Cine nu sprijină revoluţia bolivariană este împotriva ei

La un an de la moartea revoluţionarului socialist Hugo Chávez, Venezuela a fost cuprinsă de un nou val de proteste, cel mai violent de la tentativa eşuată de lovitură de stat împotriva lui Chávez din 2002. Care sunt motivele din spatele protestelor? Şi ce poate urma în această ţară din nordul Americii de Sud?

Recentele lupte de stradă din Venezuela exprimă insatisfacţia clasei mijlocii şi climatul economic stagnant, unde inflaţia erodează veniturile cetăţenilor, bolivarul pierde continuu din valoare faţă de dolar, importurile sunt din ce în ce mai rare, penuria devine contagioasă iar violenţa atinge cote alarmante. Retorica politicienilor – interni (de guvernare şi de opoziţie) dar şi externi – devine una penibilă, dar realitatea este cât se poate de serioasă. Inflexibilitatea şi credinţa oarbă într-o revoluţie (ce s-ar putea dovedi falimentară) nu vor putea genera o soluţie, iar compromisul pare greu de atins. Există, deci, vreo rezolvare?

Cronica unui protest previzibil

Noul val de proteste a fost iniţiat de către studenţii din statele Táchira şi Mérida din vestul Venezuelei, motivul principal fiind nivelul ridicat de criminalitate şi starea generală de nesiguranţă, manifestate prin asalturi sexuale asupra populaţiei feminine. Este posibil ca lipsa de securitate din regiune să fie cauzată de proximitatea faţă de Columbia. Aici, negocierile de pace între guvern şi guerillele revoluţionare nu au soluţionat conflictul; haosul domină zonele periferice. De notat că zona vestică a Venezuelei găzduieşte traficanţi columbieni, iar locuitorii trebuie să plătească o taxă de protecţie – aşa-numitul vaccin – pentru a fi la adăpost de violenţa traficanţilor. Totuşi, efectul proximităţii nu poate fi decât unul parţial, iar creşterea criminalităţii în regiune este corelată cu creşterea acesteia la nivelul întregii ţări.

A fost uşor pentru studenţii din alte regiuni să empatizeze cu omologii lor din Táchira şi Mérida, astfel încât protestele s-au răspândit în majoritatea oraşelor. Marşurile paşnice au degenerat (instigate atât de opoziţie, cât şi de guvern), culminând 12 februarie în cele mai violente lupte de stradă din ultimii 10 ani. Până în prezent totalul morţilor este de 29 de persoane, dar rândurile celor răniţi sau arestaţi sunt mult mai groase. În prezent, luptele sunt sporadice, dar discursurile politicienilor aruncă din când în când paie pe foc, ridicând noi baricade şi însufleţind lupta. Diaspora venezueleană a reacţionat şi ea, dar efectul pare limitat, efortul fiind direcţionat majoritar către conştientizarea internaţională a evenimentelor din Venezuela, în speranţa obţinerii unei reacţii către ceea ce este percepută a fi o încălcare a drepturilor omului. În Amsterdam, de exemplu, am asistat la un protest paşnic, la care au participat aproximativ 300 de venezueleni, cu steaguri, şepci şi geci tricolore înstelate, recuzita obligatorie a patriotului – fie el şi emigrat. 

Motivele din spatele protestelor

Deşi concentrate iniţial pe problema securitaţii şi incapacităţii forţelor poliţieneşti de a controla criminalitatea în ascensiune, protestele încapsulează în prezent o arie mult mai largă de frustrări: inflaţia a fost de 56,2% în 2013, iar rata de schimb faţă de dolar este pe piaţa neagră de zece ori mai mare decât cea oficială (un dolar cumpără de zece ori mai mulţi bolivari pe piaţa neagră). Companiile suferă de o lipsă acută de valută pentru importul de materii prime şi produse de consum, iar oamenii de afaceri cu conexiuni în guvern exploatează informaţia la care au acces preferenţial pentru a face averi din arbitraj. Banca centrală operează pe piaţa internaţională pentru a stăvili deprecierea bolivarului, dar rezervele valutare scad pe zi ce trece – iar veniturile naţionale din vânzarea petrolului (care generează circa 95% din rezerve valutare) nu sunt suficiente pentru a acoperi atât cheltuielile guvernului (în special cu programe sociale), cât şi acţiunile băncii. 

Penuria este o altă chestiune presantă: probleme de aprovizionare cu lapte, porumb, făină, orez, pui şi hârtie igienică lovesc stilul de trai al venezueleanului de rând. În plus, capitala Caracas (şi nu numai) este lovită aproape constant de pene de curent – generate nu de indisponibilitatea energiei electrice, ci de sistemul de distribuţie al energiei, unde investiţiile au stagnat, iar lucrările de mentenanţă au loc doar foarte rar. Iarăşi, acest fenomen nu este un caz izolat, ci este simptomatic pentru sub-investiţia în infrastructură care afectează regimul şi explică incapacitatea de a genera creşteri de productivitate. Nici măcar sectorul petrolier nu a rămas neafectat: exploatarea se realizează cu tehnici învechite, iar producţia a scăzut cu 15% faţă de nivelul de operare din 1998 (când Chávez a câştigat alegerile).

Cine protestează de fapt

Pe de o parte, protestele au fost iniţiate de către studenţi, care conduc şi astăzi ostilităţile – „mişcări studenţeşti anarhice”, dată fiind organizarea lor precară şi relativ haotică. Deşi liderul cel mai proeminent al opoziţiei, moderatul Henrique Capriles Radonski, s-a declarat împotriva manifestaţiei (considerând că „violenţa e jocul guvernului”), el a fost ulterior nevoit să se alăture la nivel declarativ, pentru a nu rata oportunitatea alierii cu o cauză potenţial câştigătoare. O altă figură a opoziţei a luat însă prim-planul: Leopoldo López a devenit un „poster boy” al luptelor. López, educat la Harvard, a fost primar al districtului Chacao din Caracas, iar Chávez l-a remarcat drept un viitor oponent, lansând o campanie pentru a-l incapacita. E drept că López este un traseist politic (a traversat o serie de partide de opoziţie, în funcţie de oportunităţile prevăzute), tupeist şi încăpăţânat, căruia îi place să fie deţină controlul asupra situaţiei. Dar tot el are o înţelegere a poporului care îi permite să aibă o poziţie puternică împotriva regimului, el participând şi la lovitura de stat din 2002.

Astfel, López a preluat conducerea (de faţadă) a marşurilor din Caracas, predându-se ulterior regimului care l-a acuzat de „incitare la crime” şi l-a întemniţat într-o închisoare în afara Caracasului (probabil o închisoare mai sigură, unde poliţia nu trebuie să plătească deţinuţii pentru a putea avea acces), pentru o perioadă de 6 săptămâni. Dacă va fi găsit vinovat de instigare la violenţă, ar putea executa o sentinţă chiar şi de 10 ani. López însă nu reprezintă o opoziţie unitară, ci una fragmentară, necoordonată. O serie de analişti se întreabă dacă nu cumva López, în goana sa după atenţie publică, a reuşit să nege ascensiunea opoziţiei şi să ofere regimului un prilej de a justifica reacţia violentă. Dacă regimul reuşeşte să convingă electoratul, dorinţa (speculată) a lui López de a devenit prim candidat al opoziţiei la alegerile din 2019 va fi spulberată. López rămâne deocamdată o figură dramatică, cu un stil emoţional pe care îl folosea şi Chávez, continuând să susţină: „Eu sunt nevinovat, nu am făcut nimic greşit. Nu am comis nici o crimă”.

În prezent, o parte a protestelor este devotată eliberării lui López, dar doleanţele ce raliază majoritatea clasei mijlocii sunt mult mai largi: eliberarea tuturor celor arestaţi, creşterea nivelului de securitate, dezarmarea activiştilor pro-guvern, libertatea presei (care a fost sever limitată în ultimii ani), precum şi demisia – extrem de improbabilă – a lui Nicolás Maduro. Pentru a obţine rezultate, luptele continuă, în special în districtele anti-guvern ale capitalei Caracas, unde aerul este îmbibat cu miros de cauciuc ars, iar baricadele sunt consolidate. 

Reacţia guvernului

Reacţia guvernului condus de Nicolás Maduro a fost una promptă şi violentă: reprimarea protestelor a implicat o acţiune coordonată a poliţiei şi forţelor armate, care s-a soldat cu un număr mare de morţi şi răniţi, ca să nu mai vorbim despre numeroasele arestări. Maduro îi consideră pe combatanţi a fi agitatori „fascişti”, care surpă ordinea socială pe care revoluţia bolivariană urmăreşte să o construiască, şi care sabotează economia pentru a secătui resursele disponibile guvernului. Tentativa administraţiei de a convinge electoratul că îi reprezintă interesele a avut un curs de acţiune contradictoriu, stereotipic pentru o autocraţie, nicidecum o democraţie. Aici mă refer în principal la liberatea presei, care a fost aproape complet suprimată. Nu doar canalele şi ziarele locale anti-guvern au fost ameninţate, ci şi canalele internaţionale au fost controlate, tocmai pentru a opri informaţia care ar putea ajunge la populaţie. Atunci când un canal columbian (NTN24) difuza ştiri despre evenimente, transmisia acestuia în Venezuela a fost oprită. Agenţia France Press şi CNN Español au fost şi ele acuzate de guvern că încearcă să submineze eforturile lor de a clădi o democraţie durabilă. Doar mijloacele media online (underground, mai exact) mai pot oferi informaţie validă şi credibilă, iar deschiderea lor către exterior doreşte să faciliteze conştientizarea internaţională a situaţiei interne. 

Problema esenţială a lui Maduro este incapacitatea de a forma un guvern pe care să-l poată controla complet. Deşi alegerile din decembrie au sprijinit partidul socialist, acesta nu deţine cele două treimi din locurile Adunării Naţionale care i-ar permite o conducere mult mai strictă – astfel, conducerea ţării este fragmentată, iar răspunsul lui Maduro a fost de a ocoli cadrul democratic şi de a utiliza forţele armate (devotate lui Chávez, şi sprijinul tradiţional al liderilor autoritari din America Latină). Comportamentul său a atras întrebări din ce în ce mai frecvente privind legimitatea guvernului, iar Andrés Velasco a notat că „un lider ales în mod democratic îşi păstrează legitimitatea doar atât timp cât se comportă democratic de-a lungul mandatului”. Faptul că guvernul său interzice dreptul la protest paşnic, expresie şi informaţie nu face decât să exacerbeze imaginea dictatorială (şi oarecum arbitrară) pe care a câştigat-o.

Reacţii externe

Deşi majoritatea apropiaţilor regimului – Ecuador, Bolivia, Argentina – continuă să îl susţină (cel puţin retoric), Brazilia a abordat o poziţie mai puţin conturată, preferând să îndemne la conciliere între părţile implicate. De cealaltă parte, Statele Unite au condamnat violenţa, ajungând să ceară Congresului să aplice sancţiuni economice – în special privind petrolul pe care Statele Unite îl importă din Venezuela – aproape 800.000 de barili de petrol crud zilnic. Instrumentul folosit de către SUA este conducta Keystone XL, care ar aduce petrol din Canada către rafinăriile de pe coasta de est a SUA, înlocuind astfel importurile din Venezuela. Nicolás Maduro a replicat prin a declara că Statele Unite sunt cele care vor suferi de pe urma unei asemenea acţiuni, şi nu Venezuela, care ar putea oricând să vândă petrolul în altă parte. Această „altă parte” nu a fost însă definită, iar arma lui Maduro pare una fără mare efect. Singura ţară care ar putea fi interesată de asemenea cantităţi de petrol ar fi China, care îşi continuă goana după resurse. Şi aici sunt însă semne de întrebare: chiar dacă cele două state sunt relativ aliniate ideologic, China i-a refuzat lui Maduro un împrumut în timpul vizitei acestuia în China din septembrie 2013. În condiţiile în care încă păstrează ambiţia de a deveni o voce regională, posibilitatea ca Venezuela să devină nimic mai mult decât un satelit economic şi politic al Chinei le dă frisoane conducătorilor din Caracas.

Mai mult, secretarul de stat american John Kerry şi-a iterat opinia că Venezuela se află în mijlocul unei „campanii a terorii împotriva propriei ei populaţii”, iar răspunsul lui Elías Jaua, ministrul de afaceri externe al Venezuelei, a fost prompt: Kerry incită la violenţă şi este un „criminal”. Această afirmaţie este similară celor făcute în iulie, când Jaua a acuzat SUA de duplicitate, vizând incapacitatea acestora de a respecta drepturile omului pe propriul lor teritoriu, precum şi neînchiderea închisorii Guantánamo sau atacurile cu drone. Recent, Maduro a chemat Statele Unite la negociere, propunând o „comisie la înalt nivel” care să discute pacea, precum şi respectul suveranităţii Venezuelei, reprezentatul propus al acesteia fiind Diosdado Cabello, preşedintele Adunării Naţionale şi un fost rival al lui Maduro pentru conducerea partidului socialist.

Implicaţii regionale

Motivul pentru care unii oficiali americani sunt atât de activi în privinţa Venezuelei este conexiunea acesteia cu inamicul local, Cuba, pe care ei o doresc liberă şi democrată. Faptul că Chávez a fost mentorat de către Fidel Castro, iar revoluţia bolivariană a fost modelată după cea cubaneză reprezintă un argument convingător pentru mulţi americani. Într-adevăr, legătura Cubei cu Venezuela este puternică, nu doar ideologic, ci şi economic. După prăbuşirea Uniunii Sovietice şi câţiva ani problematici, Cuba a descoperit după 1998 un nou sponsor, care contribuie aproape 10 miliarde de dolari pe ani, undeva între o şesime şi o cincime a produsului intern brut al Cubei. În shimbul a 130,000 de barili de petrol pe zi, Venezuela primeşte de la Cuba personal calificat în domeniile educaţiei şi sănătăţii, pe care însă îi şi plăteşte, precum şi echipament (deşi dotarea tehnică a Cubei este îndoielnică). Chiar şi tratamentele pentru cancer pe care le-a încercat Hugo Chávez au avut loc la Havana.

Prin restricţionarea capacităţii productive şi de susţinere a Venezuelei, SUA încearcă să împingă conducerea de la Havana către reformă. Aceasta din urmă are loc, dar foarte încet: Cuba a început explorarea pentru petrol în Golful Mexic şi există o mică deschidere politică şi economică. Cuba încearcă să atragă investiţii, care acum vin mai ales din Brazilia, şi a început dezvoltarea de relaţii comerciale cu China, Canada şi Uniunea Europeană. Reforma este însă mult prea lentă pentru gustul americanilor: cu cât Cuba renunţă la socialism mai repede, cu atât Statele Unite capătă mai mult spaţiu de manevră (şi influenţă) în America Latină, influenţă pe care o pot folosi în negocieri internaţionale mai târziu. 

Epilog

Visul chavist al revoluţiei bolivariene este unul extrem de atrăgător privit din exterior. Charisma fostului locotenent colonel, preocupat cu construirea treptată a socialismului pentru secolul 21, a fost cea care i-a permis să-şi impună voinţa politică în repetate rânduri. Însă deciziile economice au fost ghidate mai mult de criterii politice decât de analize economice, cu consecinţe negative care au ajuns într-un final să umbrească orice realizări iniţiale ale regimului în domeniul social. Trezirea la realitate a venit odată cu decesul preşedintelui Chávez în martie 2013, şi succedarea sa de către Nicolás Maduro – care fusese „uns” în mod personal de către Chávez pentru a deveni liderul partidului socialist. Maduro a câştigat alegerile cu o marjă minimă, alegeri care au fost contestate, dar, într-un final, acceptate (chiar şi o mare parte a opozanţilor regimului recunosc că votul a fost corect). În fond, Maduro nu ar fi câştigat prin capacităţile sale, dar fantoma lui Chávez a fost suficientă pentru a emoţiona puţin peste jumătate din votanţi.

Cu toate acestea, frământările interne şi moştenirea fragilă a celor aproape 15 ani de conducere chavistă au dus la o serie de decizii economice eratice, fără rezultate palpabile în creşterea nivelului de trai. Mai mult, eroarea fundamentală a regimului este continuarea criticării Statelor Unite, fără a avea o defensivă solidă pentru a respinge contraatacul.        Într-adevăr, o parte din criticile aduse imperialismului american sunt aplicabile – şi, în fond, ce mare putere nu are ambiţii cât de cât imperiale? Dar când acuzele devin paranoice şi penibile (Statele Unite sabotează orice poate produce Venezuela – taie cabluri de electricitate, distruge aparate, mituieşte proprietari de magazine să nu vândă hârtie igienică, iar comploturi de a-l asasina pe Maduro abundă), credibilitatea internaţională se pierde imediat, poate cu excepţia cercului apropiat de lideri stângişti din America Latină (scandalul vizei americane pentru Nicolás Maduro din perioada Adunării Generale a ONU din septembrie 2013 demostrează solidaritatea clublui stângist).

Instituţiile Americii Latine sunt extrem de fragile, iar capacitatea Statelor Unite de a susţine democraţia în regiune este văzută ca fiind limitată (sau suspectă). Reacţia internaţională va sprijini din ce în ce mai puţin acţiunile regimului de la Caracas şi va vedea protestele ca fiind meritate, fiind încă un pas către prăbuşirea finală. Dacă schimbarea administraţiei va avea loc violent, printr-o lovitură de stat sau o (altă) revoluţie populară, sau va fi executată paşnic la alegerile din 2019, rămâne de văzut. În mod cert, socialismul şi revoluţia bolivariană au eşuat – până şi sprijinitorii scopurilor sociale ale revoluţiei au abandonat speranţa că Maduro va putea conduce Venezuela spre prosperitate. Până la concluzia acestui capitol al istoriei Venezuelei, regimul va continua să se apere disperat de toate ameninţările reale sau închipuite, şi va folosi mantra potrivit căreia cine nu sprijină revoluţia bolivariană este neapărat împotriva ei şi trebuie oprit cât mai repede.

Theodor Vlădăşel - a absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, iar acum urmează un master în economie organizaţională la Universiteit van Amsterdam - şi colaborează cu FP România, ca intern.