Unirea Republicii Moldova cu România, un proiect intern al spaţiului românesc

În august 1991, în jur de 1 milion de români s-au strâns în Piaţa Marii Adunări Naţionale din centrul Chişinăului pentru demnitate naţională şi ruperea de trecutul sovietic. Tot acolo s-au adunat doi ani mai devreme şi pentru limbă şi alfabet latin. Liderii lor, majoritatea covârşitoare intelectuali, nu au ascuns nicio clipă că Republica Moldova vorbeşte româneşte şi că ei sunt români.

Nu există niciun dubiu că independenţa Republicii Moldova se datorează exclusiv celor care se auto-identifică a fi români. Şi atunci cum se explică că a fost nevoie de mai bine de 20 de ani pentru a se accepta din punct de vedere juridic românitatea Republicii Moldova? Cum se explică că liderii politici de la Chişinău continuă, în cazurile fericite, abordarea politică începută de Mircea Snegur şi sintetizată tot de primul preşedinte al Republicii Moldova prin deja celebra frază rostită în Parlamentul României: ”să ne ţinem de neamuri”? Nu-i Republica Moldova românească sau este prizoniera unuei clase politice duplicitare şi oportuniste?

La sfârşitul lui noiembrie 2013, Republica Moldova s-a îndreptat hotărât spre Uniunea Europeană prin semnarea acodrdului de asociere. Mulţi au văzut acest gest ca pe un pas spre apropierea de România iar alţii ca pe un gest simbolic de recunoaştere a statalităţii moldoveneşti. Semnarea acordului e cu atât mai remarcabilă pentru micuţa ţară cu cât în săptămânile precedente semnării acordului ţările fost-sovietice s-au clătinat pe rând în faţa presiunilor colosului rusesc. Chiar şi Ucraina şi-a compromis credibilitatea externă prin piruietele preşedintelui Ianukovici şi prin cedarea Ucrainei în urma unei licitaţii câştigate de Rusia.

Invitat în cadrul emisiunii ”O altfel de discuţie” (другой разговор), Fiodor Luchianov, redactor-şef al revistei ”Rusia în Afacerile Globale”, considera că diplomaţii ruşi se vor implica în alegerile de politică externă ale Moldovei la fel cum au făcut-o în cazul Ucrainei. La câteva săptămâni după Vilnius, Tiraspolul continua lista lungă a provocărilor prin hărţuirea şcolilor româneşti din Transnistria iar relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău se tensionau din nou după vizita lui Iurie Leancă în România. Principalii interlocutori ai diplomaţilor ruşi vor fi membrii guvernului şi nu ar fi neapărat o decizie surprinzătoare dacă Republica Moldova ar prefera neutralitatea în detrimentul integrării europene.

Abordarea duplicitară a liderilor de la Chişinău nu este nouă şi, la fel ca în cazul Ucrainei, se bazează pe oscilarea între est şi vest indiferent de coaliţa sau partidul de guvernământ. În 2003, după o apropiere rapidă de Rusia, Vladimir Voronin s-a răzgândit în ultimul moment în privinţa semnării memorandumului Kozak şi a îmbrăţişat un discurs pro-european. Interesul pentru vest al Republicii Moldova a durat până după alegerile din 2005 când Vladimir Voronim a fost reales preşedinte inclusiv cu voturile deputaţilor români din PPCD şi PLS.

Manevrele de supravieţuire ale Republicii Moldova se înscriu foarte bine în tabloul relaţiilor internaţionale din ultimul deceniu. Doar ţări precum Coreea de Nord şi Iran mai fac declaraţii belicoase ca în timpul războiului rece. Toate celelalte ţări sunt mai rezervate la nivel declarativ dar, datorită dezvăluirilor WikiLeaks şi Snowden, s-a putut afla că nici ele nu s-au îndepărtat de definiţia teoriei realismului în relaţiile internaţionale. Prioritatea statelor este propriul interes. Doar în ultimele luni s-a putut observa că Elveţia, ţară prin tradiţie neutră, a ales să sprijine partenerii occidentali în spionarea Rusiei şi că SUA au ascultat telefonul cancelarului german Angela Merkel. Acest lucru a fost cu atât mai surprinzător cu cât mii de soldaţi americani sunt staţionaţi pe teritoriul german şi Germania este un aliat cinstit al SUA în cadrul NATO.

De aceea, schimbarea atitudinii premierului Leancă faţă de România se încadrează, pe de o parte, în şirul lung al oportunismului clasei politice de la Chişinău şi a politicii iniţiate de Mircea Snegur de a ne ţine de neamuri şi, pe de altă parte, în liniile generale ale relaţiilor internaţionale de a crea parteneriate bazate pe interes şi mai puţin pe principii.

Declaraţia preşedintelui Băsescu de a face din unirea cu Republica Moldova noul proiect de ţară al României a venit ca o declaraţie complementară a tot ce s-a întâmplat în ultimii ani atât în România cât şi în Republica Moldova. Unirea celor două ţări este un proces firesc şi este problema exclusivistă a spaţiului românesc din care fac parte atât România cât şi Republica Moldova.

Surprinzător, pe lângă neliniştea creată în rândul oficialilor de la Chişinău, doar un singur oficial străin a comentat pe seama acestui subiect. Matthias Meyer, ambasadorul Germaniei la Chişinău, a declarat că Germania vede Republica Moldova ca stat aparte, de sine stătător. Oficialii germani ar trebui să fie ultimii care să se exprime în chestiunea unirii României cu Moldova. Germania poartă în mare măsură vina pentru frământările din estul Europei din ultima jumătate de secol iar corpul diplomatic german ar trebui să dea dovadă de decenţă morală.

Chiar mai mult, Germania ar trebui să fie solidară şi să sprijine unirea României cu Republica Moldova, în special datorită experienţei prin care a trecut spaţiul german însuşi în urmă cu două decenii. Şi atunci, ca şi acum la Chişinău, Erich Honecker, liderul Republicii Democrate Germane, nici nu-şi imagina cu o lună înaintea căderii zidului Berlinului că procesul de unificare avea să înceapă atât de curând.

Şi în cazul României şi al Republicii Moldova, şi în cazul celor două Germanii au existat semne de întrebare asupra fezabilităţii proiectului, a costurilor financiare şi, mult mai important, aliaţi NATO şi UE precum Franţa şi Regatul Unit s-au exprimat deschis şi vehement împotriva unirii. Şi totuşi, Germania Federală a considerat unirea ca pe o problemă internă fără să se lase intimidată de alte ţări care îşi doreau o Germanie cât mai mică.

România nu are nevoie de exemplul altor state ci se poate inspira din propriul trecut. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tânărul regat român a avut ca principal proiect de stat obţinerea recunoaşterii internaţionale, lucru reuşit prin semnarea mai multor tratate comerciale şi militare. Odată îndeplinit acest deziderat, Bucureştiul s-a putut orienta asupra românilor din afara graniţelor regatului. După ancorarea României în alianţele lumii occidentale în 2004 şi 2007, Bucureştiul şi-a reluat cursul firesc de a se preocupa de destinul românilor din afara graniţelor.

În cele din urmă, liderii politici de la Chişinău au foarte puţine mijloace să oprească Guvernul României din a se adresa direct românilor din Republica Moldova. Acelaşi analist rus, Fiodor Luchianov, a răspuns unui ascultător, care îşi făcea griji că Rusia pierde Republica Moldova în favoarea României, că Rusia ar trebui să renunţe la pretenţiile creării celui de-al treilea imperiu şi că Rusia nu poate face nimic dacă cetăţenii Republicii Moldova vor să aibă paşapoarte româneşti. Continuând pe aceeaşi idee, ce pot face liderii politici de la Chişinău dacă cetăţenii Republicii Moldova vor să fie parte a României întregite?

Valentin Ştefan - intern Foreign Policy România, MA Studii Ruse şi Est Europene UNC Chapel Hill