quatar.
     

Am reluat această enumerare deoarece, la modul cel mai evident, ţările prezente de dispun de toate mijloacele imaginabile şi legale conforme Cartei ONU, pentru a decide o formulă eficientă şi imediată pe care s-o impună celor doi neînsemnaţi actori din Libia, neţinuţi în funcţie decât prin ajutorul pe care-l primesc din exterior. Adică, pentru a fi foarte precişi, în primul rând din partea celor care se află acum la discuţiile de pace încercând, măcar de ochii lumii, să stingă un conflict pe care, de cealaltă parte, îl susţin şi îl alimentează pentru a-şi crea poziţii de forţă în negocierile următoare, cele privind ansamblul continentului african dar şi managementul situaţiilor de conflict care se dezvoltă acum în alte ţări riverane din Mediterana.

Decizia de azi a marilor puteri va fi relevantă, profund relevantă, pentru dorinţa lor de a continua procesul clasic ONU de rezolvare a conflictelor, dovedit eşuat în atâtea cazuri şi ineficient deoarece niciodată luat în seamă până la capăt nici măcar de semnatarii documentului final sau, dimpotrivă, să înceapă un proces dificil dar necesar dacă nu vrem să ne trezim în haos complet, adică modificarea cadrului instituţional al relaţiilor internaţionale.

La această oră, există deja, difuzat de TASS, un proiect de concluzii finale şi vă las pe dvs. să judecaţi validitatea perspectivelor.

Sprijinim Acordul politic privind Libia drept cadru pentru o soluţie politică în Libia...Chemăm la formarea unui Consiliu funcţional al Preşedinţiei şi la formarea unui singir guvern libian unificat, reprezentativ şi eficien, aprobat de Parlamentul naţional... solicităm tuturor părţilor implicate să reia un proces politic cuprinzător şi condus de Libia sub auspiciile UNSMIL (misiunea ONU în Libia - n.n.) angajându-se în mod coinstructiv, deschizând drumul spre o perioadă de tranziţie prin intermediul unor alegeri parlamentare şi prezidenţiale corecte, libere şi cun participare largă“ . Dar, în acelşi document, se mai precizează doar, fără amănunte, „rolul important care revine statelor din regiune în procesul de stabilizare în Libia.“

Pe plan militar: „chemăm la încetarea tuturor mişcărilor militare de către, în favoarea sau efectuate de părţile aflate în conflict pe întreg teritoriul Libiei, începând cu momentul în care se încheie procesul de încetarea focului“.

În domeniul securităţii: „cerem restaurarea monopolului statului în folosirea legitimă a forţei, formarea unei forţe naţionale unice  de securitate, de poliţie şi militară sub conducere centrală civilă“.

Este creat un Comitet special internaţional pentru a supraveghea implementarea celor şase „pachete de măsuri“ specificate în document, adică încetarea focului, embargoul pe arme, reluarea procesului politic, reformarea sistemului de securitate, reformele economice, legislaţia pe teme umanitare şi respectarea drepturilor omului.

Acordul de încetare a focului: „cerem efectuarea reciproică şi secvenţială de paşi credibili, verificabili, începând cu un armistiţiu implementat de toate părţile implicate, inclusiv măsuri de dezarmare a tuturor grupurilor armate şi miliţiilor... cerem ONU să faciliteze o încetare a focului între toate părţile, inclusiv crearea imediată de comitete tehnice care să monitorizeze şi să verifice implementarea încetării focului“.

Dimensiunea economică: încurajăm formarea unui mecanism de reconstrucţie în Libia care să sprijine dezvoltarea şi reconstrucţia în toate regiunile sub auspiciile unui nou Reprezentant şl al unui guvern libian unificat“.

Excelent.

Dar acesta nu este altceva decât cadrul clasic pe care s-au brodat sute de documente asemănătoare, fără ca rezultatele să fi fost vreodată la înăţimea nobilelor intenţii tocmai deoarece problema este cine anume va supraveghea implementarea tuturor acestor dorinţe foarte frumoase într-un teren în care războiul se duce în continuare. Ca dovadă de cât de tare îi doare pe participanţii libieni dorinţa de pace, ieri una dintre părţile din conflict lăpuda entuziastă decizia Turciei de a trimite un nou contingent de trupe pentru a întări guvernul de la Tripoli, iar Mareşalul Haftar, tot ieri, a luat măsura închiderii tuturor porturilor şi instalaţiilor petroliere. Ca să se ştie pe ce bază negociază.


Mareşalul Khalifa Haftar FOTO EPA-EFE

Spuneam că este un management disperat de criză deoarece participanţii de azi de la Berlin sunt în situaţia paradoxală de a putea oricând închide conflictul din Libia, dar sunt confruntaţi şi cu spaima că, dacă aşa se va întâmpla, cineva va pierde un punct de presiune fundamental într-un moment în care situaţia asta s-ar putea repeta, cam în aceeaşi termeni, tot la Mediterană, în Irak şi Liban spre exemplu. Pentru început. De fapt, nimeni nu vrea să predea prea uşor controlul părţii de Mediterană pe care a reuşit s-o reia după mult timp, cu vechii actori coloniali revenind pe metereze.

Se va cere sprijin pentru implantarea planului de pace de la Berlin.

Să vedem cine vine şi care va fi formula unei eventuale forţe militare de interpune, cu „căşti albastre“ sau componentă multiplă de forţe multinaţionale. Mâine se vor întâlni la Bruxelles şi miniştrii de Externe europeni, singurii care, conform Tratatului, pot decide asupra unei eventuale angajări într-o operaţiune umanitară. Dacă nu, e limpede că unei solitări precise formulate de şeful diplomaţiei europene, vor exista ţări care să dorească şi să aibă cu ce să producă o contribuţie relevantă.

Pe baza Declaraţiei politice care poate se va adopta azi se poate face aproximativ orice. De la intervenţie directă în teren pe motive umanitare până la un foarte fluid proces de supraveghere a implementării deciziilor de către actori naţionali din Libia, în speranţa zadarnică cum că totul va fi bine şi la vară cald.

Asta pentru că la vară, cum spun unele surse, s-ar putea să fie tare, tare cald în zona Mediteranei şi a altor tărâmuri de ape învecinate.