Există o tentaţie generală de a se ridica extrem de sus speranţele legate de această reuniune. Dar ultimele indicaţii spun că cea mai logică variantă este cea în care se va ajunge la semnarea unui document final care să aibă o valoare indicativă de bune intenţii privind acţiunile viitoare în zonă decât angajamente formale, imposibile în această etapă. De altfel, Dimitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului spunea în urmă cu câteva zile că „în mod evident, nu va exista niciun acord formal. Nimeni nu se aşteaptă la aşa ceva, astea sunt aşteptări exagerate împotriva cărora am avertizat în mod repetat... dar ceva s-a realizat şi la întâlnire poate fi aprobat un document, dar e prea devreme să spunem cum va fi denumit acesta... Va fi un document care nu implică obligaţii de aplicare. Cu toate astea, ne putem aştepta ca unele măsuri – asupra cărora există deja un acord- să fie înscrise în documentul respectiv“.

Şi atunci de ce această încleştare de interese, semnale contradictorii de acum, dar şi de interes extrem privind eventualul succes (sau eşec) al „formulei Steimeier“?

Să reamintim datele esenţiale sintetizate de Baptiste Roman pentru „Toute l’Europe“.

În 2013, preşedintele ucrainean Iaukovici decidea retragerea unilaterală din Acordul de asociere cu UE. Încep imediat manifestaţiile din piaţa centrală din Kiev (Maidan), replica poliţiei şi unităţilor speciale este deosebit de dură şi escalada violenţei duce la moartea unor manifestanţi şi a unor membri ai forţelor de ordine. Pe 21 februarie, Ianukovici fuge din Ucraina, obţinând azil politic la Moscova, şi Parlamentul prevede alegeri prezidenţiale pentru 25 mai 2014, numind un preşedinte interimar. Regiunile din estul Ucrainei, în majoritate rusofone, nu recunosc noile instituţii de la Kiev, iar situaţia degenerează în momentul în care Parlamentul retrage limbilor regionale statutul de „limbi oficiale“.

În martie 2014 izbucneşte o insurecţie armată în Crimeea şi se cere alipirea la Rusia ceea ce se şi întâmplă după organizarea unui referendum local în prezenţa „omuleţilor verzi“ care invadaseră teritoriul Crimeei. Chiar dacă rezultatul referendumului nu a fost niciodată recunoscut de Kiev sau de Uniunea European, Crimeea este alipită teritoriului Federaţiei Ruse.

Revoltele armate se extind în estul Ucrainei şi, pe 7 şi 27 aprilie 2014, apar autoproclamatele „Republici populare independente“ din Doneţk şi Lugansk, entităţi niciodată recunoscute de nimeni, nici măcar de Rusia.

Speranţele de rezolvare a unei crize care a evoluat mereu între conflict armat deschis şi „război îngheţat“ au fost legate de acordul de încetare a focului din septembrie 2014 (protocolul de la Minsk) şi de Acordul Minsk II, documente mereu invocate dar niciodată impuse în teren. Franţa şi Germania sunt singurele ţări europene implicate în găsirea unei soluţii, demersul de acum de azi fiind urmarea reuniunii informale din 2014, la iniţiativa lui Francois Hollande (format Franţa, Germania, Rusia şi Ucraina), cu ocazia manifestărilor ocazionate de aniversarea debarcării în Normandia.

Un pas esenţial înainte îl reprezintă, în 2016, această atât de mult invocată „formulă Steinmeier“, după numele autorului său, în acel moment ministru de Externe al Germaniei. În principiu, se bazează pe o încercare de a apropia gradual şi pe bază de negocieri poziţiile ucraineană şi rusă, acordarea unui statut special teritoriilor din Donbas, organizarea imediat de alegeri şi obţinerea de către Kiev a controlului complet al frontierei sale de est. După cum ştiţi, cu susţinerea Franţei şi Germaniei, în acest an delegaţia Rusiei este reintegrată în Adunarea Parlamentară a Consiliul Europei, între Ucraina şi Rusia are loc o înţelegere care duce la un schimb de prizonieri pe 7 septembrie şi se ajunge la acordul de a se prezenta în Parlamentul ucrainean un proiect de lege privnd adoptarea „formulei Steinmeier“: retragerea trupelor ruse, alegeri libere în cele două republici auto-proclamate şi cu statut de independenţă extinsă pentru Lugansk şi Doneţk.


FOTO RFE/RL

Dar cel mai important semnal pozitiv de până acum constă în confirmarea primei întâlniri oficiale bilaterale între preşedinţii Putin şi Zelenski, semn că ar putea fi posibilă începerea procesului de normalizare generală a situaţiei. Dar nu este decât un început deoarece, până acum, nu se ştie care va fi formula agreată (chiar dacă nu este vorba decât de un document consultativ) în ce priveşte „statutul special“ acordat teritoriilor din est. Sigur că acesta este punctul decisiv pentru orice proces legislativ ulterior şi pentru organizarea alegerilor. Dar şi pentru eventuala revenire asupra atât de contestatei măsuri privind eliminarea statutului oficial al altor limbi decât rusa.

Relevanţa soluţiei este enormă nu numai pentru ce se va întâmpla în Ucraina, ci pentru că, cel puţin la nivel de principiu, va da o indicaţie asupra a ce s-ar putea întâmpla în alte zone unde, sub o formă sau alta, există o situaţie posibil echivalentă cu cea de „conflict îngheţat“. Spre exemplu, în perspectivă imediată, Republica Moldova sau Georgia, totul în cadrul raţionamentului de securitate al Federaţiei Ruse privind zona Mării Negre. Este federalizarea formula la care se va ajunge în final?

Întrebare la care vor trebui să răspundă în primul rând parlamentele naţionale. Şi se anunţă un proces dificil, dar nu imposibil. Dar mai departe, cum vor reacţiona organizaţiile naţionaliste? Va izbucni un nou „Maidan“ în condiţiile în care diverse partide politice vor găsi acu (sau vor fi ajutate să-şi găsească) posibilitatea de a reveni în jocurile la nivel înalt?

Poate, din această cauză, se menţine ideea că reuniunea de la Paris va însemna doar o etapă într-un mai lung proces de normalizare. Numai că, între timp, de la început de ianuarie, Ucraina riscă să se confrunte cu probleme economice serioase datorate neprelungirii acordului cu Rusia privind folosirea releţelor de conducte pentru tranzitul gazelor, acord care expiră la1 ianuarie şi, până acum, nu a fost încă prelungit. oricum, în aceeaşi perioadă, început de ianuarie, se estimează că începe să funcţioneze North Stream 2, schimbând mult din sistemul de dependenţă al Europei de circuitele ucrainene de transport energetic.

Se joacă o miză foarte mare şi care depăşeşte cu foarte mult stricta perspectivă de la Kiev. Iar Zelenski a înţeles cum să-şi echilibreze jocurile de supravieţuire. Să vedem în ce sens şi, mai ales, cât va costa pacea.