Câteva constatări obiective se impun, pentru a nu ne lăsa amăgiţi de aparenţele vizibile pe micul ecran.

La nivel politic, şi de o parte şi de alta, sunt conducători înverşunaţi, motivaţi în atitudinile lor publice de evenimente precedente şi marcaţi de optica deloc câştigătoare a confruntării cu orice preţ. 

Poate că nu întâmplarea face ca evenimentele sângeroase să se fi declanşat într-un moment când, în Israel, erau fără perspective realiste încercările de formare ale unui nou guvern.

Iar în teritoriile palestiniene primele alegeri legislative au fost amânate ca urmare a noilor proteste generate de acţiunile de implantare a coloniştilor în Ierusalimul de Est. 

Prima constatare obiectivă este că actualii conducători palestinieni mai tineri, generatori de acţiuni manu militari nu au învăţat nimic din istoria conflictelor din ultimii 50 de ani. 

Este memorabilă decizia ex-prim-ministrului Golda Meir, care - în octombrie 1973 - a decis ca armata Israelului să nu atace prima, deşi trupele arabe ostile erau gata de ofensivă.

 Asta pentru că, în acest caz, Statele Unite puteau refuza furnizarea de ajutor militar. 

De aceea, Golda Meir a informat rapid partenerul strategic de peste Ocean, că a decis să se limiteze doar la acţiuni defensive.

O decizie înţeleaptă, de vreme ce Henry Kissinger, pe atunci secretar al Departamentului de Stat a felicitat-o, cu menţiunea că dacă Forţele de Apărare ale Israelului ar fi pornit atacul, atunci Statele Unite “nu-i dădeau mai mult de un cui”. 

A doua constatare este că aceia care conduc acum Hamas fie au un apetit aparte pentru recursul la măsuri militare intempestive, fie se lasă uşor şi constant influenţaţi de cei care le oferă armament, muniţie şi finanţare substanţială, pentru a menţine Israelul sub o presiune complexă. 

Atacurile Hamasului cu rachete asupra unor localităţi israeliene devoalează o clară slăbiciune, în sensul că nu are forţele şi tehnica de luptă necesare pentru o covârşitoare ofensivă terestră. 

Concomitent, limitarea iniţială a Forţelor de Apărare ale Israelului la contracararea rachetelor palestiniene cu Scutul Iron Dome, care nu este eficient 100%, confirmă dorinţa prim-ministrului Benjamin Netanyahu - în vârstă de 71 de ani - de a limita loviturile complexe cu care ar putea răspunde mişcării Hamas. 

Sigur că, pe plan politic, atât Netanyahu - care vrea să rămână premier -, dar şi Hamas, în Gaza, au de câştigat un plus de simpatizanţi.

De aceea este mai degrabă de acceptat ideea că agenţia de informaţii a Israelului a ştiut de planul palestinienilor care au început manifestaţiile de protest, dar a recomandat reţinere şi aşteptarea primelor violenţe, ca în vremea lui Golda Meir.

Asta pentru ca acţiunile represive ale forţelor de ordine israeliene să fie perfect legitime, conforme cu obiectivul de a restabili ordinea de drept, în teritoriile controlate de armata extrem de bine dotată şi antrenată a statului evreu. 

Oricât de contestat este Mahmoud Abbās, actualul preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene, din ianuarie 2005, acum în vârstă de 85 de ani, el a fost ales, nu s-a autopropulsat conducător, precum liderii Hamas. 

Oricât de şubrezită este imaginea publică a formaţiunii politice Fatah, aceasta este totuşi percepută ca una moderată, în raport cu radicalismul Hamas, o organizaţie încremenită în iluzia că este adevărata inimă a rezistenţei palestiniene, uitând să precizeze public cu ce preţ... 

Sunt capabili palestinienii să instaureze o guvernare democratică pe teritoriile unde trăiesc?

Înregistrarea a 2,6 milioane din 2,8 milioane de alegători eligibili pentru alegerile anulate în această lună atestă dorinţa palestinienilor de a determina un viitor politic propriu-zis. 

Apariţia de noi grupuri politice indică opţiuni noi ale generaţiei tinere. 

O treime din cei 1.400 de candidaţi înregistraţi erau femei şi 39% aveau sub 40 de ani. 

Aceste repere confirmate de autorităţile publice arată dorinţa de schimbare în bine, a societăţii palestiniene, aşa fragmentată cum încă este aceasta. 

Lupta pentru pământ - iată sintagma care explică confruntarea iniţială dintre musulmani şi grupurile de dreapta israeliene, care scandau „moarte arabilor”. 

Confruntările au fost accentuate de aruncarea de către unii credincioşi musulmani a unor pietre spre poliţia israeliană, care a răspuns cu gloanţe de cauciuc. 

Ambele tabere acţionează cu gândul la consecinţele sângeroase ale unor confruntări anterioare. 

Şi ambele părţi vând iluzii susţinătorilor de acum. 

Hamas se şi vede în fruntea Autorităţii Naţionale Palestiniene, lichidând politic pe Mahmoud Abbas şi formaţiunea sa politică. 

Benjamin Netanyahu se şi vede cu un nou mandat de premier şi cu promovarea de noi amplasări de colonişti israelieni, pe teritoriile palestiniene. 

Numai că noua generaţie de palestinieni - cei mai mulţi fiind laici - văd altfel propriul lor viitor. 

În acelaşi timp, Israelul nu a fost prins cu garda jos, cum cred unii şi asta se datorează armatei israeliene, imbatabilă de formaţiunile militare ale Hamas. 

Povestea pentru copii, cu eventuala implicare a Hezbollah, organizaţie sprijinită de Iran, cu propriul teritoriu controlat 100% în sudul Libanului, ţine mai degrabă de ipoteze trecute privind coalizarea unor forţe complexe ostile existenţei Israelului. 

Hezbollah se simte bine unde este şi agită din când în când apele mediatice, cu cifre fără relevanţă, precum deţinerea a 150.000 de rachete mult mai eficiente decât cele ale lui Hamas. 

Asta aminteşte gogoriţele propagandei iraniene, care, într-o vreme recentă se lăuda zilnic cu câte o nouă armă distrugătoare, utilizabilă în mult trâmbiţatul şi neîmplinitul război cu Statele Unite. 

Ca unul care am vizitat câteva unităţi din armata israeliană - unde sunt şi ofiţeri cu grade superioare, care au plecat, cu ani în urmă, din România şi care vorbesc şi azi limba lui Mihai Eminescu - şi am apreciat modalitatea în care sunt recrutaţi, instruiţi şi trimişi în acţiune tinerii şi tinerele care au cetăţenie israeliană, cred că actuala vânzoleală militară din teren este mai degrabă rodul indeciziei momentane, a administraţiei preşedintelui SUA, Joe Biden, de a propune un plan de pace.

Unul care să fie luat în discuţie de israelienii şi palestinienii lucizi, cei conştienţi că doar convieţuirea paşnică, conformă cu compromisuri reciproc acceptabile, poate înlocui agresiunea cu dezangajarea, raptul teritorial cu respectarea normelor internaţionale, ura cu tolerarea reciprocă. 

Un asemenea viitor dezirabil poate fi doar amânat.

Nicidecum aneantizat.