Pe 13 noiembrie, în primul său mesaj către forţele militare americane, acesta a transmis trupelor US că „este timpul întoarcerii acasă”, mai ales „că suntem pe cale să înfrângem” grupul Al Qaeda, principalul furnizor de terorism ale cărui acţiuni au justificat intrarea în Irak şi Afganistan precum şi formarea Coaliţiei globale împotriva terorismului din care facem şi noi parte, fiind printre ultimele ţări care menţin încă sute de militari în Afganistan.

Din diferite surse, ştiu că va urma o analiză globală a eficienţei acţiunilor occidentale în Irak şi Afganistan finalizate cu ceea ce se anunţă o retragere precipitată nu numai din motive politice, ci pur şi simplu din cauza imposibilităţii de a menţine poziţii, fie ele şi defensive, în faţa unei ofensiove continue a trupelor talibanilor din Afganistan sau militanţilor şiiţi din Irak. Vom mai vorbi atunci.

Dar ceea ce ne interesează – în principiu ceea ce ar trebui să intereseze şi pe politicienii noştri – este faptul că începe să se realizeze – în spaţiul lăsat liber de apropiata retragere totală a americanilor şi misiunii NATO, conform acordului de pace negociat cu talibanii – sosirea a câtorva dintre marile puteri economice care vor să profite din plin de oportunitatea uriaşă de a instala primele capete de pod în ţara care, dintotdeauna, de la Alexandru cel Mare încoace, a fost considerată cheia pentru controlul efectiv al Asiei Centrale.

Şi, aşa cum spun noile teorii despre aproprierea zonelor de influenţă, trebuie urmărită nu mişcarea de trupe (mai ales în acea regiune în care toate marile puteri şi-au rupt succesiv dinţii), ci apariţia marilor companii din Europa occidentală care să angajează în construcţia de mari infrastructuri critice cu rol strategic deoarece sunt gândite atât pentru a ranforsa o singură economie naţională, dar şi pentru a se putea lega de proiectele de anvergură regională, continentală şi globală. În acest sens intră în acţiune alte tipuri de proiecţii economice, diferite faţă de abordare la care obligă un raţionament exclusiv ideologic în care totul este alb/negru.

Iată un exemplu de raţionament propriu şcolii real politik relatat ieri de agenţia de ştiri Baktar: nemţii de la Siemens au semnat cu guvernul afgan, în prezenţa Preşedintelui Mohammad Ashraf Ghani, un acord istoric privind întreg sistemul de electricitate al ţăriipentru dezvoltarea unui hub afgan al energiei din Asia centrală... în afara infrastructurii fiind vizate şi toate domeniile anexă care privesc dezvoltarea umană, socială şi financiară”, cum spunea preşedintele afgan, subliniind îndeosebi rolul de facilitator pe care Siemens îl are la nivel regional şi care va permite pe mai departe accesarea sistemului de reţele din Asia Centrală.

Asta este miza reală pe care şi-o doresc cei de la Siemens: prin investiţia afgană să intre în cea mai mare piaţă viitoare de energie electrică din lume, cu o valoare imposibil de estimat dacă proiectul actual se va apropia de realizare. E vorba despre Asia Energy Highway, operaţiune cu adevărat gigantică, parte integrantă a viziunii Noului Drum al Mătăsii, care să reunească toate iniţiativele regionale existente în acest moment: Association of Southeast Asian Nations (ASEAN) Power Grid and Energy Market Integration, South Asian Association for Regional Cooperation (SAARC) Energy Ring and Market for Electricity, Central Asia South Asia 1000 (CASA 1000) şi Central Asia-South Asia Regional Electricity Market (CASAREM), Greater Mekong Sub-region Power Market, North-East Asian (NEA) Super Grid and Gobitec şi Unified Energy System of Central Asia.

Posibil? Acum da, după ce, urmând dezinteresul lui Trump faţă de ASEAN şi cooperarea Transpacifică negociată de Obama, China a preluat organizaţia devenită astfel cel mai influent pact de cooperare economică din lume. Duminică, China împreună cu alte 14 ţări au semnat RCEP (Regional Comprehnsive Economic Partnership) care deschide larg calea spre cooperări strategice cu celelalte spaţii incluse în proiectul global chinez al rutelor mătăsii, spre exemplu această  autostradă asiatică a energiei care se flexează în Afganistan înspre nord sau înspre vest, integrând Caspica, Turcia, Marea Neagră şi estul Mediteranei.

De-abia acum, în aceste noi condiţii geopolitice, se poate ca proiectul chinez - în partea sa tradiţională, terestră, traversând Asia pentru a ajunge la Mediterană, poate deveni o proiecţie realistă deoarece va putea avea suficiente garanţii economice încât să aducă mari parteneri care să vină, aşa cum o face acum Germania, pentru a se instala într-o cooperare strategică într-unul dintre cele mai turbulente spaţii din zonă. Asta, foarte probabil, va fi semnalul pentru câteva mari economii din UE că, din toate punctele de vedere, există o securizare suficientă a zonei încât să înceapă să gândească acele conexiuni în cascadă pe care mizează chinezii care, în niciun caz, nu vor să joace singuri sau cu parteneri neînsemnaţi.

Ce va face UE ? Pesemne, dacă va avea forţa să depăşească scandalurile interne foarte serioase care-i ameninţă stabilitatea bugetară, va fi presată să găsească o formulă de acord economic extins cu China şi cu cele două dimensiuni de care vorbeam azi, adică cea în care aduce cu sine statele ASEAN în cea mai profitabilă piaţă din lume şi posibilul acord general pe pieţele combinate din Asia, o experienţă fără precedent, poate deloc imposibilă şi care, de-abia atunci, va schimba axa de putere pe care evoluează lumea în care trăim.

Şi pentru a duce exerciţiul de reprezentare înspre limitele sale ultime, există acum cel puţin câteva centre de reflecţie unde mari economişti lucrează la o proiecţie suplimentară, cea a linei maritime din Noul Drum al Mătăsii care să genereze cel puţin două circuite terestre în Africa, înspre zonele strategice care vor fi garanţia de supravieţuire a planetei poate începând deja cu finele acestui secol, fiind oricum rezerva principală demografică a viitorului nostru pe planetă, aşa cum proiectează cei de la PEW. Deocamdată şi-au precizat linia fluxului maritim.

De câteva luni bune, vă tot vorbesc despre rescrierea hărţilor“ la care participă acum doar câţiva actori de nivel global. Poate am uitat să precizez că hărţile respective sunt acestea, ale mizelor economice şi capacităţii de asigurare instantanee de protecţie de securitate în cazul apariţiei uni probleme, oricât de neînsemnate ar fi ea, vezi îmbrâncelile din Nagorno-Karabah. Vine sunt puterile garante pentru echilibrul viitor comercial între zonele de producţie energetică (dar şi altele, desigur), aceasta este întrebarea la care s-a negociat răspunsul şi acum se ordonează detaliile specifice.