Astfel, toată lumea a văzut imagini cu această piaţă plină de oameni. Spre comparaţie, aş spune că în acel spaţiu larg – Maidan Nezalenosti şi bulevardul Hreşciatik pot intra, dacă se doreşte, peste 200.000 de persoane, deoarece şi spaţiul este generos, iar bulevardul este lat. Pentru o imagine de ansamblu a acestui loc în zile liniştite, vezi aici.
 
Despre intervenţia trupelor Berkut, despre faptul că până acum doar un singur conducător şi-a dat demisia din funcţie – la nivel de miliţie, doar – s-a scris. De asemenea, pe internet au apărut destule glume, caricaturi, fotografii şi alte asemenea, care simbolizează faptul că oameni vii sunt activi, chiar dacă mii de alţi indivizi fără prea multă conştiinţă civică stau acasă şi se uită. 
 
În vremuri grele sau tensionate este necesar ca oamenii să fie activi şi responsabili, nu contează neapărat într-o direcţie sau alta; dar nu îţi poţi merita calitatea de cetăţean dacă stai să îţi decidă altcineva soarta.
 
Dintre caricaturile şi desenele care însoţesc evenimentele de la Kiev – dar şi din alte zeci de oraşe ale ţării, am ales ceva foarte sugestiv (foto dreapta)
 
Pe fond, lucrurile sunt clare: există proteste, există nemulţumire, dar există şi posibilitatea de a schimba ceva. 
 
În realitate, totul se schimbă – ne aflăm în acest moment în situaţia în care putem compara anumite realităţi ale Ucrainei cu manualul de guvernare bună administrare şi eficace.
 
Pentru început, un scurt text, care dezvăluie mai clar situaţia economică a ţării: „Ce spun cifrele înregistrate de Polonia şi Ucraina în ultimii 23 de ani despre apartenenţa la Uniunea Europeană” (Ziarul Financiar). Din acest tablou rezultă o realitate cruntă: Ucraina a progresat foarte puţin în ultimii 23 de ani. Acest lucru se obiectivează în existenţa unui grup de oameni de afaceri foarte bogaţi, renumiţii oligarhi, dar şi a unui număr mare de cetăţeni săraci.  
 
De menţionat şi faptul că nu este nici acum clară dimensiunea demografică a ţării, căci numărul de ucraineni aflaţi în afara graniţelor este necunoscut. Potrivit unor surse, numărul ar depăşi 5 milioane de persoane. Or, o emigraţie de peste 10% din populaţie este clar un semn de incompetenţă în conducerea ţării.
 
De fapt, în aceasta rezidă cheia protestelor de acum. 
 
Nimeni nu îşi face mari iluzii cu privire la dimensiunea economică a Uniunii Europene, precum şi forţa pe care o au în acest domeniu marile state ale părţii vestice a continentului. Şi totuşi, dacă analizăm statistica făcută public de World Factbook, produsul brut pe cap de locuitor este de 35.000 de dolari, pe când al Ucrainei este de 9 ori mai mic.   
 
Această realitate nu poate fi ignorată de nimeni, iar avantajele apartenenţei la Uniunea Europeană au fost vizibile pentru omul simplu foarte rapid, traducându-se în primul rând în libertate de mişcare fără stat la cozi pentru viză în faţa consulatelor din Kiev. Astfel, trebuie să înţelegem că în secolul comunicaţiilor, când internetul face ca în 3 secunde un mesaj din Islanda să ajungă în Noua Zeelandă, libertatea de călătorie fără vize să devină parte a unui binom obligatoriu.
Este mai mult decât frustrant să aştepţi zile întregi – şi să nu fii sigur că primeşti o permisiune de vizitare a unei ţări – când internetul te face astăzi să ajungi oriunde, instantaneu.
Iar acest lucru a devenit vizibil pentru toţi ucrainenii, indiferent de orientare politică, mai ales după ce Campionatul European de Fotbal a avut loc la ei în ţară în 2012.
Este atât de frustrat să vezi că orice străin din Europa poate veni la tine în ţară, poate călători – şi chiar să se căsătorească lejer cu o fată frumoasă, dar care e nemulţumită de condiţiile din ţara ei – dar tu să nu poţi face asta. 
Mai mult, este îngrozitor de frustrant să vezi că ţara ta face paşi în vederea acestei liberalizări a regimului de călătorie, dar nu reuşeşte să concretizeze procesul.
Nu trebuie să ne imaginăm că diviziunea socio-politică din Ucraina – vest contra / alături est – nu joacă un rol în viaţa politică a ţării; cu toate acestea, internet este şi la Liov, şi la Harkov, şi la Doneţk sau la Mariupol. 
 
Repet, niciun ucrainean nu ignoră faptul că apartenenţa la UE înseamnă şi costuri economice de plătit, dar cetăţeanul obişnuit vrea mai întâi să aibă cât mai multă liberarte, pentru că el ştie cel mai bine ce să facă cu ea.
 
În acest context, faptul că erau atât de aproape de această liberate de călătorie – paşaportul ucrainean oferă acces liber în mai puţin de 70 de ţări, pe când statele membre UE au acces liber de la 135 de ţări în sus, majoritar mai dezvoltate decât cele care oferă acces celor cu paşaport galben-albastru – a creat în ţară o nemulţumire şi frustrare acută.
 
Aceste două puternice sentimente au la bază conştientizarea unui fapt: Ucraina avea o bază industrială rezonabilă în 1991, dar nu a fost capabilă să profite de ea în aceşti 23 de ani de independenţă, iar progresul economic, atât cât este, nu e de ajuns – ba dimpotrivă.
 
În acelaşi timp, orice ucrainean ştie cât de mare îi este ţara – şi nu discutăm cum s-a ajuns la această mărime – şi ştie foarte bine că ţara sa este una importantă pentru orice actor comercial. Acest lucru se vede în numărul de bănci străine – mult mai mare decât în România, spre exemplu – şi de firme care produc mărfuri scumpe care au reprezentanţe în Kiev şi în oraşele mari ale ţării.
 
Fiecare om a ştiut foarte bine că va exista un preţ de plătit pentru apartenenţa la UE, dar l-ar fi plătit cu bucurie, pentru nu a mai fi în situaţia de a emigra şi a fi mereu în pericol de a fi expulzat cu interdicţie pe paşaport pentru 5 sau 10 ani.
 
Nu uit chipurile unor tineri ucraineni pe peronul gării centrale din Varşovia, cărându-şi fiecare o geantă mare, dar cu priviri mereu obosite şi numărându-şi grivnele rămase pentru a le schimba pe zloţi.
 
De aceea, faptul că la Vilnius nu s-a semnat nimic bun pentru cetăţean – nici măcar acordul privind traficul aerian – a însemnat un eşec pentru puterea politică. 
 
În realitate, ucrainenii nu au încredere în politicienii lor, pentru că ştiu că majoritatea se află pe listele de plată ale diferiţilor oligarhi. Li s-ar fi iertat cam toate, dacă s-ar fi putut asigura această libertate de călătorie, concluzie care se desprinde şi din materialul „Protestele din Ucraina: Oamenii cu burta goala viseaza intotdeauna mancare” (hotnews.ro). Aici, stomacul greu de umplut în propria ţară poate funcţiona mai bine în urma mai multor bani încasaţi prin muncă grea în afara frontierelor statului.
 
Cum această şansă a căzut, oamenii s-au întors către proprii conducători, iar în acel moment toate carenţele actului de administrare şi guvernare au apărut: corupţia foarte largă – a se vedea poziţia în clasamentul global al corupţiei –  şi incapacitatea de a gestiona corect şi eficace economia.
 
Concret, aici a fost aplicată o lege care este valabilă şi în România şi aiurea, diferenţa majoră este că noi avem libertatea de a călători: perioada de graţie dată conducătorilor politici.
 
Practic, când se trece de la un sistem politic la un altul, există o perioadă de tranziţie. În prima parte a acesteia, există toleranţa populaţiei, care este şi ea destul de confuză în faţa schimbărilor ce se tot adună. Dar după un anumit interval de timp, mai ales când se întrevede trecerea fără echivoc către un alt sistem, începe decontul. În acest interval de trecere, conducerea politică are timp, fiind obligată doar la salvarea lucrurilor bune din ce a fost înainte şi la deschiderea căii lucrurilor bune ce ar putea fi aduse din noua direcţie de sistem politic. Or, s-a observat lesne că reuşitele economice au cam lipsit, deşi au trecut, totuşi, mai bine de 20 de ani de la schimbarea sistemului politic. În această situaţie, scuze nu mai sunt. 
 
Mai grav, preşedintele actual a fost prim-ministru până în 2004, a pierdut alegerile atunci într-o manieră teribilă, iar acum, ca preşedinte, nu a reuşit încă prea multe în economie. E drept, a izbutit să îşi ajute fiul să-şi crească averea, care în ultimul an a sporit cu peste 300 de milioane de dolari!
 
Lăsând la o parte alegerile ce vor fi abia în 2015, faptul că a fost oprită ţara dintr-un drum greu – spre vest – cu costuri mari de plătit de multă lume, s-a demonstrat încă o dată ce ştiau foarte bine ucrainenii: politicienii lor, pentru a-şi salva poziţia, pot accepta orice, numai să nu facă nicio reformă reală care să le pericliteze baza de putere.
 
Este adevărat, Viktor Ianukovici (foto dreapta) se plângea că a rămas cam singur pe lume – şi fiind aşa, a plecat la Beijing să facă rost de bani, dar nimeni nu ştie cu ce concesii ar putea să îi obţină – totuşi, în toţi aceşti 23 de ani Ucraina a rămas cea mai energofagă ţară din Europa. 
 
Or, nu poţi imagina dezvoltare economică în momentul în care costurile per unitate de produs sunt mari, poate cele mai mari la nivelul consumului de energie din Europa. Absenţa acestor reforme şi retehnologizări nu face decât să amâne un pic deznodământul inevitabil: concedieri, proteste şi schimbări la nivelul guvernului.
 
Ucraina este acum în faţa acestui mare Rubicon: intră pe drumul modernizării adevărate a statului, sau se opreşte şi scufundă şi mai mult?
 
Modernizarea reală a statului înseamnă trei lucruri: existenţa statului de drept, creşterea calităţii în educaţie şi modernizare economică realizată prin implementarea de tehnologii capabile să asigure exportul produselor.
Arestarea şi condamnarea Iuliei Timoşenko  nu au însemnat decât o răfuială politică purtată cu armele dreptului penal, ceea ce nu presupune existenţa reală a statului de drept. În economie, paşii cei buni au fost puţini, iar despre educaţie nu e cazul să analizăm aici. 
 
Uniunea Europeană nu este văzută doar ca un spaţiu unde tehnologia este mai performantă faţă de capacităţile ucrainene, ci şi locul unde justiţia nu este selectivă, locul unde corupţii mari merg la închisoare, iar sistemul de educaţie funcţionează în parametri buni.
 
Cetăţeanul ucrainean ştie toate acestea şi mai este conştient şi de faptul că de la dobândirea independenţei au trecut 23 de ani aproape. 
 
În acest timp, pe de-o parte s-a văzut ce politicieni sunt buni şi câtă încredere merită, dar s-a mai văzut şi faptul că populaţia care era la nivelul anului 1991 mai tânără – şi care a făcut acel mare lanţ al independenţei de 500 de kilometri – acum este la nivelul maxim al puterii sociale sau se apropie de pensie. Această generaţie are între 40 şi 55 de ani, are copiii mari şi se gândeşte la mai binele lor.
 
În acest context, pentru ei apartenenţa la UE era un lucru bun. De fapt, nu este nici un paradox: din 1917 încoace majoritatea cetăţenilor, care au trăit într-un stat fost sovietic, când a vrut să emigreze, a făcut-o preponderent spre Europa de vest sau SUA, iar nu spre dezvoltata Japonie, Australie sau Nouă Zeelandă.

Mai mult! Ucraina a fost multă vreme, cu o bună parte a teritoriului său, în graniţele altor state şi mai occidentalizate şi cu rezultate mai bune în majoritatea clasamentelor de rule of law şi economy, ceea ce are anumite amprente în mentalul colectiv al posesorilor de paşapoarte galben-albastre.
 
Iar în aceste momente, când văd că şansele economice pentru ei şi copiii lor sunt slabe, observă că un vecin mai mic şi mult mai slab, care are anumite probleme cu controlul propriului teritoriu, primeşte mai mult sprijin de la Bruxelles şi Washington: regim de vize mai relaxat pentru Chişinău, dar aceleaşi probleme cu cozile la consulate la Kiev.
 
Or, unde e satisfacţia lor? Nicăieri! 
 
În acest context, când văd câte merg rău în propria ţară, cum asupra poporului lor li se întinde anatema nedreaptă – adusă de politicieni –  iar şansele de dezvoltare sunt tot mai reduse, ce au de făcut acei oameni? Să rabde sau să încerce să schimbe ceva?
 
Evident, să schimbe ceva; mutatis-mutandis, putem să analizăm mai bine situaţia Ucrainei în raport de cea a Egiptului ultimilor 3 ani. E adevărat, va fi greu, dar cred că în clipa aceasta orice cetăţean ucrainean responsabil ştie că nu mai are de ales. Acest lucru îl ştie bine şi Ianukovici, dar şi alţi manipulatori sau profitori de (ai) situaţie(i).
 
De regulă, atunci când cetăţenii simt că nu mai au de ales sau nu mai au ce pierde, după o rezistenţă înverşunată, conducătorii cad. Importante sunt două momente: când şi mai ales cum. Cel mai probabil, în spatele uşilor se vor da lovituri grele, iar Ianukovici nu are de ales: fie devine mai aspru (adică ar ajunge în situaţia lui Lukaşenko), fie cedează. Cum nu cred că poate să întindă coarda prea mult în direcţia imprimată de Belarus, cel mai probabil va fi debarcat chiar de ai lui. Şi toate acestea, pentru că nu a făcut pasul decisiv. 
Când peste 60% din populaţie a devenit pro-UE, e sinucidere politică să crezi că poţi să îi reprimi.
Până la urmă, şi conducătorii administrativi, oligarhii şi cei ai structurilor de forţă vor să aibă siguranţa averilor proprii. Iar când aceştia se unesc, niciun preşedinte nu le rezistă. Cu atât mai puţin miniştrii.
 
Rămâne să aşteptam momentul realizării marii alianţe, pentru că aceasta este inevitabilă. Şi mai rămâne să aşteptăm noile direcţii: timpurile merg altfel acum, iar viitorul este atât de necunoscut, încât nici cel mai priceput astrolog nu şi-l imaginează.
 
Cu toate acestea, fiecare popor are o stea. Iar dacă acum mulţi ani un conducător biblic a făcut Soarele să stea în loc, iar apoi să îşi schimbe direcţia, nimeni nu spune că nu s-ar putea întâmpla un fenomen asemănător şi cu Ucraina, mutatis-mutandis. Iar consecinţele acestei schimbări nu sunt greu de anticipat.
 
Eu cred că această schimbare se va realiza, până la sfârşitul anului 2014. Nu ştiu însă noua direcţie, nici noii conducători. Dar mă voi uita spre televizor şi din Maidan Nezalenosti va apare acel nume. Şi îl vom afla împreună, cu oarecare surprindere.
 
Deocamdată însă, ne uităm la ştiri, să vedem cât de veşnică vor mai fi puterea şi mentalitatea politico-administrativă actuală (parafrază la primul vers al imnului naţional ucrainean). Pentru că ea se va schimba cumva, iar aceste schimbări, din motive ştiute de toţi, se vor repercuta în multe capitale, inclusiv la Bucureşti. 
 
Iar când se schimbă istoria, e mai bine să stai lângă uşă, să poţi intra primul şi să negociezi un loc cât mai bun lângă pâinea rumenă a dezvoltării economice, care este mereu posibilă pentru cei ce îi înţeleg lecţiile.