Au pierdut băncile centrale controlul asupra economiei mondiale?

Au pierdut băncile centrale controlul asupra economiei mondiale?

Perioada 2009-2014 reprezintă un episod fără precedent în istorie ca nivel al intervenţiei băncilor centrale în economie, dând naştere unor dezechilibre grave, avertizează analiştii. Caricatură de Vali Ivan

Ultimii şapte ani au adus cele mai puternice bănci centrale din lume în faţa unor alegeri dificile. Multe au aplicat strategii fără precedent, de la tipărirea şi aruncarea banilor în piaţe, tăierea dobânzilor cheie la 0% şi până la menţinerea unor cursuri de schimb scăzute pentru impulsionarea exporturilor. Acum însă, măsurile care acum trei ani păreau extraordinare au devenit rutină.

Ştiri pe aceeaşi temă

Săptămâna trecută, banca centrală a Suediei - Riksbank - a devenit cea de-a 14-a bancă centrală care taie dobânda de politică monetară de la începutul acestui an. Riksbank este considerată cea mai veche bancă centrală din lume şi, pentru prima dată în istoria sa, a dus dobânda-cheie la -0,1%. În mişcări similare, Danemarca şi Elveţia au dus dobânzile de politică monetară la -0,75%, pentru a stimula reluarea creditării sau pentru a combate riscul deflaţiei. 
 
La începutul anului, Banca Centrală Europeană a anunţat că, pentru prima dată, va demara un program relaxare cantitativă. În fiecare lună, BCE va cumpăra obligaţiuni în valoare de 60 de miliarde de euro. Strategia va continua fie până în septembrie 2016, fie până când rata inflaţiei se va stabiliza la 2%, ţinta BCE. 
 
Cotidianul britanic „The Telgraph” a realizat o hartă interactivă din care se poate observa cum măsurile extraordinare, aplicate scrâşnind din dinţi la apogeul crizei de ambele părţi ale Atlanticului, au devenit acum rutină pentru băncile centrale. Confruntându-se cu dubla ameninţare reprezentată de deflaţie şi stagnarea economică, directorii băncilor centrale preferă politicile monetare laxe, spre neliniştea analiştilor. Jurnaliştii britanici fac o trecere în revistă a principalelor riscuri pentru economia mondială aduse de aceste strategii.
 
 
Un nou război al cursurilor de schimb 
 
„Relaxarea competitivă” creşte îngrijorările că, încă o dată, băncile centrale se vor lăsa prinse într-un război al cursurilor de schimb în care cel mai slab câştigă - strategia brevetată de chinezi, dar la care au apelat şi brazilienii şi indienii. 
 
Acum, anunţurile din partea Băncii Centrale Europene şi Băncii Japoniei privind tipărirea de bani pentru stimularea creditării a dus la deprecierea euro şi a yenului în raport cu celelalte principale valute. Astfel că mai multe bănci centrale europene au fost nevoite să ia măsuri pentru a se asigura că monede proprii nu se vor aprecia semnificativ, ceea ce ar însemna o pierdere a competitivităţii. Elveţienii au dus dobânda de politică monetară la un nivel negativ, dând de înţeles că se îndreaptă către asta încă din ianuarie, când au renunţat la a fixa cursul francului în raport cu euro. 
 
Apoi, suedezii au anunţat că, pe lângă tăierea dobânzii cheie, vor începe propriul program de achiziţii de obligaţiuni, în replică pentru planurile BCE. Danezii au scăzut de patru ori nivelul dobânzii de politică monetară, fiind totodată nevoiţi să intervină pe pieţele valutare şi să cumpere echivalentul a 32 de miliarde de euro în monede străine pentru a împiedica investitorii să transforme coroana într-un refugiu. 
 
Aceste acţiuni coordonate ale celor trei bănci centrale „reînvie stafiile anilor 1930”, când statele şi-au „pasat” între ele deflaţia după ce au renunţat, pe rând, la etalonul-aur în stabilirea cursurilor, avertizează analiştii grupului bancar Morgan Stanley. 
 
Apoi, strategiile divergente aplicate de marile bănci centrale ar putea afecta creşterea economică, notează jurnaliştii britanici. Imediat ce Fed a anunţat că începe revenirea la politica monetară dinaintea de izbucnirea crizei, dolarul s-a apreciat. Automat, cursul puternic s-a reflectat şi în ratele de schimb ale monedelor legate de dolar. Totodată, odată ce Rezerva Federală va începe să majoreze dobânda-cheie, mişcare aşteptată în a doua jumătate a acestui an, aceiaşi paşi vor urma şi în alte colţuri de lume. 
 
Temeri privind o nouă criză a lichidităţilor
 
Pe măsură ce politicile monetare vor deveni mai rigide, lumea ar putea ajunge să se confrunte cu o nouă criză a lichidităţilor, a avertizat guvernatorul băncii centrale a Marii Britanii. Aceleaşi temeri l-au făcut şi pe Larry Sommers, fost preşedinte al Rezervei Federale, să afirme că Fed trebuie să amâne majorarea dobânzii de politică monetară până când „rata inflaţiei creşte într-atât încât îi poţi vedea albul ochilor”. 
 
Perioada 2009-2013 reprezintă un episod fără precedent în istorie ca nivel al intervenţiei băncilor centrale în economie, dând naştere unor dezechilibre grave. 
 
În 2012, băncile centrale aplicau strategii care, cu patru ani înainte, ar fi fost de neconceput. Politicile monetare ale băncilor centrale „au sărit" atunci peste improbabil şi au ajuns direct la inimaginabil, care a devenit inevitabil. Măsuri extraordinare după orice manual de economie au devenit în aceşti ani simple „instrumente de sprijin". În acest interval, bilanţurile băncilor centrale s-au extins considerabil, în mare parte datorită tipării şi injectării de bani în pieţe. 
 
În 2012, Banca Centrală Europeană, Rezerva Federală a SUA şi banca naţională a Japoniei (cele mai mari bănci centrale din lume) aveau în bilanţuri 8.000 de miliarde de dolari, adică aproape 25% din PIB-ul total al ţărilor dezvoltate, potrivit celor mai recente estimări. Însă o bună parte dintre aceşti bani sunt „artificiali" şi implică riscuri pe măsură, avertizează economiştii. Spre exemplu, Rezerva Federală are capital în valoare de 50 de miliarde de dolari, însă în bilanţuri are 2.500 de miliarde de dolari, notează economiştii UBS în studiul „Cât de sigure sunt băncile centrale?". 
 
Creditorii de ultimă instanţă
 
Pieţele nu numai că acceptă cu indiferenţă folosirea tiparniţei, ci au devenit tot mai dependente de asta, notează publicaţia britanică „Financial Times". Similară este şi atitudinea multor state, care cataloghează practicile drept inconsecvente sau irelevante şi nu le acordă prea multă importanţă. Însă cum poate fi irelevantă o intervenţie care a garantat lichiditatea întregului sistem bancar vestic?
 
Instituţiile au preluat practic rolul tradiţional de „creditor de ultimă instanţă", însă la o scară mult mai ridicată decât oricând. Injecţiile de lichiditate în sistemul bancar reprezintă principalul factor care a dus la acest rezultat. Băncile comerciale au primit bani de la băncile centrale în schimbul unor garanţii de stat sau al altor instrumente financiare tot mai riscante. 
 
Aceste înţelegeri au înlocuit finanţarea pe care băncile o obţineau, în mod normal, din pieţele de capital, care practic „au secat" în urma crizei de creditare izbucnite după colapsul Lehman Brothers. În lipsa acestor practici, multe grupuri de creditare ar fi intrat în faliment. Acţiunile au fost necesare, însă durează de prea mult timp, spun economiştii, care consideră că o bună parte din sistemele bancare sunt cvasinaţionalizate şi continuă să existe doar din bunăvoinţa băncilor centrale. 
 
Totodată, aceste practici s-au dovedit deosebit de populare în contextul neîncrederii tot mai ridicate faţă de clasa politică. Intervenţia băncilor centrale elimină nevoia de injecţii de capital din partea guvernelor - din banii contribuabililor.
 
Fără precedent a fost şi nivelul la care au ajuns achiziţiile băncilor centrale de obligaţiuni guvernamentale. Jumătate dintre obligaţiunile de stat emise de SUA, Marea Britanie şi zona euro din 2008 până în 2012 au fost cumpărate de băncile lor centrale (Rezerva Federală a americanilor, Banca Angliei şi Banca Centrală Europeană). 
 
Ele au cumpărat obligaţiunile de pe pieţele secundare, ceea ce le-a permis să afirme că nu finanţează direct guvernele (cum ar face-o, de exemplu, prin tipărire de bani). Efectul a fost că piaţa de obligaţiuni a absorbit mult mai puţine titluri de stat decât în mod normal, iar asta a dus la scăderea dobânzilor cerute cu până la unu sau două puncte procentuale, spun analiştii. Automat, disciplina impusă de aceste dobânzi (pieţele taxează orice derapaj) a devenit mai relaxată.
 
„Sfârşitul independenţei băncilor centrale”
 
„Acţiunile din ultimii ani ale băncilor centrale pot avea consecinţe indezirabile. Acestea susţin că au fost prudente şi au cerut garanţii suficiente. Însă, având în vedere că bilanţurile lor s-au umflat în raport cu capitalul pe care îl deţin şi faptul că Europa se îndreaptă către o nouă recesiune, pierderile pe aceste credite ar putea creşte semnificativ. Se mai întâmplă", spun economiştii UBS. Chiar dacă băncile centrale pot, teoretic, să devină insolvente, acest lucru s-a întâmplat foarte rar şi nu a afectat buna funcţionare a sistemelor financiare.  
 
 „În concluzie, riscul nu este că pierderi mari ale băncilor centrale vor afecta abilitatea acestora să furnizeze lichiditate, să desfăşoare operaţiuni pe pieţe, să stabilească dobânzile de politică monetară sau să protejeze sistemele financiare", se arată în raportul UBS. „Mai degrabă, principalul risc în cazul în care pierderile le şterg o parte prea mare din capital este intruziunea politicului în practicile băncilor centrale. Aceasta ar putea aduce inclusiv sfârşitul independenţei băncilor centrale", se arată în studiu.
 
Injecţiile de lichiditate ale băncilor centrale în pieţe se realizează prin tipărirea de bani care sunt apoi de instituţii pentru a cumpăra bonuri de trezorerie sau active, pentru a finanţa investiţii sau pentru a ajuta sistemele bancare naţionale. Americanii au dat startul. Pentru a-şi impulsiona economia, au tipărit şi injectat în piaţă 2.300 de miliarde de dolari. Prima fază a programului a presupus tipărirea şi injectarea în piaţă a 1.700 de miliarde de dolari. În ciuda acestei măsuri (combinată cu menţinerea dobânzii-cheie sub 1%), progresul a fost „dezamăgitor, aşa că americanii s-au întors repede la tiparniţă. 
 
În noiembrie 2010, un nou pachet de stimulare în valoare de 600 de miliarde de euro a fost demarat şi a ţinut până în iunie 2011. Astfel, Rezerva Federală a injectat, în medie, 75 de miliarde de dolari lunar în acest interval. Până la urmă, rata şomajului, principalul obiectiv pe agenda Washingtonului, a scăzut, iar băncile comerciale care au fost salvate de Rezerva Federală cu împrumuturi de urgenţă (în valoare de peste 1.500 de miliarde de dolari) au început să acorde iar credite şi au revenit la profit. Similar, rata ridicată a şomajului şi deficitul bugetar uriaş au trimis şi Marea Britanie la tiparniţă. 
 
Până la începutul acestui an, UE a evitat astfel de practici, în primul rând din cauza refuzului categoric al Germaniei. Nemţii încă nu au uitat episodul de la începutul secolului XX, care a dărâmat economia Germaniei. Reichsbank (pe atunci banca centrală a Germaniei) a cumpărat masiv obligaţiuni guvernamentale, iar asta a dus la hiperinflaţie şi o perioadă la fel de gravă pentru economia germană precum a fost Marea Depresie pentru SUA.
 
 
 
 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările