Iranul are trei obiective majore în Afganistan, anume: 1) să menţină relaţii cordiale cu ţara vecină; 2) să împiedice reizbucnirea războiului civil ca în anii ’90 şi 3) să se asigure că nu va fi folosit drept bază pentru acţiuni ostile împotriva Iranului. Argumentul meu este că cele trei obiective se pot armoniza doar dacă Iranul se va simţi integrat în rândul marilor puteri.

Relaţia dintre Iran şi Afganistan este structurată după formula centru-periferie.

Aflat la întretăierea mai multor civilizaţii, China, India, Rusia şi Persia, Afganistanul a reprezentat adesea o poartă de trecere dinspre un imperiu către altul. Ambiţia cuceritorilor vremelnici s-a lovit de teritoriul dificil al acestei ţări şi de orgoliul locuitorilor de a supravieţui. Mai degrabă o scenă decât un actor al relaţiilor internaţionale, Afganistanul contemporan reprezintă punctul focal al unui conflict vechi de patruzeci de ani. În interiorul experimentelor la care sunt supuşi de istorie, afganii de rând trăiesc experienţa supravieţuirii zilnice la o intensitate înaltă.

Acordul de la Doha (29 feb. 2020) care negociază plecarea trupelor americane naşte întrebări legate de viitorul regiunii. Este de aşteptat ca în urma acestora, vecinii Afganistanului să le ia locul şi să întreţină relaţii cu noul regim de la Kabul, indiferent de coloratura politică a acestuia.

O importanţă deosebită o are în acest moment relaţia Afganistanului cu Iranul.

Trei sunt aspectele de interes pe care ne vom concentra mai jos: a) relaţia dintre guvernul de la Teheran şi cel din Kabul; b) relaţia dintre guvernul de la Teheran şi imigranţii afgani; c) rolul populaţiei afgane în ecuaţia regională de putere a Teheranului.

Conform unui analist, Iranul are trei obiective majore în Afganistan, anume: 1) să menţină relaţii cordiale cu ţara vecină; 2) să împiedice reizbucnirea războiului civil ca în anii ’90 şi 3) să se asigure că nu va fi folosit drept bază pentru acţiuni ostile împotriva Iranului.[1]

Argumentul meu este că cele trei obiective se pot armoniza doar dacă Iranul se va simţi integrat în rândul marilor puteri à recunoscându-i-se statutul va contribui la reconstrucţia vecinului răsăritean. Altminteri, dacă va fi ostracizat şi sugrumat de sancţiuni, va folosi spaţiul afgan într-o manieră ostilă, fie subminând ordinea născândă acolo, fie prin recrutarea de mercenari care să îi servească drept berbece în acţiuni ofensive. Sintetic spus, va tactica pământului pârjolit aplica în fostul emirat al talibanilor.

Acest lucru se explică prin cultura strategică iraniană, aceea de a fi un stat postimperial, concept pe care îl vom detalia imediat.

Iranul ca stat postimperial

După ce şi-au pierdut imperiile, unele naţiuni (sau guverne, strictu sensu) s-au cuminţit şi au devenit cetăţeni legalişti ai sistemului internaţional. Altele au îmbrăţişat condiţia postimperială, definită drept încercarea de a-şi recupera fostul teritoriu sau statut prin susţinerea agresivă a unor comunităţi străine pe baza afinităţii ideologice, rasiale sau etnice.

Statele post imperiale sunt entităţi politice revizioniste şi revanşarde. Strategia postimperială la care recurg nu presupune anexări teritoriale propriu-zise, ci destabilizarea duşmanilor (aceştia le pot fi vecini sau nu).

Printre exemplele istorice putem lista:

-          Germania hitleristă între 1933-1939. În acest intervalul elita nazistă a încercat să înlăture prevederile Tratatului de la Versailles-ului prin încorporarea teritoriilor limitrofe germanfone (Austria şi Sudetenlandul cehoslovac), susţinerea comunităţilor germane din Europa sau a partidelor de extremă dreaptă. După invadarea Poloniei (1939) şi a Franţei (1940), vorbim de o politică imperialistă clară.

-          Rusia putinistă. După prăbuşirea Uniunii Sovietice şi slăbiciunea anilor ’90, Vladimir Putin a început să facă presiuni în fosta sferă de influenţă pretextând încălcarea drepturilor comunităţilor rusofone. Drept răspuns, Kremlinul a invadat Georgia în 2008 şi a anexat Crimeea în 2014 (sau încorporat-o după un referendum, cum ar spune alţii). Desigur, nu a fost singura procedură folosită de preşedintele Rusiei, însă abordarea postimperială era cea mai la îndemână în condiţiile în care ţara nu avea nici resursele, nici girul celorlalte mari puteri. Dacă din acest moment Rusia va anexa teritorii care nu prezintă afinităţi etno-lingvistice cu ea (Polonia, România, Lituania şamd), atunci am vorbi şi aici de o politică imperialistă propriu-zisă.

Nota bene: subliniez că ideea de stat postimperial presupune folosirea de metode violente. Nu este suficient ca o naţiune sau un guvern să fie nemulţumit la nivel declarativ de felul în care etnicii săi de peste graniţe sunt trataţi; trebuie să acţioneze agresiv (exerciţii militare, blocadă comercială, acte de terorism, sabotaj).

Acestea fiind spuse, să ne îndreptăm atenţia spre cazul iranian. Fost imperiu cu geometrie variabilă, Iranul contemporan prezintă afinităţi cu ţările învecinate. Graniţele sale actuale separă un mozaic interetnic care prezintă aspectul unei pietre de opal, aşa cum o demonstrează hărţile de la jos:

Harta interetnică a Orientului Mijlociu şi Golfului Persic

Sursa: Mariu Văcărelu, Noua hartă a Orientului Mijlociu, Adevărul, 2 iulie 2014

Acesteia i se adaugă cartografia mai amplă a răspândirii şiismului pe planetă:

Proporţia şiismului în Orientul Mijlociu

Sursa: Michael Axworthy, Sunni vs Shia: the roots of Islam’s civil war, New Stateman, 29 August 2017

Proporţia şiismului la nivel mondial

Sursa: PEW Research Center, 2009 apud European Parliament Research Service Blog

A. Relaţia dintre guvernul de la Teheran şi cel din Kabul

Cu  date de mai sus în minte, trebuie spus că elita de la Teheran se dovedeşte adaptabilă la evoluţiile de pe teren. Astfel, în anii ’90, Republica Islamică susţinea Alianţa Nordului împotriva talibanilor. Opoziţia faţă de aceştia se explica atât prin opoziţia de fundal dintre şiism şi sunnism, cât şi prin dorinţa de a proteja populaţia hazara din nordul Afganistanului. În momentul în care Statele Unite se pregăteau să invadeze sălaşul lui Osama bin Laden şi al talibanilor, generalul Soleimani chiar le-a propus americanilor o alianţă. Ideea pare să fi fost primită favorabil de Pentagon, cel puţin până la discursul privitor la Axa răului al preşedintelui Bush II din ianuarie 2002. Cele două părţi chiar au conlucrat pentru a realiza Acordul de la Bonn care îl propulsa pe Hamid Karzai drept şef al guvernului din Kabul. Iranul pare să-şi fi  schimbat orientarea începând cu 2007, când apar semne ale apropierii faţă de talibani.[2] Arme de fabricaţie iraniană sau vândute de negustorii iranieni au fost găsite de occidentali în provinciile Helmand şi Farah în 2009. Rachete sol-aer ruseşti tip Gremlin, lansatoare de grenade care le imită pe cele americane sau pistoale Kalaşnikov au intrat în posesia insurgenţilor talibani. Discuţia rămâne deschisă dacă ar trebui să vorbim despre o stratagemă coerentă a Iranului, o acţiune autonomă a Gărzilor Revoluţionare sau doar despre vânzări ilegale de armament. Însumate, acţiunile menţionate creează impresia unei politici iraniene ambigue, a unui joc-dublu după cum o caracterizau atât gen. Stanley A. McChrystal, cât şi fostul director al CIA, Robert Gates.[3]

Este această filieră una tactică, de termen scurt sau altceva cu bătaie lungă? Acestei întrebări i se adaugă alta, anume: dacă alianţa va rezista a la long, în ce cheie ar trebui interpretată: x) fie că asistăm la o unificare a confesiunilor din interiorul Islamului, aşa cum a prezis Samuel Huntington în Ciocnirea civilizaţiilor sau că y) atât Republica Islamică, cât şi regimul taliban şi-au pierdut din fervoarea religioasă de la început fiind motivate de idei seculare? 

B. Relaţia dintre guvernul de la Teheran şi imigranţii afgani

Iranul găzduieşte circa 3,5 milioane de afgani, dintre care 2,5 milioane sunt imigranţi şi peste 950.000 de refugiaţi documentaţi. Numărul exact al celor ne-documentaţi nu este realmente cunoscut, iar mulţi dintre ei se află la a două generaţie, născându-se în Iran, fără a-şi fi vizitat ţara de baştină. Primul mare val a sosit pe parcursul anilor 1980 cauzat de intervenţia militară sovietică. În decada următoarea unii dintre ei s-au întors acasă, dar un nou flux s-a reluat după octombrie 2001 odată cu intervenţia americană.

Chiar dacă situaţia lor de ansamblu nu este complet cunoscută, există, totuşi, numeroase studii făcute de către autorităţile iraniene. Printre problemele cu care se confruntă  imigranţii se regăsesc: b1) insecuritatea alimentară (între 60-88% dintre gospodăriile afgane nu-şi pot asigura necesarul de hrană. Aceasta se conjugă cu prevalenţa obezităţii (58% dintre femei) şi subnutriţia la copii; b2) imunizarea slabă cauzată de lipsa vaccinării. S-a constatat că numărul copiilor afgani din Iran nevaccinaţi este de 6 ori mai mare decât restul populaţiei de aceeaşi vârstă; b3) boli somatice şi mintale. La acest ultim capitol, mulţi suferă de sindrom posttraumatic.[4]

Autorităţile de le Teheran au făcut eforturi pentru a le îmbunătăţi situaţia, deşi, în acelaşi tip se arată mai puţin tolerante cu noii veniţi pe care îi trimit peste graniţe acasă. Interesant de notat cum sunt raportate cele două aspecte ale politicii iraniene faţă de comunitatea afgană à astfel, presa americană se concentrează pe deportări[5], în timp ce a europenii pe măsurile de integrare. Contrastul de perspectivă reflectă, de altfel, diferenţa de abordare dintre Washington şi Bruxelles. Dacă primul vede Iranul ca un adversar, cel de-al doilea preferă instrumentarul diplomatic. De altfel, în 2019, Uniunea Europeană a alocat 8,2 milioane euro către populaţia vulnerabilă din Iran, cea mai mare parte îndreptându-se către refugiaţii afgani, iar restul către victimele inundaţiilor din sud-vestul ţării. (European Civil Protection and Humanitarian Aid Operations, European Commission, 21/10/2019)

Izbucnirea epidemiei de Covid-19 a complicat relaţiile dintre cele două naţiuni. Se estimează că de la izbucnirea bolii, 150.000 de afgani s-au întors acasă, mulţi fiind purtători ai virusului. Pe de altă parte, mulţi revin în Iran pentru a munci, ceea ce creează drame umanitare - ultima dintre ele având loc la începutul lunii mai când se apreciază că grănicerii iranieni ar fi torturat şi înecat mai multe zeci de afgani care încercau să treacă râul Harirud, frontieră naturală între cele două naţiuni. Evenimentul a fost negat de autorităţile de la Teheran, însă a stârnit mânia celor afgane, fiind totodată speculat politic de către SUA.

C. Rolul populaţiei afgane în ecuaţia regională de putere a Teheranului

Ca atâtea alte imperii şi mari puteri, Iranul foloseşte populaţiile periferice – adică afganii drept mercenari pe teatrul sirian în ajutorul preşedintelui Bashar al-Assad. Slab alfabetizaţi, dar religioşi şi crescuţi într-un mediu dur, asemenea soldaţi devin utili în operaţiunile dificile împotriva Statului Islamic. Pentru a economisi vieţile cetăţenilor iranieni, Gardienii Revoluţiei au creat brigada (ulterior divizia) Fatemiyoun în 2014. Efectivul acesteia este estimat la 14.000 de luptători. Primii recruţi au fost din rândul populaţiei hazara pentru ca mai apoi în rândurile brigăzii să intre imigranţi şi refugiaţi afgani din Iran, mulţi dintre cei fără documente oficiale. Recruţii au fost antrenaţi atât de Gardienii Revoluţiei, cât şi de Hezbollah.

Drept răsplată li se promite 600$/lună şi permis de rezidenţă. Mulţi au constatat, însă, că respectivul permis se acordă doar pe un an de zile şi poate fi reînnoit doar după un alt tur pe câmpul de luptă.[6] Fatemiyoun a luptat în estul Siriei, în localităţile Damasc, Hama, Lattakia, Deir al-Zor, Homs, Palmyra şi Alep.[7] Utilitatea lor nu se opreşte aici – unităţi Fatemiyoun au fost, de asemenea, trimise în Yemen.

Folosirea recruţilor afgani mai prezintă un rol propagandistic intern – decesele acestora sunt aduse la cunoştinţa publicului iranian pentru a crea impresia că numai ei mor pe teatrele de operaţiuni, iar nu etnicii majoritari iranieni.

În loc de concluzie

Procedura de a ancora o măsea mobilă de una fixă este cunoscut încă din Antichitate. Prin analogie, reconstrucţia unei comunităţi devine foarte dificilă în absenţa efortului conjugat al vecinilor. Orice progres s-a obţinut în stabilizarea provinciei Kosovo, a Rwandei şi Somaliei după războaiele civile prin care au trecut, a fost posibil printr-un efort conjugat al guvernelor limitrofe (dincolo de ajutorul comunităţii internaţionale).

 În cazul afgan, dinamica evenimentelor din ultimii 40 de ani a fost influenţată de fosta Uniune Sovietică, apoi de Pakistan şi Iran; acestui ‚colier geopolitic’ fiindu-i adăugată centura vecinillor mai îndepărtaţi – China, SUA, Uniunea Europeană, Norvegia şi Japonia.

Occidentul a pierdut lupta cu talibanii! Dacă în octombrie 2001 scopul era eliminarea acestora şi Al Qaeda, la două decenii distanţă, talibanii rămân un protagonist al scenei, dominând circa 40% din teritoriul ţării. Ce le mai rămâne SUA şi NATO de făcut este să încerce un deja vu folosit de sovietici – să-şi plombeze plecarea printr-un regim care să stea pe picioarele lui. Să sperăm că unul mai de succes şi mai durabil decât tragicul interegn al lui Mohammad Najibullah (în funcţie 1987-1992).

Dar ca reconstrucţia afgană să aibă mai multe şanse de succes, implicarea Iranului şi a Indiei sunt de dorit, aceasta dacă vorbim de perspectiva americană/occidentală. Pakistanul s-a dovedit o alegere toxică până acum. Oscilând între duplicitate şi ratare, Islamabadul rămâne un  sponsor al terorismului. Posesiunea armelor nucleare îl face cu atât mai periculos, complicând înmulţit orice acţiune punitivă asupra sa. Dilema pe care comportamentul său îl oferă este, păstrând analogia stomatologică, cu a implanta o fiolă cu cianură într-o măsea cariată!

Cartea iraniană, fără a fi perfectă, poate suda o axă a stabilizării. Acordul nuclear iranian (JPCOA- engl) din anii Obama ar fi oferit o fundaţie de pe care relaţiile dintre Washington şi Teheran să fie repornite. Poate că nici acum nu e totul pierdut – o diplomaţie secretă, în spatele uşilor închise ar elimina din tensiuni, fără ca administraţia Trump (sau cine va veni la Casa Albă) să pară inconsistentă cu sine. Altminteri, un Iran antagonizat ar putea instrumentaliza valurile de imigranţi afgani aşa cum face Turcia cu cei sirieni. Lecţia este şi pentru Uniunea Europeană de a nu abandona relaţia cu Iranul dacă SUA vor continua cu abordarea adversativă.

Într-un articol viitor voi porni de la dosarul afgan pentru a vorbi despre semnificaţia suveranităţii în secolul XXI.

[1] Walter Posch, Afghanistan: the view from Iran, European Union Institute for Security Studies, March 2014, p.1European Union Institute for Security Studies march 2014

[2] Informaţii în acest sens au început să sosească în cascadă din mai multe surse. Aşadar, în 2016, ambasadorul iranian în Afganistan, Mohammad Reza Bahrami a confirmat pista talibană, deşi iniţial negase orice legătură între cele două părţi. Ministrul de externe iranian, Mohammad Javad Zarif a confirmat legăturile dintre guvernul său şi talibani la începutul lui 2019. Mohammed Harun Arsalai, Wil Patrick, Iran’s Shifting Afghan Alliances Don’t Fit Easy Narratives, Foreign Policy, February 18, 2020.

Acestor mărturii li se adaugă interviul luat de britanicii de la RUSI comandantului taliban Mullah Rasool care a vorbit despre colaborarea dintre Mişcarea Talibană şi Republica Islamică. Antonio Giustozzi and Silab Mangal, RUSI, 16 March 2016, https://rusi.org/commentary/interview-mullah-rasool-reconciliation-between-taliban-and-afghan-government

[3] Sajjan M. Gohel, Iran’s Ambiguous Role in Afghanistan, CTC Sentinel, March 2010, Vol.3, Issue 3

[4] Nasibeh Roozveh, Ali Sanati, Fatemeh Abdi, Afghan Refugees and Immigrants Health Status in Iran: A Systematic Review, Journal of Clinical and Diagnostic Research. 2018 Sep, Vol-12(9): LE01-LE04

[5] Ruchi Kumar, Hikmat Noori, Why Iran Is Deporting Scores of Afghan Refugees, Foreign Policy, January 13, 2020

[6] Mujib Mashal and Fatima Faizi, Iran Sent Them to Syria. Now Afghan Fighters Are a Worry at Home, The New York Times, Nov. 11, 2017

[7] Ali M. Latifi, How Iran Recruited Afghan Refugees to Fight Assad’s War, The New York Times, June 30, 2017