Aici, Israelul se confruntă cu Iranul, încercând să blocheze extinderea controlului şi transferul de arme către Hezbollahul libanez, în timp ce miliţiile locale siriene continuă luptele şi rivalităţile vizând aceiaşi dominaţia iraniană. În zona Idlib, Rusia şi regimul Al Assad continuă confruntările cu Turcia şi Armata Naţională Siriană, în timp ce viaţa sub regimul Assad se dovedeşte tot mai dură chiar şi în zona eliberată: nici război, nici pace. Şi, sigur, foamete, sărăcie, şomaj şi marasm. Iar în toată Siria, un război tăcut face ravagii între populaţia şi miliţiile locale siriene şi forţele de ocupaţie iraniene şi pro-iraniene.

Operaţiunea complexă israeliano-americană anti-Iran

Foto Shutterstock

Tema influenţelor iraniene în Siria – şi a reacţiilor tot mai dure ale populaţiei locale, ale Rusiei, statelor arabe şi SUA în această materie - a apărut brusc ca urmare a unei serii de atacuri israeliene considerate cele mai puternice de 10 ani, având în vedere numărul de victime, în noaptea de miercuri, 13 ianuarie la ora locală 1.10. Nu a mai fost vorba despre atacuri în preajma Înălţimilor Golan, nici de cele din jurul Damascului – acolo unde se făceau livrări de arme către Hezbollahul libanez. De data aceasta, ţintele s-au aflat la frontiera siriano-irakiană, în regiunile Deir – al-Zour şi Albu Kamal - pe autostrada ce leagă Damascul de Bagdad şi pe unde circulă aprovizionările de arme iraniene.

Organizaţia neguvernamentală britanică Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului a anunţat că au fost 18 atacuri israeliene – avioanele neputând fi identificate – care au vizat depozite militare, o bază de lângă Deir al-Zour, instalaţii militare din Albu Kamal şi un depozit de lângă Mayadin. Au fost 57 de victime, între care 14 soldaţi sirieni ai lui Assad, 16 luptători irakieni, 11 afgani, ceilalţi nefiind identificaţi pe naţionalităţi, dar fiind luptători străini în brigăzile Fateiyoun legată de Hezbollah, o miliţie afgană şiită făcută de iranieni în Siria, din recrutarea luptătorilor din Afganistan, dar completată cu luptători srăini de peste tot. Atacul a făcut şi un număr mare, neprecizat, de răniţi.

Datele pe surse de la responsabili militari americani vorbesc despre faptul că informaţiile către israelieni au fost furnizate de către SUA. De altfel, marţi, înainte de atac, Associated Press care a urmărit subiectul a relatat despre o întâlnire publică a secretarului de stat Mike Pompeo cu şeful intelligence-ului israelian într-o cafenea din Washington – ştiut fiind că Pompeo a fost şeful CIA înainte de a prelua conducerea Departamentului de Stat. Sursele din zona de intelligence susţin că SUA a oferit Israelului date despre ceea ce se petrece în zonă, mai ales că Statele unite deţin o bază la Tanf, lângă Al Bukamal, principala localitate lovită miercuri de raidul israelian. De altfel, există presupunerea că Israelul a lansat ultimele atacuri asupra bazelor din Siria ale Iranului şi miliţiilor pro-iraniene pe baza unei planificări a unui război secret aprobat de către administraţia Trump. Supoziţiile vorbesc chiar despre o ultimă iniţiativă înainte de preluarea Casei Albe de către Joe Biden.

Despre ţintele aflate în vizorul atacului israelian, aceleaşi surse citate de Associated Press vorbesc despre depozite pentru furnizarea de arme din Iran către Siria şi Hezbollahul libanez. Pe de altă parte, în depozitul vizat se mai aflau componente destinate susţinerii programului nuclear iranian care făceau calea inversă, către Bagdad şi Teheran. Omar Abu Layla, un activist al site-ului Deir Ezzor24, a subliniat că era vorba despre o livrare de rachete sol aer aduse de Fateiyoun şi destinate împărţirii între miliţiile pro-iraniene din Siria. Acţiunea ar fi fost una dureroasă pentru iranieni şi acoliţii lor din Siria şi ar arăta cât de atent monitorizează Israelul transferurile de arme şi tranzitul acesta pe toată linia ce leagă Teheranul de Damasc şi Beirut, nu numai în apropierea propriilor frontiere.

Strategia Iranului: lupta pe teritoriul altor state cu luptători plătiţi, resortisanţii altor naţiuni

Foto Shutterstock

Israelul nu recunoaşte, nu infirmă şi nu confirmă nici un atac particular asupra ţintelor din interiorul Siriei. Însă Şeful Statului Major al Apărării israeliene - IDF, generalul Aviv Kochavi, a formulat un raport de sfârşit de an în care notează că au fost lovite mai mult de 500 de ţinte în cursul anului 2020 pe toate fronturile, pe lângă nenumărate misiuni clandestine desfăşurate pe teritoriul sirian. Raportul menţionează că, în Siria, controlul iranian a fost slăbit şi viteza de preluare a acestui control de către Teheran, ca efect al activităţilor IDF, însă e drum lung de parcurs până la atingerea obiectivelor statului Israel.

Israelul acuză Iranul de construirea unor forţe militare proprii şi miliţii cu recruţi luptători străini şi militari locali, utilizând contrabanda şi traficul de arme, inclusiv livrarea de arme moderne cu tehnologie avansată către Hezbollahul libanez, în Sudul Libanului, arme care ameninţă Israelul. De altfel, Iranul a desfăşurat câteva sute de militari în Siria, în afara celor care au dobândit cetăţenia siriană şi au constituit coloana vertebrală a Armatei Siriene reconstruite a regimului după numeroase dezertări şi pierderi pe terenul de luptă, în ultimii aproape 10 ani de război.

În plus, Iranul a înarmat, antrenat şi finanţat mii de membri ai unor miliţii şiite provenind cu precădere din Liban, Irak, Afganistan şi Yemen, care susţin forţele loialiste ale lui Bashar al Assad. Mai nou, principala preocupare a Iranului este să degreveze pe cât se poate Hezbollahul libanez şi Kataib Hezbollah, militia şiită pro-iraniană pregătită în Irak, şi să creeze o miliţie proprie de aceiaşi factură în Siria, cu personal recrutat local. De altfel, generalul israelian în retragere Assaf Orion, de la Institutul Naţional de Studii de Securitate, susţine că războaiele de tip hibrid ale Iranului se desfăşoară pe tot întinsul Orientului Mijlociu prin intermediari, pe baza artei războiului fundamentată în Iran, care vorbeşte despre “lupta pe teritoriile altor popoare, cu militarii provenind din alte naţiuni decât cea iraniană”.

Loviturile din atacurile de miercuri, în măsura în care au fost purtate de către Israel, la peste 500 km de frontierele sale, dovedesc capacitatea Israelului de a trece de apărarea antiaeriană siriană de provenienţă sovietică, vizează în special rivalul său iranian şi implantarea puternică pe teren, în Siria, de unde ajunge în proximitatea frontierelor sale. De altfel, agenţia naţională siriană SANA a vorbit despre loviturile israeliene la Al Bukamal, la punctul de frontieră cu Irakul, pe autostrada Damasc-Bagdad, fără a recunoaşte numărul de victime, în timp ce propaganda siriană vorbeşte despre "interferenţa directă a Israelului pntru susţinerea organizaţiilor teroriste din regiune, cu precădere grupul jihadist Stat Islamic care e activ în regiune".

Dacă este să ne uităm la războiul comunicatelor, marţi, 12 ianuarie, Mike Pompeo, Secretarul American de Stat aflat la final de mandat, a declarat că grupul jihadist sunit Al Qaida are o nouă bază de reşedinţă, Republica Islamică Iran. Propaganda oficială siriană poate fi pusă şi în legătură cu acest atac, pentru care înaltul oficial american nu a furnizat date concrete pentru susţinerea afirmaţiei sale, care pare, totuşi, înrădăcinată în informaţii clasificate de la serviciile americane şi partenere, apropo de întâlnirea publică cu şeful serviciilor israeliene din acea zi.

Raiul miliţiilor şi războiul continuu în Siria

Foto Shutterstock

În Siria, chiar în zonele aşa zis eliberate de radicali sunniţi şi de forţele de opoziţie, este o stare nici pace, nici război. O amestecătură de gri-uri în care nu se trage zilnic, dar sunt schimburi de focuri. Nu există o forţă de opoziţie, dar se bat diferitele miliţii care-şi afirmă dominaţia în diferitele localităţi. Mai nou, populaţia locală resimte tot mai mult forma de ocupaţie nu atât rusă, cât iraniană, şi dominaţia Iranului, fără a fi fericită cu aceste evoluţii şi opunându-i rezistenţă armată, cu asumare publică şi atacuri de imagine. Chiar şi regimul Al Assad, ţinut în viaţă prin perfuzia de trupe venite din rândul militanţilor şi miliţiilor şiite pro-iraniene, pare tot mai încleştat şi nemulţumit de această prezenţă care-l deranjează vizibil, fără a avea forţa de a se descotorosi de acest sprijin iranian, care este şi o forţă de control şi limitare a acţiunilor sale. Însă nu e sigur dacă nu e mai aproape debarcarea lui Assad de către miliţiile şiite decât solicitarea liderului sirian ca Iranul şi miliţiile sale să părăsească Siria.

Au apărut deja voci publice, nu neapărat legate direct de regim, dar cunoscătoare ale Siriei, precum miliardarul iordanian Hasan Ismaik, care-şi face afacerile în Siria, care denunţă constrângerile iraniene asupra lui Bashar al Assad şi faptul că această influenţă nefastă blochează chiar încheierea păcii. Relaţia nefastă ar bloca deschiderea şi negocierea unui acord cu Occidentul şi reluarea reconstrucţiei statului sirian. Aceeaşi problemă şi în privinţa revenirii Siriei în rândul naţiunilor arabe, care ar fi obiectivul declarat al miliardarului iordanian.

Reconcilierea între monarhiile din Golf şi Qatar, respectiv între aceleaşi state arabe şi Israel ar fi modelul şi sursa optimismului unei posibile reconcilieri, însă prezenţa iraniană în Siria ar bloca o asemenea posibilitate. Ba chiar o propunere şi plan arab sunit de reconstrucţie a Siriei ar putea fi un îndemn important pentru ca Damascul să revizuiască relaţia cu Iranul, mai ales libertatea operaţiunilor militare iraniene pe cuprinsul statului sirian, cu ameninţarea Israelului, a monarhiilor sunnite, chiar dacă în formula tolerată de Rusia, care şi ea a pierdut baza de control către Teheran. Mai ales miliţiile şiite dezvoltate pe teren sunt în afara controlului regimului Assad şi, fireşte, al Rusiei, fapt ce complică perspectivele de negociere şi soluţionare a dezastrului din Siria.

În sudul-vestul Siriei, la frontiera cu Israelul, Iranul construieşte forţele locale ale Hezbollahului sirian, din recruţi locali. O face în triunghiul Sweida, Daraa şi Quneitra în Golanul sirian. Iranul investeşte în programe de tineret, în activităţi religioase şi iniţiative de creştere a bunăstării – burse, antrenamente, dezvoltări economice – profitând de vacuumul lăsat de absenţa capacităţii administrative a guvernului sirian, care a lăsat regiunea, ca multe altele, fără nici un sprijin, cu economie în colaps şi sărăcie lucie. Un spaţiu excelent de recrutare, după crearea unei atractivităţi ce naşte bunăvoinţa populaţiei. Moschee şiite şi clase de studii coranice pe post de şcoli au fost înfiinţate în regiune, într-un stat mai degrabă secular. De altfel, militari iranieni alături de luptători Hezbollah din Divizia 1 siriană, în uniforme siriene, sunt prezenţi la frontiera cu Israelul, find principala ţintă a forţelor aeriene ale IDF.

Trupe şi formaţiuni pro şi anti-iraniene în Siria

Foto Shutterstock

Aici rivalităţile şi luptele între miliţii şi diverse formaţiuni militare persisită la un nivel de 40-60 de morţi pe săptămână, chiar dacă, formal, războiul civil s-a încheiat iar trupele loiaiste lui Assad au învins. E vorba despre lupta şi rivalităţi locale, pentru a arăta cine e şeful şi cine domină zona, dar sunt şi luptele pentru a contracara dominaţia şi implantarea iraniană. Pentru a limita rivalităţile şi luptele, Rusia a creat două centre de mediere militare la Daraaa şi al Suwayda, centre de reconciliere cu ofiţeri ruşi vorbitori de arabă meniţi să limiteze rivalităţile şi luptele. Şi ruşii privesc cu suspiciune, neîncredere şi preocupare evoluţiile iraniene din regiune, cu precădere la frontiera cu Israelul.

Druzii sunt cei mai preocupaţi mai ales prin prisma rupturii faţă de regim, cu precădere din cauza libertăţii de acţiune iraniene în Siria. În război, minoritatea l-a susţinut pe Al Assad alături de creştinii maroniţi şi gruparea allawită. Acum, acţiunile iraniene şi ale Hezbollahului, implantaţi în regiune, îi deranjază profund, ca şi deteriorarea situaţiei economice şi financiare, dar şi traficul de droguri şi prostituţia care se răspândesc ca surse de venituri ilicite, afectând populaţia locală. Lor li se alătură şi Ghazal el-Carmel, o miliţie care a luptat lângă Al Assad în timpul războiului civil.

Şi Ahmad Odeh, cu cei 10.000 de luptători ai săi din brigada paramilitară Shabab al -Sunna, o miliţie care s-a alăturat acum doi ani regimului, au o evoluţie la fel de dură anti-iraniană. Brigada sa face parte din brigada a 8-a din corpul 5 armată sirian, dar nici nu ascultă de Al Assad, nici nu e plătită de sirieni, ci de ruşi, cu 200 de dolari pe lună de fiecare om. De altfel, întreaga brigadă aparţine ruşilor. Odeh se opune prezenţei şi ingerinţei iraniene şi a Hezbollahului pe teren pe baze sectare, dar în primul rând pe baza afirmaţiilor jignitoare ale celor două grupări la adresa sirienilor. El se luptă constant pentru control în zonă şi a avut schimburi de focuri cu miliţiile pro-iraniene din regiune. Fronda a mers până într-acolo încât la o ceremonie de absolvire a cursurilor militare de ofiţeri ale brigăzii, s-au cântat cântece care denunţă regimul sirian şi preamăresc identitatea locală.

De partea cealaltă, Divizia a 4-a a Armatei Siriene condusă de fratele lui Bashar, Maher al Assad, care acţionează şi ea independent de Armata siriană, lucrează în deplină cooperare cu Hezbollahul şi cu iranienii. De altfel, aceştia impart şi interese de afaceri, respectiv venituri de peste un miliard de dolari din droguri – o amfetamină numită Captagon, capturată în Italia. În acelaşi timp, Divizia întâi a Armatei Siriene este complet simbiotică cu Hezbollahul libanez pro-iranian, responsabilă de antrenamentele soldaţilor. Corpul 1 sirian este pregătit, de exemplu, de comandamentul sudic al Hezbollah condus de Hajj Hashem. Este inutil de spus că Hezbollahul este considerat origanizaţie teroristă în America şi în Europa.

De altfel, Israelul a acuzat şi furnizat probe, inclusiv înregistrări video date publicităţii încă din 2017, potrivit cărora Divizia 1 a Armatei Siriene sprijină Hezbollahul şi a înfiinţat o bază militară a grupării ştiite libaneze în regiune. Aşa a fost atacat şi făcut responsabil regimul sirian pentru orice atac împotriva frontierei israeliene făcut de către Hezbollahul implantat în apropiere. În plus, dominaţia iraniană în Siria şi statutul de vasal al Siriei, marcat şi în declaraţii publice oficiale iraniene, sunt astăzi respinse pe scară largă de populaţia siriană.

Atacuri în Idlib. Infiltrări ale regimului şi ciocniri ruso-turce

Foto Shutterstock

Dacă maxima complicaţie din teatrul de luptă sirian nu era suficientă, iată că nici zona nordică de la frontiera turcă, Idlib, nu e liniştită, ci se dovedeşte spaţiul de luptă între armata siriană loială lui Al Assad şi trupele ruse cu cele turce şi cu Armata Naţională Siriană pro-turcă, finanţată, pregătită şi condusă de către Ankara. Joi, 14 ianuarie, a avut loc o tentativă de infiltrare nocturnă a trupelor regimului Al Assad şi forţele ruse dincolo de liniile de contact din Idlib, în zona rurală Hama. Armata Naţională Siriană şi turcii au tras cu lovituri de artilerie şi rachete asupra poziţiior regimului din satul Fattira, provocând pierderi serioase şi forţând retragerea. Au fost victime, morţi şi răniţi, inclusiv dintre trupele ruse, dar numărul lor exact nu a putut fi precizat.

De altfel, trupele ruse din regiune sunt recidiviste, la 11 ianuarie încercând o incursiune similară, după lovituri cu UAV-urile şi bombe de iluminare. Idlibul a rămas ultima zonă de dezescaladare validă, din seria celor 4 stabilite în mai 2017, de către formatul Astana – Turcia-Rusia-Iran. Regimul a ocupat pe rând, cu largul concurs al Rusiei şi al trupelor iraniene –Latakia, Hama şi Allepo, apoi părţile din nord ale provinciei Homs respectiv regiunea Gouta de Est a capitalei Damasc.

Turcia a prezervat ultima zonă, de la frontiera sa, în regiunea Idlib, acolo unde s-au refugiat un număr mare dintre luptătorii sunniţi anti-Assad – estimativ între 2 şi 3 milioane de luptători şi familiile lor. Regimul a preluat partea de sud a regiunii, contrar înţelegerilor generale, în mai 2019, dar Turcia a reuşit, în negocieri cu Rusia, să oprească ofensiva în negocierile din 5 mai 2020 de la Moscova.

Viaţa sub regimul Al Assad. Sărăcie în timp de război

Foto Shutterstock

De altfel, viaţa nu e deloc uşoară nicăieri în Siria, chiar şi în zonele unde nu sunt schimburi de focuri zilnice. Siria traversează cea mai groaznică criză economică şi alimentară din istoria sa. Nici comunitatea allawită nu e fericită de rolul excesiv al Iranului pe teren, de agăţarea lui Al Assad de putere şi de imposibilitatea de a trece la reconstrucţia statului din cauza divergenţelor majore cu Occidentul, în timp ce aliaţii ruşi şi iranieni se concurează în a extrage cât mai multe resurse siriene pentru a plăti efortul de război.

Astfel, problemele majore ale locuitorilor din teritoriul controlat de regim ţin de cozi la alimente, absenţa pâinii şi a benzinei şi tăierea energiei electrice câte 5 ore pe zi, în perioada zilei de muncă. Cum nici locuri de muncă nu există, sărăcia lucie domină regiunea. La brutării sunt cozi de câte 6 ore la pâine, după ce Rusia a înjumătăţit ajutorul umanitar şi exporturile de grâu. Pe lângă hiperinflaţia care schimbă preţurile zilnic, sirienii au pierdut şi resursele depuse în băncile libaneze, după intrarea în încetare de plăţi a statului vecin unde-şi ţineau rezervele.

Războiul rămâne principala problemă, dar blamul şi pentru libertatea de acţiune a trupelor iraniene şi pro-iraniene, şi pentru preluarea resurselor valoroase de petrol şi fosfaţi de către Rusia, este pus tot pe Bashar al Assad. A fost bombardată infrastructura critică, fabrici şi utilaje agricole, iar azi şi lipsa de forţă de muncă, şi cea de bani, sămânţă şi utilaje au prăbuşit situaţia alimentară a Siriei. Alături sunt considerate vinovate, deopotrivă, şi Rusia, care nu livrează ce a promis, şi SUA, pentru sancţiunile cu repercusiuni asupra populaţiei.

Siria era ţară producătoare şi exportatoare de grâu până în 2008, producând 3,6 milioane de tone de grâu pe an. O secetă în 2008 şi apoi războiul din 2011 au determinat trecerea directă la importuri din Rusia, care a lăsat, însă, doar 100.000 de tone ca ajutor umanitar şi a vândut la preţul pieţei restul de produs. Evident că a luat resurse, pentru că Siria nu avea cu ce plăti livrările, respectiv petrol şi fosfaţi. Siria importă astăzi un milion de tone de grâu anual. Dar reducerea la jumătate a cantităţii, după apariţia pandemiei de coronavirus, a făcut ca Siria să intre în deficit acut de păine şi hrană.

În plus, kurzii din nord est, grânarul Siriei, care dădea 60% din producţie, nu mai livrează către regim, deşi grâul şi produsele alimentare sunt exceptate de la sancţiunile americane. Preţurile la produsele de consum zilnice cresc zilnic cu circa 30% în valoare, din cauza inflaţiei datorată tot sancţiunilor, dar şi controlului kurd şi american asupra majorităţii resurselor de petrol, care nu mai alimentează bugetul lui Assad, dar nici necesarul local în agricultură şi în electricitate şi încălzire.

Formula propusă de ieşire din impas este o detaşare de Iran şi solicitare de retragere a trupelor iraniene şi reforme politice solicitate de Europa şi SUA, gradual, contra ridicarea pas cu pas a sancţiunilor. Proiectul a fost lansat de către International Crisis Group, o organizaţie neguvernamentală cu prezenţă pe teren, dar e puţin probabil ca Assad să fie de acord să plece la Rostov pe Don, lângă Yanukovici, pentru finalul vieţii, pentru a permite negocierea păcii şi ieşirea din impas. Dar, aşa cum recunosc şi autorii propunerii, nu există nici un precedent ca un autocrat să plece de la putere în beneficiul poporului său. Cu riscul de a-şi pierde viaţa când izbucnesc revoltele populare.