Apocalipsa rămâne pe agendă

La Lima statele lumii s-au obligat ferm să facă ce vor. E culmea tratatelor internaţionale. Transnaţionalele, atât corporaţii cât şi grupuri eco, se pot linişti: reducerea emisiilor de CO2 e încă subiect de tranzacţii. Apocalipsa rămâne pe agendă.

Negocierile ONU în jurul unui nou Protocol Kyoto privind reducerea emisiilor ridică o problemă morală. Nu discutăm de ce capitalismul, industrializarea masivă, piaţa liberă ori consumismul creează schimbări climatice şi de ce vor nenoroci Pamântul. Protocolul din 1997, de fapt, dă statelor o alegere: ori îşi reduc propriile emisii de CO2 ori plătesc alte ţări să le reducă pe ale lor. ONU are un sistem foarte complex de mecanisme de reducere a emisiilor, de comercializare a permiselor de a emite şi, în final, de transferare a responsabilităţii pentru poluare.

Principiul care stă la baza reducerii emisiilor nu este imperativul de a avea o planetă curată şi o populaţie sănătoasă. Urmând un relativ succes al stimulentelor financiare pentru reducerea emisiilor de dioxid de sulf la începutul anilor 90, principiul este tranzacţia, reducerea costurilor atunci când ne supunem unor norme legitime şi raţionale. Acest tranzacţionism - cumpărarea de la alţii a dreptului de a polua sau susţinerea unor programe care permit unor altor ţări să polueze mai puţin - atunci când e vorba de cooperare internaţională încalcă două norme (morale): promovează o atitudine instrumentală în privinţa naturii şi minează spiritul sacrificiului solidar care ar fi necesar în construcţia unei etici ecologiste.

Economiştii “global” (majoritatea programelor şi a fondurilor onusiene privind schimbările climatice sunt gestionate cu ajutorul Băncii Mondiale) cred că rezolvarea problemei încălzirii globale este pur şi simplu o chestie de stimulente financiare strânse într-un tratat şi oferite comunităţii internaţionale spre semnare. Dar ei se înşeală; normele (morale) chiar contează.

Reprezentându-şi businessurile la întâlnirile ONU, statele îşi cumpără de la episcopii pieţei libere  “indulgenţe” climatice în schimbul iertării păcatului de a polua masiv.

E vorba de bani, nu de CO2

La fiecare Conferinţă a Părţilor de la Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite pentru Schimbări Climatice (UNFCCC) există un pattern; timp de aproape două săptămâni vin avalanşe de simpozioane şi conferinţe care vorbesc despre presiunea pe ecosisteme, despre schimbarea paradigmei, despre pericolul creşterii economice la nesfârşit, despre imoralitatea marelui capital, despre marea urgenţă, despre sărăcie, despre apocalipsă. 

Dar toate acestea sunt evenimente paralele, negocierile între state au loc în ultima săptămână, iar acolo nimic nu se schimbă. În fiecare an apare, pe lângă criza climei, criza procesului onusian. Iar acesta, procesul ONU, trebuie salvat. Patternul este că în ultima zi de negocieri, discuţiile se prelungesc în noapte, iar către zorii zilei secretarul general anunţă cu un oftat că reprezentanţii statelor au ajuns la un acord/ înţelegere/ consens/ foaie de parcurs intermediare pe ultima sută de metri. 

Până acum, la Lima, aceste acorduri  aveau ceva în comun, o linie roşie groasă şi clară: nu există consens. Pe vremea lui Bush junior, Statele Unite se comportau de parcă ONU era o coaliţie împotriva modului de viaţă american, China vroia să se “dezvolte” arzând cărbuni până când proprii cetăţeni nu mai pot respira, Rusia era bully şi gata, Canada ieşea la Durban din sistemul Kyoto pentru că vrea să radă păduri şi comunităţi indigene pentru şisturi bituminoase, Brazilia şi Indonezia se supărau pentru că ONU nu le lasă să transforme hrana în carburanţi, ţările sudului global vroiau bani bani bani ca să se adapteze la schimbările ce vor fi venit şi ca occidentul să se simtă vinovat. În fine, UE părea forţa cea mai progresistă condusă de Connie Hedegaard, comisarul european pentru acţiune climatică (acum, în Comisia junckerilor, acţiunea climatică e condusă de un petrolist spaniol obtuz şi neocon). Mereu negocierile transpirau un sentiment de injustiţie, iar ideea generală, acceptată ca principiu, era că statele dezvoltate, responsabile pentru revoluţia industrială, trebuie să-i scoată pe cei în curs de dezvoltare din marasmul climatic ce va veni. 

Apelul de la Lima pentru Acţiune Climatică (termenul de “apel” e nou şi original pentru un document al CoP al UNFCCC) pune de acord pentru prima dată statele lumii: pentru prima dată toate ţările, atât economiile în creştere cât şi ţările bogate trebuie să ia măsuri privind schimbările climatice, iar povara reducerii emisiilor de dioxid de carbon este solidară. Atât China, care a depăşit SUA în cantitatea de emisii, cât şi Brazilia şi India, dar şi alte economii în creştere, au fost de acord că vor trebui să reducă propriile emisii.

E extraordinar, primul consens mondial privind reducerea emisiilor! Cum vom face asta?, ne întrebăm plini de speranţă.

Noul Kyoto? Mai bine rugaţi-vă...

Reţineţi-vă entuziasmul. Fiecare ţară va veni cu propriile ei ţinte, voluntare, de reducere a emisiilor până pe data de 31 martie 2015. Până la conferinţa de la Paris din decembrie 2015, ONU va cântări dacă această acţiune colectivă va fi fost suficientă pentru a limita încălzirea globală la 2 grade Celsius.

Cu alte cuvinte, la Lima statele lumii s-au obligat ferm să facă ce vor. E culmea tratatelor internaţionale.

Transnaţionalele, atât corporaţii cât şi grupuri eco, se pot linişti: apocalipsa rămâne în agendă.

Împotriva schimbării climei şi a “indulgenţelor” oferite pieţei libere se ridică însuşi Papa Francisc, un ecologist notoriu pe scena internaţională şi un critic dur al lăcomiei marelui capital ori al consumismului. Părintele şi-a trimis chiar şi o mână de episcopi la Lima cerând umanităţii “să cinstească Creaţia pentru că este o valoare prin ea însăşi”. Sfântul Părinte lucrează deja la o enciclică papală despre relaţia omului cu natura care va fi emisă cândva în 2015, înainte de conferinţa ONU de la Paris. Măcar pentru creştini ar fi primul act puternic pentru o nouă etică ecologistă. Restul se tranzacţionează.