Prostia întregii specii umane pare că se întoarce acum, ca în puţine alte ocazii, împotriva miliardelor ei de patroni, ameninţând cu moartea de la cel mai amărât omuleţ al acestei planete până la cei mai privilegiaţi indivizi care huzuresc în oazele sale.

Iminenţa unei pandemii de această magnitudine era cunoscută de mult timp de oamenii de ştiinţă (Bill Gates a vorbit despre acest pericol încă de acum cinci ani); erau cunoscute şi familiile de lilieci care sunt purtătoare ale acestui microb letal; erau cunoscute şi pieţele mizerabile ale Chinei, în ambianţa cărora virusul ar fi putut trece de la animale la om; era cunoscut şi devastatorul efect economic pe care pandemia l-ar fi putut avea.

Şi, deşi toate acestea erau cunoscute, spuse şi răsspuse, lumea nu a avut urechi să le audă şi minte să le înţeleagă.

Aceasta este, pesemne, cea mai importantă demonstraţie pe care criza „Coronavirus“ a reuşit să o etaleze: atunci când lumii întregi i se vesteşte propria catastrofă, ea nu e capabilă să asimileze gravitatea ameninţării care o paşte, ci îşi vede mai departe de obişnuitul său ritm de viaţă.

Societăţile au, aşadar, prin elitele lor, suficientă inteligenţă care să le permită să îşi prevadă, cu acurateţe, viitorul; însă, în ansamblul lor, sunt stăpânite de o ignoranţă atât de mare încât toate semnalele de alarmă pe care aceste elite le-ar putea trage sunt sortite să rămână doar o agitaţie superfluă.

Într-o lume care, cel puţin la prima vedere, este hipertehnologizată, a fi om de ştiinţă înseamnă, astăzi, a fi predicator în deşert.

Lucrul acesta fusese deja experimentat, inclusiv la criza - de un milion de ori mai dramatică - a încălzirii globale, însă calamitatea de astăzi are o desfăşurare atât de scurtă în timp încât cauza şi efectul ei se succed cu o repeziciune ideală din punct de vedere didactic.

Se vede acum, parcă mai limpede ca întotdeauna, că incultura gregară - a maselor largi de oameni şi a şefilor lor politici - e un drum cu sens unic spre dezastrele colective.

Presa română a fost acaparată, în ultima lună, de spectacolul de neputinţă, incompetenţă şi fanfaronadă pe care îl oferă Guvernul şi iluştrii reprezentanţi ai sistemului de sănătate autohton. Din păcate, perspectiva aceasta, locală, e un decupaj care lasă pe dinafară un spectacol mult mai amplu şi mai revelator pentru chipul civilizaţiei în care trăim: neverosimila operă bufă în care sunt prinşi liderii celor mai bogate state de pe glob, în lupta lor contra pandemiei de COVID-19.

De la Donald Trump, care a spus, iniţial, că are situaţia sub control, pentru ca să ajungă, în final, debordat de urgenţe şi să prescrie unei naţiuni întregi, ca „ultimă soluţie“, un cocteil de antimalarice şi antibiotice - omorând-l pe unul dintre docilii lui susţinători, care şi-a improvizat un hap din nişte chimicale găsite prin casă, convins fiind că-i urmează îndrumarea terapeutică; până la Boris Johnson, care a militat, zile în şir, pentru adoptarea strategiei „imunizării de turmă“, deşi tactica aceasta ar provoca ţării sale - arată simulările matematice - mai multe pierderi de vieţi omeneşti decât Primul şi Al Doilea Război Mondial la un loc.

Şi de la ex-ministrul sănătăţii şi premierul Franţei, împotriva cărora curg plângeri penale semnate de sute de cadre medicale, care îi acuză că le-au ucis colegii, prin proasta gestiune a acestei crize sanitare; până la bufoneria de partid „Milano non si ferma“, organizată de democraţii italieni, cu puţin timp înainte ca ţara lor să intre în tunelul sutelor de decese zilnice, din care nu a mai ieşit până astăzi.

În niciun loc al supraabundentei lumi occidentale, doctorii nu au măşti, combinezoane şi viziere. Nicăieri nu sunt suficiente ventilatoare pulmonare şi nu se pot face toate testele necesare pentru depistarea acestei infecţii.

Iar iniţiativele politice pentru compensarea acestor deficite logistice nu s-au pus în mişcare în ianuarie, când urgia provocată de acest virus devenise deja vizibilă, nu s-au pus în mişcare nici măcar în februarie, când tsunamiul COVID-19 îşi începuse călătoria spre Europa şi America de Nord, ci abia spre mijlocul lui martie, când pacienţii mureau, cu miile, de pneumonia care se instalează în ultimul stadiu al gripei chinezeşti.

La posturile radio din România, în ultima perioadă, au fost multe emisiuni în cadrul cărora ascultătorii obişnuiţi erau invitaţi să-şi dea cu părerea despre riscurile democratice pe care le presupune instaurarea actualei stări de urgenţă.

- Nu cumva, urmare a sarabandei de ordine militare sub care acceptăm să trăim, de câteva săptămâni încoace, ne vom trezi cu o parte din drepturi şi libertăţi amputate mai mult decât ar fi, în mod realist, nevoie?, era întrebarea cu care radiorealizatorii îşi ispiteau publicul să le telefoneze.

Obişnuiţi să reclame că li se ia ceva chiar şi atunci când nu li se ia, de fapt, nimic, foarte mulţi ascultători răspundeau afirmativ la această întrebare. Zilele acestea, democraţia este - considerau ei - într-un autentic pericol!

Probabil că răspunsurile lor ar fi fost mai interesante dacă cei din studio ar fi optat să folosească un ton mai puţin populist şi i-ar fi provocat cu o întrebare la fel de gravă, doar că de sens contrar. Întrebarea aceasta ar fi putut suna aşa: „Credeţi că democraţia este un pericol pentru sănătatea publică?“.

Prin mediocritatea ei constitutivă, prin faptul că mulţimile de oameni chemaţi la urne votează, fără să tresară, pentru şefi de state şi parlamente care dispreţuiesc adevărurile ştiinţei, credeţi că democraţia, ca sistem de guvernământ, poate fi făcută vinovată - alături de dictatura comunistă din China - de pandemia de COVID-19?