Protestatarii au dat foc celor mai importante clădiri ale administraţiei centrale din Basra, sediilor miliţiilor şiite sprijinite de Iran şi consultatului iranian, au blocat principalul port la Golful Persic irakian şi ameninţă activitatea companiilor petroliere locale.

Basra stă deasupra celor mai bogate zăcăminte de petrol din lume, cam 80% din rezervele irakiene, este poarta comercială a ţării spre Golf şi restul mapamondului, a fost fondată în 636 e.n., a jucat un rol important în istoria timpurie a Islamului şi a fost recunoscută anul trecut de parlamentul irakian ca fiind capitala economică a ţări. Are peste două milioane de locuitori, în marea lor majoritate musulmani şiiţi.  În acelaşi timp, trece printr-o criză prelungită de apă curentă după ce infiltraţii din mare au contaminat rezervele de apă cu sare, electricitatea este întreruptă zilnic pentru mai multe ore în condiţiile în care este cel mai fierbinte oraş mare irakian cu temperaturi frecvent depăşind 40 de grade Celsius. Infrastructura urbană se prăbuşeşte, corupţia este generalizată, iar şomajul şi sărăcia au atins un nivel fără precedent.

Cum a ajuns un oraş unde se extrage cam 3 – 4% din producţia mondială de petrol în această situaţie? Un pic de istorie e necesară pentru a înţelege contextul. Aflat în sud, aproape de zona de conflict cea mai fierbinte în timpul războiului Irak-Iran ce a durat mai tot deceniul opt al secolului trecut, Basra a suferit simultan bombardamentele frecvente iraniene şi represiunea dură a regimului de la Bagdad condus de Saddam Hussein, sângerosul dictator sunnit ce a organizat guvernarea irakiană în jurul şi spre beneficiul exclusiv al clanului său din nordul Irak-ului. După încetarea conflictului iraniano-irakian, Saddam a continuat să privească cu suspiciune locuitorii din Basra şi să blocheze reconstrucţia infrastructurii, pentru că i-a considerat pe aceştia, şiiţi fiind, un punct de intrare şi influenţă iraniană in politica irakiană. Guvernând prin intermediul unui aparat dictatorial aproape exclusiv sunnit o ţară cu majoritate şiită, Saddam s-a temut ca dezvoltarea regională va duce, inevitabil, la o revoluţie pro-iraniană.

Imediat după încheierea primei intervenţii internaţionale în Irak, Operation Desert Storm, Basra a fost zguduită de o puternică revoltă şiită care ameninţa poziţia dictatorului slăbit de înfrângere. Ocupată să se felicite pentru victoria recentă împotriva lui Saddam şi temându-se că secesiunea sudului irakian ar genera un statelet şiit prea susceptibil la influenţa iraniană, comunitatea internaţionala a asistat impasibilă cum armata irakiană striveşte în sânge mişcarea populară. Zeci de mii de oameni au fost arestaţi, mulţi dintre ei dispăruţi pe vecie în beciurile lui Saddam. Armata irakiană a bombardat fără discriminare populaţia civilă şi infrastructura urbană a oraşului.
 
O a doua revoltă s-a declanşat doar câţiva ani mai târziu, în 1999, după ce soldaţii lui Saddam l-au asasinat pe Sadeq al-Sadr împreună cu doi dintre fii săi la ieşirea dintr-o moschee. Sadeq al-Sadr era un foarte influent ayatollah din Najaf care a căpătat multa tracţiune populară prin munca sa de organizare a unor servicii sociale pentru şiiţii irakieni puternic discriminaţi de Saddam. Pentru a înţelege magnitudinea muncii duse de ayatollah, trebuie zis că districtul şiit din Bagdad, cel mai sărac dintre toate, se numea atunci informal şi se numeşte acum şi oficial al-Sadr City ca recunoaştere a muncii sociale şi comunitare dusă de cleric. Când Sadeq al-Sadr l-a confruntat deschis pe Saddam pentru felul în care acesta trata şiiţii, Saddam l-a asasinat, declanşând revolta de care vorbeam şi pe care a reuşit să o stingă din nou în sânge.


După căderea lui Saddam, câţiva ani mai târziu, Basra a devenit un oraş liber, dar a rămas la fel de neglijat de succesiunea de guverne irakiene, de data asta conduse de premieri şiiţi. Controlată de forţele militare britanice până în 2007, nu fără incidente destul de dubioase, Basra a revenit în sfera de securitate a guvernului de la Bagdad într-un moment în care miliţii şiite se formaseră deja şi numărau mii spre zeci de mii de luptători. Alianţa acestora cu Iranul sau sprijinul iranian deschis în cazul unora dintre ele au devenit de notorietate după retragerea trupelor internaţionale din Irak. Corupţia a continuat să crească ca o consecinţă directă a lipsei de control pe care guvernul central o exercita asupra administraţiei şi pentru ca vasta majoritate a politicienilor irakieni sunt foarte, foarte corupţi.

În momentul în care insurgenţa sunnită antiamericană coordonată de foştii ofiţeri ai lui Saddam şi membrii ai partidului Ba’ath s-a aliat cu al-Qaeda, generând hibridul jihadist căruia îi spunem azi ISIS, şi a cucerit mare parte din nordul Irakului, ajungând fulgerător până la porţile Bagdadului, miliţiile şiite din sud au intervenit salvator şi au blocat cu sprijin iranian expansiunea califatului către sud, salvând capitala în ultimul moment în timp ce armata irakiana, preponderent sunnită, se retrăgea în panică. Printre cele mai eficiente şi disciplinate miliţii şiite care au intervenit împotriva ISIS găsim Sarāyā al-Salām sau Peace Companies, o unitate formată în 2003 sub numele de Mahdi Army pentru a lupta împotriva americanilor. Fondatorul acestei miliţii şiite? Muqtada al-Sadr, nimeni altul decăt fiul lui Sadeq al-Sadr, şi el cleric şiit şi un foarte influent politician în Irak.

După blocarea accesului ISIS la teritoriile şiite din sud, miliţiile şiite s-au organizat în forţe paramilitare (PMU – Popular Mobilisation Units) şi au contribuit semnificativ, împreună cu armata irakiana restructurată şi reechipată de americani şi cu forţele internaţionale angajate în contra insurgenţă prin Operation Inherent Resolve, la înfrângerea ISIS in Irak şi eliberarea marilor oraşe sunnite din nord de jihadişti.

Ei bine, când campania anti-ISIS în Irak s-a încheiat, guvernul irakian le-a mulţumit celor câteva zeci de mii de luptători paramilitari şiiţi şi i-a rugat să se demobilizeze şi să se întoarcă la casele lor, ceea ce, în mare, aceştia au şi făcut. Acasă, au găsit apă de mare la robinet (câteva mii bune de oameni sunt spitalizaţi acum cu tulburări gastrointestinale), pene de curent zilnice, zero joburi, corupţie generalizată şi o absenţă ubicuă a serviciilor sociale, administrative, de infrastructură şi aşa mai departe. Protestelor izolate li s-a răspuns de la Bagdad cu îndemnuri la calm şi participare la vot în alegerile iminente.

Alegerile parlamentare irakiene au avut loc la începutul lui mai, anul acesta. Au ieşit cam aşa, în ordinea mandatelor:

1. Saairun (Forward), o alianţă de partide şiite şi comunişti irakieni, condusă de Muqtada al-Sadr, cu orientare naţionalist-populistă irakiană.

2. Fatah (Conquest), o alianţă islamistă şiită condusă de Hadi al-Amiri şi aliată deschis cu Iran.

3. Victory, o alianţă moderat-centristă preponderent şiită condusă de actualul premier, Haider al-Abadi, considerat în general responsabil pentru ineficienţa luptei anticorupţie şi, simultan, singurul partener irakian de dialog pentru americani şi celelalte state arabe din Golf.

4. KDP, partidul naţionalist-populist kurd urmaţi de alţii mai mici de tot felul de orientări ideologice şi sectariene.

De la alegeri încoace, de nişte luni bune deja, se poartă negocieri intensive pentru formarea unui nou guvern. Americanii şi arabii încearcă să forţeze o alianţă între Forward al lui al-Sadr şi Victory condusă de al-Abadi pentru a preveni un guvern irakian aliat cu Iran. Evident, iranienii susţin o coaliţie având în centru Fatah, alianţa pro iraniană, şi facţiuni mai mici, inclusiv cea condusă de Nouri al-Maliki, premierul irakian de dinainte de al-Abadi. Lupta e foarte echilibrată, ambele coaliţii au cam acelaşi număr de parlamentari, aşa că cel mai probabil kurzii vor fi kingmakers. Kurzii au, însă, două partide rivale, propriile lupte fratricide şi interese distincte de coaliţiile din Bagdad, aşa că nu se grăbesc să tranşeze negocierile.

Iată de ce nimeni nu se preocupă cu prioritate de solicitările legitime ale protestatarilor din Basra. Mai mult, manifestaţiilor iniţial paşnice li s-a răspuns disproporţionat de forţele de ordine trimise de la Bagdad care au tras la întâmplare în mulţime, încercând sa o disperseze şi omorând nişte oameni. Ăsta este contextul în care revolta populară a atins paroxismul şi a dat foc fără discriminare tuturor, clădirilor administraţiei regionale a guvernului al-Abadi cel sprijinit de arabi si americani şi sediilor miliţiilor populare pro-iraniene, inclusiv consulatului iranian.

Singura organizaţie care a scăpat, pentru moment, intactă este Sarāyā al-Salām, miliţia lui Muqtada al-Sadr. Dar trebuie remarcat că a scăpat doar pentru moment şi doar pentru că voluntari au format lanţuri de protecţie umane în jurul sediilor ei, blocând paşnic protestatarii care voiau să le dea foc. Al-Sadr încearcă acum să se poziţioneze în favoarea mulţimii, dă ultimatumuri guvernului să intervină pentru a rezolva problemele oamenilor şi are ceva credibilitate provenită din istoria sa personală şi a familiei sale. Dar nu foarte multă şi, cum conduce facţiunea cea mai puternică din parlamentul irakian, o va pierde repede dacă situaţia nu este rezolvată urgent.

Cam asta este. Închei cu o menţiune despre atacurile repetate cu mortiere din Zona Verde din Bagdad, perimetrul securizat în care îşi au sediul principalele sedii ale administraţiei irakiene, ambasada americana şi alte obiective similare. Nu e o coincidenţă că acestea s-au declanşat în timpul protestelor violente din Basra, dar nu este obligatoriu să fie organizate de aceiaşi oameni. Nu ştim încă cine le-a făcut, in Irak poate să fie aproape oricine, de la ISIS până la insurgenţi şiiţi, orice e posibil şi oricine poate profita de tulburări o va face. Să nu ne grăbim, deci, să conectăm cele două situaţii mai mult decât sunt ele vizibil corelate.

Radu Ghelmez