Pentru turişti, Italia este mai ales decor, context, butaforie. Pentru pelerini, peninsula e un loc sacru unde poţi descoperi splendoarea neştirbită a creaţiei lui Dumnezeu.

Acum aproape douăzeci de ani, plecam spre Italia ştiind că n-am peniţa lui Goethe, ochiul lui Burckhardt sau rozariul pelerinilor care treceau Alpii pentru a primi, la Padova sau Assisi, dezlegarea de păcate. Astăzi, nici măcar Roma nu mai oferă indulgenţe. Nimeni nu mai crede că poţi cumpăra mila lui Dumnezeu. Inimile noastre s-au răcit. Ne copleşeşte, mai curând, ignoranţa culturală şi indolenţa spirituală.

Cu gândul la osuarele sfinte ale lui Petru şi Pavel, simţeam că port pe umeri teribile nevrednicii. Călcam pe urme sacre şi mă simţeam nepregătit să înţeleg povestea convertirii peninsulei italice de la cultul puterii la religia iubirii.

Am poposit cel mai mult timp în „cetatea mare, înveşmântată în vison, în porfiră şi în stofă stacojie, împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi mărgăritare.” Roma împăraţilor şi a patricienilor, aşadar. Roma stoicilor şi a retorilor creştini. Roma martirilor şi a nemuritorilor apostoli.

Roma papilor, îmbălsămată-n aromă iezuită. Roma ipocrită, fariseică, sodomizată. Roma bibliotecarilor şi Roma umaniştilor. Roma blăjenilor şi oraşul băjeniilor. Roma plângerilor lui Inochentie Micu şi Badea Cârţan. O Romă încăpătoare şi graţioasă, cu voaluri primăvăratice aşternute pe cele şapte coline...

În cuvintele lui Alphonse de Lamartine, „Italia nu e o ţară, e un miraj. În ea nu respiri aer, ci suflet. Un suflet de foc, de melancolie şi de eroism! Devii în aceeaşi clipă poet, amant, cetăţean, contemplator, sihastru. Senzaţiile nu vorbesc, ci cântă în tine. Italia nu e un pământ, e orga lumii.“

M-aş întrista nespus s-o văd urâţită.