*Articol scris de Ioana Constantin Bercean, doctorand la Universitatea din Bucureşti şi expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.


O combinaţie unică între David Patraeus şi Brett McGurk

Arhitectul acestei strategii a fost generalul-maior Qassem Soleimani, conducătorul Forţei Quds („Ierusalim” în farsi), unitatea de elită a Corpului Gărzilor Revoluţionare din Iran (IRGC), specializată în război neconvenţional şi operaţiuni militare externe. Soleimani a fost, fără îndoială, cel mai puternic general din Orientul Mijlociu, fiind în acelaşi timp şi una dintre cele mai populare personalităţi nu doar în Iran, ci şi în comunitatea şiită regională, vorbindu-se despre el destul de des ca fiind un posibil candidat la preşedinţie în 2021. Generalul iranian a fost arhitectul şi comandantul operaţional al efortului iranian de a consolida renaşterea şiită (Shia crescent), din Iran până în Irak, prin Siria, în sudul Libanului. Dintr-o perspectivă diplomatică, combinată cu una militară, Qassem Soleimani era perceput ca o combinaţie unică între David Patraeus şi Brett McGurk, deoarece şi-a petrecut aproape întreaga carieră în lumea arabă, promovând interesele militare şi diplomatice ale Iranului în întreaga regiune şi construind alianţe pro-Iraniene în Orientul Mijlociu. Mai mult, Soleimani a fost responsabil de crearea aşa-numitului arc de influenţă – „Axa Rezistenţei” – care se întinde de la Golful Oman prin Irak, Siria şi Liban, până la ţărmurile estice ale Mării Mediterane.

Principalele grupări proxy iraniene din Orientul Mijlociu. Sursă: TSC

Aceste alianţe iraniene au devenit suficient de stabile încât se credea că liderul Quds, dacă şi-ar fi dorit, îşi putea conduce maşina din Teheran până la graniţa Libanului cu Israelul, fără să fi fost oprit. Yossi Cohen (actualul director al Mossad-ului) sublinia că aceeaşi rută ar fi deschisă pentru încărcăturile de rachete destinate principalei forţe proxy iraniene din regiune, Hezbollah. Poate tocmai această încredere excesivă în propria strategie l-a costat viaţa pe generalul Qassem Soleimani, în data de 3 ianuarie 2020. Aşa cum, şapte ani mai devreme, în februarie 2013, un alt oficial de top al Quds, Hassan Shateri, a fost asasinat pe traseul dintre Damasc şi Beirut. Dacă circumstanţele asasinării lui Shateri încă sunt neclare, oficialii iranieni suspectându-i pe israelieni pentru atac, eliminarea lui Soleimani nu ascunde nimic hibrid sau neconvenţional, fiind vorba despre un gest asumat al administraţiei americane, preşedintele Donald J. Trump ordonând atacul în seara zilei de 2 ianuarie 2020. Este posibil ca Iranul să răspundă, chiar dacă nu imediat, rămânând astfel pe prima pagină a agendei de politică externă a Washingtonului. Teheranul va atrage astfel SUA exact în genul de confruntări hibride, neconvenţionale, exact genul de bătălii de care Pentagonul încearcă să scape de mai bine de un deceniu. Consecinţa imediată a acestei acţiuni ar putea fi creşterea numărului de trupe americane din Orientul Mijlociu, în ciuda dorinţei preşedintelui american de a părăsi regiunea.

Context

În data de 29 decembrie 2019, avioane de luptă americane au bombardat cinci baze controlate de miliţia şiită Kata’ib Hezbollah (KAH), sponsorizată de Iran, eliminând 24 de membri ai acesteia. Trei dintre baze se aflau în vestul Irakului iar două pe partea siriană a graniţei. Departamentul de Apărare al SUA a descris atacurile ca fiind defensive – un răspuns la atacul cu rachetă al KAH din ziua precedentă, asupra unei baze din Kirkuk, atac soldat cu moartea unui contractor american şi cu patru soldaţi răniţi. Atacul de la Kirkuk a fost cel mai recent dintre cele 11 astfel de acţiuni asupra bazelor irakiene unde sunt dislocaţi aproximativ 5000 de soldaţi americani, KAH fiind principala suspectă în toate cazurile menţionate. SUA au desemnat KAH ca organizaţie teroristă străină (FTO), gruparea fiind considerată una dintre cele mai periculoase proxy-uri iraniene. 

Administraţia Trump a considerat că pierderea vieţii unui cetăţean american în ultimul atac KAH a depăşit linia roşie, iar un răspuns militar era singura reacţie potrivită. Atacurile iraniene sau ale grupărilor sponsorizate de Iran asupra petrolierelor din Golful Persic din perioada mai-august, atacul asupra rafinăriilor saudite din 14 septembrie şi chiar doborârea dronei americane nu s-au soldat cu pierderi de vieţi omeneşti iar răspunsul Washingtonului s-a limitat la o retorică agresivă şi la avertismente dure. Indiferent de justificările administraţiei americane privind atacurile asupra KAH, gestul a provocat reacţii dure din partea liderilor irakieni. Chiar dacă este cunoscut faptul ca miliţia şiită Kata’ib Hezbollah este sponsorizată de IRGC-QF, gruparea este una dintre Forţele Populare de Mobilizare Şiită (PMF) care se află, cel puţin nominal, sub structura oficială de comandă militară irakiană şi este considerată ca fiind pivotul luptei împotriva ISIS. Liderii PMF sunt persoane influente în spaţiul politic irakian, posibil controlate de Teheran. Deci atacurile din 31 decembrie 2019 asupra zonelor exterioare ale ambasadei americane din Bagdad nu au venit ca o surpriză.

Protestatari irakieni în faţa ambasadei SUA din Bagdad. Sursă foto: Biroul Liderului Suprem via Mashregh News.

Acest carusel al atacurilor au deranjat echilibrul căutat de liderii irakieni în alianţele lor atât cu Iranul, cât şi cu SUA. Iar Washingtonul a decis că strategul acestor evenimente a fost însuşi Qassem Soleimani, prin intermediul formaţiunilor sponsorizate de Iran. S-a hotărât astfel că era timpul ca Teheranul să fie amendat pentru acţiunile sale şi descurajarea să fie reinstaurată. „Avem nevoie de o de-escaladare, iar aceasta este mama tuturor escaladărilor”, a declarat un oficial irakian referindu-se la asasinarea lui Soleimani, iar prim-ministrul Adel Abdul Mahdi a anunţat trei zile de doliu naţional în Irak, în memoria generalului iranian şi a condamnat atacul, descriindu-l ca fiind o violare a suveranităţii naţionale irakiene, dar şi o încălcare a agrementului bilateral dintre Bagdad şi Washington.

Prim-ministrul irakian declară trei zile de doliu naţional. Sursă: Fars News.

„Veniţi, vă aşteptăm!”: Hamdan, Iran, 2018

Timp de aproape două decenii, generalul Qassem Soleimani a influenţat modelarea Orientului Mijlociu, chiar mai mult decât au facut-o grupările teroriste sunnite Al-Qaeda sau ISIS. Pentru a contracara influenţa americană din Irak între 2003 şi 2011, IRGC-QF condus de Soleimani a furnizat militanţilor irakieni rachete, bombe şi proiectile care puteau penetra chiar şi armura unui tanc american M1, fiind considerat responsabil pentru moartea a peste 600 de soldaţi americani.

După ce mai bine de un deceniu a acţionat din umbră, fiind aproape necunoscut în Occident, în anul 2008 Qassem Solemiani i-a transmis un mesaj verbal lui David Patraeus (cel mai înalt oficial american la acea vreme din Irak), prin intermediul preşedintelui irakian de atunci, Jalal Talabani, care spunea: „Dragă generale Petraeus, ar trebui să ştiţi că eu, Qassem Soleimani, controlez politica iraniană din Irak, Liban, Gaza şi Afganistan”. Simbolistica acestui mesaj era destul de uşor de descifrat: generalul iranian lăsa să se înţeleagă că el este cel care coordonează strategia externă iraniană şi răspunde doar şi direct în faţa Liderului Suprem Ali Khamenei. Sarcasmul lui Soleimani nu s-a încheiat cu retragerea parţială a trupelor americane din Irak. 

În 2017, fostul director al CIA, Mike Pompeo, i-a scris din nou generalului iranian, avertizându-l să nu mai ameninţe, prin intermediul miliţiilor şiite irakiene, interesele americane din Irak. „Nu vă voi lua scrisoare şi nici nu o voi citi şi nici nu am nimic a vă spune”, a venit prompt răspunsul lui Soleimani. Un an  mai târziu, în 2018, Soleimani a oferit un răspuns faimos unui avertisment postat de preşedintele Trump pe Twitter, mesaj adresat preşedintelui iranian Hassan Rouhani: „Niciodată să nu mai ameninţaţi Statele Unite sau veţi suferi consecinţe precum puţini au suferit în istorie. Nu mai suntem o ţară care să vă tolereze vorbele demente despre violenţă şi moarte!”. În timpul unui discurs în Hamdan, o localitate din sud-vestul Teheranului, Soleimani l-a minimalizat pe Trump, răspunzându-i la fel de agresiv: „Este sub demnitatea preşedintelui nostru să vă răspundă. Suntem aproape de voi, unde nici nu vă puteţi imagina. Noi suntem gata. Noi suntem bărbaţii din această arenă. Veniţi. Vă aşteptăm!”

În mod surprinzător, imediat după eliminarea lui Qassem Soleimani, preşedintele american Donald Trump a afişat o reţinere rară, postând doar un steag american pe contul său de Twitter.

Sursă foto: Twitter.

Însă o zi mai târziu, Trump a revenit declarând că eliminarea lui Soleimani a fost menită „să oprească un război” şi nu să genereze unul. „Acest fapt să fie o lecţie pentru iranieni. Dacă aceştia vor mai ataca americani sau capabilităţi americane, avem în vizor 52 de situri culturale iraniene [52 fiind numărul ostaticilor americani din timpul crizei ostaticilor din 1979]. SUA nu mai vrea ameninţări!

Casus belli?

Alături de Soleimani au mai fost eliminaţi şi conducătorul miliţiei şiite KAH, Abu Mahdi al-Muhandis, precum şi alte câteva personalităţi pro-iraniene din Irak. Mulţi politicieni irakieni, unii din necesitate şi, în unele cazuri, la alegere, au legături strânse cu Iranul, însă toţi vor resimţi presiunea la care îi va supune Teheranul pentru a decide expulzarea trupelor americane. Iar în acest scenariu, există posibilitatea ca mulţi lideri irakieni să cedeze la insistenţele iraniene. Primul ministru, Adel Abdul-Mahdi, un şiit care a petrecut ani în exil în Iran, s-a retras din spaţiul public şi acum joacă doar un rol de observator. Forţele militare americane staţionate în Afganistan şi Siria pot fi de asemenea în pericol, deşi ambele contingente sunt deja bine apărate din cauza ameninţărilor venite din partea ISIS, ale talibanilor sau ale altor grupări anti-americane. IRGC şi aliaţii săi ar putea ataca ambasadele americane sau alte stabilimente ale guvernului SUA aflate în regiune. Qassem Soleimani era „adultul din cameră” şi chiar dacă a acţionat din umbră, el a devenit un adversar puternic şi neconvenţional pentru SUA. Pierderea lui înseamnă foarte mult pentru Iran şi aliaţii săi regionali.

În Iran s-au decretat trei zile de doliu naţional, iar Liderul Suprem şi-a exprimat public sentimentele faţă de pierderea omului său de încredere.

Sursă foto: Twitter.

Steagul roşu, ridicat pe domul moscheii Jamkaran din Qom, reprezintă starea de veghe, de vigilenţă, prin care se anunţă credincioşii că trebuie să fie atenţi. Şi anunţă că pe teritoriul proxim se află trupul declarat sfânt al martirului. Pentru conservatorii religioşi şiiţi, generalul e martir. Preluarea imaginii steagului roşu a generat însă un val uriaş de ştiri false, care asociau acest simbol cu o chemare la Jihad, afirmându-se chiar că steagul roşu este ridicat pentru prima oară în istoria Iranului. Nimic mai fals. În şiismul duodeciman steagul roşu este arborat o dată pe an, în semn de doliu, în Muhharam – luna sfântă în care se comemorează tragedia morţii nedrepte a califului Ali, ginerele şi nepotul Profetului, şi a familei acestuia.

Steagul roşu ridicat pe domul moscheii Jamkaran. Sursă foto: Express UK.

În ultimele patru decenii Republica Islamică şi-a perfecţionat capacităţile de război asimetric. Îi lipsesc forţa, armele, banii şi tehnologia pentru a aborda direct SUA într-un război convenţional, dar a investit sume considerabile în forţe proxy, operaţiuni de informaţii şi activităţi asimetrice (inclusiv război cibernetic).

Obiectivul iranian este de multe ori să impună costuri adversarilor, acoperindu-şi suficient de bine pistele astfel încât să evite vina directă, dar lăsând suficiente indicii pentru a consolida conştientizarea prezenţei Iranului într-o anume regiune sau într-un eveniment. Întreaga lume va trebui să fie în alertă mare pentru luni sau (mai probabil) ani. Economiile sofisticate cu infrastructuri complexe au mult mai multe de pierdut decât Iranul, iar acesta va încerca să crească aceste costuri. Teheranul ar putea genera tensiuni globale majore şi vor căuta să accentueze neîncrederea factorilor decizionali mondiali faţă de unilateralismul american. Iranienii ar putea găsi sprijin moral în acest sens din partea Rusiei şi a Chinei, ambii actori având un interes comun să fragilizeze influenţa americană în regiunea Orientului Mijlociu.

Comunicatul MAE rus. Sursă: pagina oficială a ministerlui de externe rus

Ministerul Afacerilor Externe din Federaţia Rusă a postat un mesaj oficial prin care condamnă atacul asupra lui Qassem Soleimani: „Am luat la cunoştinţă, cu îngrijorare, informaţia privind uciderea comandantului forţelor speciale Quds (...). Acest pas al Washingtonului va avea repercusiuni grave asupra stabilităţii şi păcii din regiune. Plecăm de la premisa că asemenea acţiuni nu vor facilita găsirea de soluţii pentru problemele grave ce s-au acumulat în Orientul Mijlociu ci, din contră, vor conduce la o nouă rundă de escaladare a tensiunilor din regiune”. Uniunea Europeană, prin intermediul Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, Josep Borrell, care pe 4 ianuarie 2020 s-a întâlnit, la Bruxelles, cu omologul său iranian, Javad Zarif, dar şi prin declaraţiile preşedintelui francez Emmanuel Macron, face apel la abordarea precaută a situaţiei şi la încercarea găsirii unui compromis pentru de-escaladarea situaţiei.

Mesajul Înaltului Reprezentant al UE. Sursă foto: Twitter.

Va fi interesant de urmărit dacă asasinarea lui Qassem Soleimani va genera  vreo schimbare în cadrul IRGC-QF, deoarece succesorul generalului a şi fost desemnat, în persoana lui Esmail Qa’ani, un personaj care în ultimii nouă ani a stat în umbra lui Soleimani, fiind adjunctul acestuia. „Nu ne dorim război, dar dacă cineva ne invadează ţara, el va învăţa o asemenea lecţie încât nu se va mai gândi niciodată la o agresiune [împotriva Iranului]”, a fost declaraţia lui Qa’ani după învestirea în funcţie. Mai mult, ascensiunea ultra-conservatorilor este aproape iminentă, iar alegerile pentru parlamentul iranian (Majles-e Showrā-ye Eslāmī), programate pentru februarie 2020, ar putea aduce schimbări esenţiale în spectrul politic iranian. Segmentul hard-line al politicienilor iranieni era deja cotat cu mari şanse de câştig, ca urmare a retoricii populiste abordate ca răspuns la politica de presiune maximă a Washingtonului. Eliminarea generalului Soleimani face ca acest lucru să devină aproape o certitudine, în aceste condiţii o eventuală reluare a dialogului dintre Teheran şi Washington devenind mult mai dificilă, misiunea pragmaticilor Rouhani şi Zarif devenind una aproape imposibilă, cel puţin pe termen mediu. Pe de altă parte, regimul din Teheran este unul suficient de pragmatic, strategic şi calculat, şi este conştient că nu poate susţine o confruntare directă cu SUA, un asemenea gest fiind egal cu sinuciderea. Khamenei a promis răzbunare, dar aceasta ar putea veni sub forma restaurării influenţei regionale sau chiar prin retragerea din acordul nuclear.

...Sau diplomaţie de compromis?

Nici una dintre părţi nu îşi doreşte însă cu adevărat un război. Totuşi provocarea există, iar riscurile unor calcule precipitate sunt destul de mari în acest moment, în ambele părţi. Schimbarea unui regim este o sarcină destul de complicată, iar SUA ştie deja acest lucru, având în memoria foarte recentă precedentele Irak şi Afganistan. Este puţin probabil ca preşedintele Trump să opteze pentru o astfel de soluţie, sub forma unei invazii sau prin mijloace asimetrice, deoarece este foarte probabil ca guvernul iranian să supravieţuiască unei asemenea confruntări. Mai mult, pentru un preşedinte în funcţie, care caută realegerea în decursul acestui an, şi care şi-a fondat o parte a primei platforme electorale exact pe discursul retragerii militare din zona Orientului Mijlociu, este puţin probabil ca un nou război să îi aducă procente în plus.

Însă zarurile au fost deja aruncate iar administraţia americană fie are un plan de contingenţă bine pus la punct, astfel încât va avea o continuare coerentă a gestului iniţiat, fie va trebui să improvizeze din mers, iar atunci lucrurile s-ar putea precipita. Riscul pentru Washington ar fi să rămână aproape singur în acest demers, deoarece în afara Israelului şi a Arabiei Saudite, nici un alt actor nu prezintă, cel puţin momentan, nici o dorinţă de a se aventura într-un nou război de tipul Irak 2003. Misiunea administraţiei americane abia acum devine dificilă. Decizia eliminării lui Qassem Soleimani a fost, probabil, partea cea mai uşoară a acestei acţiuni. Dificultatea va interveni în momentul în care efectele generate de acest act vor trebui gestionate raţional şi oportun. Administraţia americană a calculat raportul cost-beneficiu între a-l tolera în continuare pe Soleimani sau a hotără eliminarea lui, iar concluzia a fost că beneficiile scoaterii lui din joc sunt superioare. 

Dacă a fost decizia corectă sau nu, nimeni nu ştie momentan. Dacă administraţia Trump va gestiona pragmatic situaţia generată, planificându-şi paşii pe termen lung şi în colaborare cu aliaţii tradiţionali, SUA ar putea deveni mai puternică regional. Cu toate acestea, politica Washingtonului în Orientul Mijlociu de până acum sugerează că este mai probabil opusul. Până la urmă, moartea lui Soleimani se poate dovedi doar o victorie rapidă şi de scurtă durată. Însă partea cea mai importantă a eliminării lui Soleimani, nu este asasinatul în sine (oricât de important ar fi acest gest), ci capacitatea americanilor de a penetra sistemul de securitate şi de informaţii din jurul celui mai important lider militar iranian. Acest aspect ar trebui să fie pentru iranieni chiar mai îngrijorător decât asasinatul per se.

Pe de altă parte, Teheranul ar putea tergiversa un răspuns, proporţional sau nu, până în noiembrie 2020 (data alegerilor prezidenţiale din SUA), iar apoi chiar până în mai 2021, când iranienii vor avea ei înşişi alegeri prezidenţiale. Chiar dacă riscă să pară vulnerabili în faţa aliaţilor regionali, Iranul şi-ar putea asuma acest risc de non-combat temporar, sau limitat la o retorica agresiva, deoarece costurile ar fi mult mai mici decât în cazul angajării într-o confrunatre majoră cu SUA. Mai mult, într-un scenariu extrem de optimist, breşa de securitate din jurul lui Soleimani ar fi putut fi generată şi tacit aprobată chiar de anumite grupări importante din Teheran, generalul devenind deja un pol extrem de important al ultra-conservatorilor, vorbindu-se despre el ca fiind un potenţial candidat la preşedinţie în mai 2021. Iar un Iran condus de un neo-conservator mai convins chiar decât Mahmud Ahmadinejad sau Ebrahim Raisi (potenţial succesor al lui Khamenei), ar fi reprezentat într-adevăr un motiv de îngrijorare real, nu doar pentru cancelariile occidentale sau cele regionale, dar chiar şi pentru segmentul moderat/pragmatic al elitei politice iraniene şi pentru populaţia Iranului.