Nord Stream 2 este un proiect realizat deja în proporţie de de 95%, dar acei 5% restanţi au fost miza unei intense bătălii diplomatice, apoi comerciale, începută de Administraţia Trump prin adoptarea de sancţiuni şi apoi super-sancţiuni mai întâi la adresa Rusiei, apoi ameninţând direct interesele financiare ale companiilor internaţionale participante la proiect. Pe drept cuvânt, decizia Administraţiei Biden era aşteptată cu interes deoarece trebuia să confirme sau să infirme linia politică a revenirii la normalitatea relaţiilor internaţionale promisă de Biden şi membrii echipei sale de politică internă şi de securitate.

Nu este o decizie uşoară şi consecinţele ei sunt departe, chiar foarte departe, de a putea fi calculate doar în termeni economici. Aceasta ar fi linia de atac a Germaniei care, încă de la început, a refuzat orice critică spunând că în discuţie nu trebuie aduse criterii politice sau raţionamente geopolitice, fiind vorba exclusiv de un proiect economic, un acord bilateral între două ţări, Germania şi SUA, respectând cu stricteţe legislaţia în domeniu.

Este însă evident că nu poate fi vorba doar de un simplu acord economic deoarece, după finalizarea conductei Nord Stream2  şi intrarea în stadiu operaţional, întreg estul european - în principal Polonia şi Ucraina - vor fi prinse în cleştele non-relevanţei, reducându-se aproape de zero importanţa lor strategică uriaşă de până acum, cea de teritorii prin care trecea enorma reţea de conducte (moştenită din perioada odioasei perioade comuniste) şi folosită încă din plin pentru a alimenta ţările Occidentale, apoi visteriile naţionale prin încasarea taxelor de tranzit şi pentru garantarea obţinerii unor preţuri de favoare pentru livrările pe plan naţional. Nord Stream 2 transformă fundamental această realitate în teren, certificând 1. independenţa energetică totală a Germaniei, cea mai mare economie din UE şi, în consecinţă, cel mai mare consumator naţional; 2. Germania devin hub pentru tranzitul de gaze spre alte ţări europene 3. Germania îşi consolidează - şi încă la ce nivel - calitatea de actor principal de putere economică şi motor al dezvoltării europene pentru următoarele decenii, atât timp cât va dura perioada tranziţiei spre alte formule neconvenţionale, trandiţie pe care va putea s-o opereze fără a mai fi sub presiunea directă a identificării de surse de energie 4. va putea negocia - şi impune - proprii termeni în tot ceea ce înseamnă redesenare de mari proiecte economice post-pandemie în UE pe baza unor mari proiecte europene.

Desigur, procesul acesta al redefinirii relaţiilor SUA-Germania, sever afectat (ca atât de multe altele) în perioada Administraţiei Trump este de-abia la început, iar semnalul de acum trebuie să fie definitiv confirmat după Summitul GF şi reuniunile bilaterale programate luna viitoare în Cornwall. Acum a început marea negociere prin viitorul UE şi bazele asocierii de securitate reală (deci începând cu cea economică) între forţele motrice ale dezvoltării lumii, cele care numără cu certitudine SUA, Rusia şi Germania.

Deocamdată, Angela Merkel este foarte aproape de a obţine un loc în istorie care să aibă şi identitatea celui mare proiect de oferire a bazei de resurse economice pentru viitorul ţării sale. În acelaşi timp, jucând o carte politică pe care a susţinut-o cu îndârjire, a reuşit s-i convingă pe americani să-şi revizuiască poziţiile. Astfel încât Secretarul de Stat Anthony Blinken să sugereze că opţiunile de care dispune în realitate SUA pentru oprirea proiectului Nord Stream 2 sunt limitate şi că deosebirile de opinii cu Germania privind conducta rusă de gaze nu ar trebui să pună presiune asupra relaţiilor între cei doi aliaţi UE şi NATO: "cred că este o idee proastă...deoarece Germania este unul dintre aliaţii noştri cei mai apropiaţi şi parteneri din întreaga lume. Şi asta este un fapt pe care nu-l vor schimba diferenţele de opinii pe care le avem în ce priveşte conducta".

Lucrurile sunt încă destul de neclare deoarece, pe de o parte, avem declaraţia de ieri a lui Blinken privitor la faptul că SUA au ridicat sancţiunile împotriva companiei principal constructor al conductei, NS2AG şi a preşedintelui său, Matthias Warning. care sunt implicate în construcţia Nord Stream 2, spunând că acest lucru este în "interesul naţional" al SUA. Pe de altă parte , sancţiunile vor continua în cazul celor poatru vase implicate în desfăşurarea proiectului, împreună cu alte nouă vase.

Generând şi reacţiile corespunzătoare în Congresul american unde a fost depus un raport în care se cere continuarea sancţiunilor la adresa Rusiei:

Diplomaţia noastră (liniştită că nu mai depindem de livrările ruseşti de gaz) nu discută aceste noi perspective deschise de înţelegerile politice la nivel înalt, pregătite - după cum vă spuneam de atâta timp - în vederea redesenării hărţii de influenţă a acestei părţi de lume, în conformitate cu protocoalele decise odată la Minsk şi niciodată aplicate în totalitae. Unii dintre liderii politici din regiune, primind mesajele corespunzătoare, îşi reevaluează rapid poziţiile şi, precum preşeintele Zelenski, vorbesc despre pregătirea unei întâlniri de urgenţă cu Putin pentru deblocare situaţiei. Poate că asta să însemne şi un acord pentru reluarea tratativelor cu Germania şi Franţa şi revenirea la "formula Steinmeier" pentru rezolvarea situaţiei, poate acum legată de o discuţie îngemănată pentru soluţionarea problemei Transnistrei şi, de aici, pentru foarte necesara detensionare a cadrului aproape conflictual din Marea Neagră, totul delegat, sub mandat OSCE, aceluiaşi grup de decidenţi reali USA, Germania, Franţa şi Rusia?

Sigur că marele joc - acolo unde nu suntem şi nici că ne cheamă cineva - este acum în faza de negocieri reciproce. Primii care anunţă deschiderea sunt americanii, dar tuturor le este limpede că se aşteaptă de la Germania deschidera în consecinţă a jocurilor unde este actor esenţial, printre acestea fiind tot ceea ce se construieşte la frontiera de est a UE/NATO, acolo unde poate deja să impună direcţii de strategii în toate domeniile. O va face?

Foarte posibil ca, împreună cu Franţa şi, în general, folosind forţa de presiune pe care o mai au înă statele din "nucleul dur" al UE, să răspundă deschiderii americane cu o mişcare în oglindă pe zona "frontierei de contact", negociind o soluţie de compromis cu ţările de primă linie, adică socotite contribuitoare de prim ordin, credibile, stabile, tocmai bune de invitat la negocierile pentru care se fac acum listele de participanţi, tocmai pentru a completa cât mai democratic formatul propus de cei de la OSCE. dar, la fel de bine, se şopteşte pe unele culoare, s-ar putea ca asta să fie o mişcare de debut, un levier care că ofere şi Turciei o compensaţie economică de mari dimensiuni, odată cu confirmarea viitorului rol esenţial a centrului energetic pe carel- speră această 'ară pe viitoarele hărţi de putere, controlând întreaga reţea de conducte sudice.

Ce va urma?

Din ce în ce mai posibil, o întâlnire între Biden şi Putin, poate în Finlanda, sigur pentru a redesena harta respectivă. După aceea, vom vedea ce ni se va comunica.