Dincolo de disputa Ponta-Băsescu, cum mai recunoaştem Kosovo
0
Preşedintele şi premierul au găsit un nou motiv de demonstrare reciprocă a puterii: recunoaşterea Kosovo. Dincolo de această hârjoneală de politică internă scoasă în lume, Bucureştiul chiar caută acum sofismul necesar recunoaşterii statului kosovar. În ediţia curentă a FP România, analistul Rufin Zamfir arată cum mai poate România recunoaşte Kosovo.
Articol publicat în FP România nr. 36 (septembrie/ octombrie 2013)
De unde am plecat. După câştigarea alegerilor parlamentare din 2007 de către Partidul Democratic al Kosovo, Hashim Thaci – fostul lider UCK –, îşi afirma intenţiile de a declara unilateral independenţa Kosovo. La 17 februarie 2008 acest lucru se şi întâmplă determinând reacţii internaţionale dintre cele mai diverse. SUA şi 22 dintre cele 27 de state membre UE (fără Spania, Grecia, România, Cipru şi Slovacia) recunosc imediat independenţa noului stat.
România, consecventă liniei politice defensiv-pasive în Balcani impusă de dezideratele sale la Marea Neagră de la acea vreme, şi-a echivalat plasarea de partea recomandărilor legale internaţionale (Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate ONU) cu lipsa oricărei obligativităţi de a rămâne activă politic în zona de proximitate a frontierelor naţionale.
Unde suntem. Nerecunoscând în prima fază Kosovo, România şi-a creat un avantaj pe care acum îl poate valorifica. Poziţia sa este înţeleasă (chiar dacă nu şi agreată) atât la Priştina, cât şi la Bruxelles, sau Washington, dar avantajul este extrem de perisabil: contăm în Balcani şi pentru UE doar atât timp cât există „problema Kosovo”. O dată ce Kosovo va fi de facto integrat în multiple structuri internaţionale (iar România şi celelalte state non-recognizers au consimţit să nu blocheze acest parcurs), relevanţa recunoaşterii, dar şi a României în Balcani, devin nule. Din păcate, România s-a automarginalizat în Balcani prin absenţa din ultimii ani. Dacă la aceasta se va adăuga un Kosovo devenit funcţional, în urma acordurilor cu Belgradul sau a integrării treptate în organisme internaţionale, Bucureştiul se va găsi în situaţia în care poziţia sa va fi doar perdantă, iar modificarea ei va deveni irelevantă.
România va trebui, aşadar, să coopereze la toate nivelurile cu partenerii europeni şi kosovari în sensul sprijinirii integrării Balcanilor de Vest în Uniunea Europeană. S-ar putea porni de la modelul de acţiune al EULEX (din care România face parte), care, în limitele unui status neutral, interacţionează efectiv cu autorităţile de la Priştina. Recunoaşterea ca atare poate fi amânată până la un moment politic propice, când un asemenea gest ar putea fi valorificat în mod optim, producând maximum de beneficii. Este necesară, însă, nuanţarea rapidă a poziţiei şi judecarea în termene scurte/medii a schimbării, întrucât România s-ar putea găsi, altfel, în situaţia de a fi silită să se ralieze la o poziţie unanimă europeană contrară celei pe care o avem oficial, cu pierderea beneficiilor ce pot rezulta din schimbarea opticii.
Motivele iniţiale ale poziţiei României trebuie echilibrate de considerente practice şi de asimilarea obiectivului ca Serbia şi Kosovo să coopereze, într-o Europă în care graniţele contează prea puţin. Pentru aceasta Bucureştiul poate apela la argumente cu aceeaşi greutate: opinia Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la legitimitatea independenţei Kosovo oferă contrabalansul suficient pentru Rezoluţia ONU 1244. Independenţa Kosovo trebuie văzută ca urmare a unui proces firesc, început prin preluarea administraţiei provinciei de către UNMIK, continuat cu exercitarea ei de către International Civilian Representative şi finalizată prin încetarea în 2012 a „independenţei supervizate”, proces căruia nu îi pot fi asemuite pretenţii de modificări teritoriale ad-hoc, aşa cum sunt ele formulate de alte grupuri etnice la nivel european.
Insistenţa asupra potenţialelor riscuri în ce priveşte minoritatea maghiară din România nu face decât să creeze o problemă mai mare decât este şi să genereze în plan extern percepţia că aceasta poate fi asimilată celor cu care se confruntă Balcanii. Eroarea ar fi gravă şi ar aduce deservicii de imagine României – care ar trebui, din contră, să insiste pe rezolvarea de succes a acestei probleme.
Către ce ne îndreptăm. Soluţii posibile.
Anticipând corect rezultatul negocierilor Serbia-Kosovo de la Bruxelles, aparatul decizional român – prin premierul Ponta şi ministrul său de Externe, Titus Corlăţean – ieşea public cu două declaraţii menite a împrăştia nebuloasa în care se află politica României în relaţie cu Balcanii încă din 1999.
S-a stabilit că vom debloca procesul intern de atingere a unei concluzii, prin „nevoia de armonizare cu familia europeană”, domnul Ponta indicând fără echivoc şi către ce opţiune înclină balanţa în privinţa statutului Kosovo. Ca să nu fie nici un dubiu, Titus Corlăţean a întărit aluzia premierului, arătând că, din mai, România „îşi pune ştampila pe documentele emise de Priştina”, fapt pe care state din quinta membrilor UE ce nu recunosc Kosovo o fac deja de ceva vreme.
Pentru a putea conta în plan regional, însă, România trebuie să adauge declaraţiilor şi un traseu efectiv de acţiune, pe care să ne mişcăm către armonizarea politicii noastre cu cea a restului european (unul tot mai consistent, vezi şi recentele declaraţii de intenţie ale Slovaciei şi Greciei). România îşi va consolida avantajul obţinut din sincronizarea declaraţiilor sale cu concluziile acordului la care s-a ajuns la Bruxelles doar prin rămânerea în prezentul evenimentelor, adică prin adoptarea unui calendar propriu care să urmărească progresele făcute de ceilalţi membri UE pe linia includerii întregii zone a Balcanilor de Vest.
Statul nostru trebuie să formuleze rapid următorii paşi în această direcţie şi să-şi comunice intenţiile la toate palierele propriului aparat administrativ. Totodată, paşii făcuţi în direcţia Kosovo trebuie egalaţi de o mişcare similară către Serbia, mai ales din perspectiva securizării opţiunii europene a acesteia. Ca membru UE, România trebuie să se arate dispusă în a sprijini traseul de aderare al Serbiei, jalonat de Consiliul European din iunie a.c., cu două repere: decembrie 2013 – analizarea stadiului implementării acordurilor de normalizare a relaţiilor Serbia-Kosovo; ianuarie 2014 – începerea negocierilor UE-Serbia.
În cântărirea modului pe care trebuie să se acţioneze vis-à-vis de Serbia, România trebuie să îşi formuleze interesele (care trebuie să cuprindă repere pragmatice, economice – în primul rând –, şi identitar-romantice abia în secundar), luând în calcul de la tradiţionala „frontieră pacifistă” pe care România a avut-o întotdeauna cu Serbia şi până la solicitările recente transmise de Serbia către cei 5 non-recognizers de a „nu se grăbi în această perioadă să îşi modifice poziţia”.
Conjugat cu calendarul european, Bucureştiul ar putea lua în calcul momentul decembrie 2013 pentru o modificare declarativă a poziţiei faţă de independenţa Kosovo, de unul singur sau împreună cu alte state aflate în proces de identificare a breşei prin care să-şi strecoare noua poziţie – Slovacia ar părea să fie cel mai indicat partener.
La acea dată, intervalul scurs de la reluarea activităţii parlamentare va fi suficient pentru a sintetiza o astfel de poziţie, ce va fi uşor „vandabilă” în contextul în care UE va marca progresele Belgradului şi ale Priştinei către Europa. Subiectiv, tranşarea problematicii înainte de intrarea într-un 2014 electoral oferă siguranţa eliminării subiectului din „agenda toxică”.
Iniţierea unei deschideri treptate a României către cooperarea cu Kosovo va demonstra partenerilor occidentali disponibilitatea susţinerii unei politici regionale care să contribuie la integrarea europeană a Balcanilor de Vest. Cu alegerea unui moment oportun, va fi receptată ca un gest diplomatic important, peste valoarea lui efectivă, putându-se marca puncte importante fără costuri semnificative. Va fi primită la Priştina drept o extraordinară favoare, în schimbul căreia s-ar putea negocia interese în Kosovo – participare la efortul de reconstrucţie, de exemplu – şi, totodată, nu va da Serbiei motive deosebite de antagonizare, semnalându-i doar că România este un aliat, nu un executant al politicii de la Belgrad.
Rufin Zamfir este analist la Centrul GlobalFocus, specializat în problematica Balcanilor.
Se încarcă comentariile...
