Scurt excurs în cuprins: un material despre relaţia transatlantică, despre Europa şi grijile sale despre NATO şi criza iraniană. Principala ameninţare la adresa relaţiei transatlantice nu este o Casa Albă ostilă sau o decuplare a intereselor transatlantice de catre aceasta. Criza de astăzi este în primul rând un rezultat al asimetriei de putere dintre Statele Unite şi Europa. De mult timp, ambele părţi au acceptat acest dezechilibru, chiar l-au cultivat. Europa a rămas „supusă“ în schimbul unui loc sub umbrela de securitate militară a SUA. Dar sfârşitul Războiului Rece, 9/11, şi creşterea economică şi militară a Chinei au schimbat în cele din urmă priorităţile de securitate ale Washingtonului spre Asia, lăsând Europa singură şi nevolnică. Astăzi, continentul este „un fel de vegetarian într-o lume a carnivorelor“, după cum a declarat Sigmar Gabriel, fost ministru de Externe german (2017-2018).

Politica europeană a administraţiei Donald Trump, alternând între indiferenţă şi ostilitate, a dat acestei revelaţii un nou sens al urgenţei. Alianţa transatlantică trebuie să rămână fundalul modelului occidental de valori şi principii liberale democratice dar va trebui să se transforme pentru a răspunde provocărilor crescânde din punct de vedere economic, de securitate şi politice din partea Chinei şi a Rusiei. Alianţa a fost reîncărcată de la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Ea a efectuat operaţiuni militare pentru a semnala angajamentul său de a proteja Europa de Est şi a pregătit trupe de reacţie rapidă pentru a susţine flancul estic al NATO. De asemenea, NATO s-a reorientat, spre misiunea sa principală: descurajarea teritorială colectivă. În ciuda dezbaterilor publice despre Alianţă, preşedintele Donald Trump a cheltuit pentru Iniţiativa Europeană de Descurajare, care serveşte cu siguranţă un scop similar cu cel al NATO, 6,5 ​​miliarde de dolari în anul fiscal 2019 - o creştere de peste 3 miliarde de dolari în doi ani de administraţie. „Noua Europă“, conceptul enunţat de fostul Secretar al Apărării Donald Rumsfeld cu ocazia celui de-al doilea război din Golf în 2003, Europa Iniţiativei celor Trei Mări, devine centrul de securitate al unei Europe în plină reformă politică şi militară. Axa Washington-Varşovia-Bucureşti devine calea spre reforma sistemului de securitate al continentului European. Este o oportunitate pe care Bucureştiul nu trebuie să o rateze.


Angela Merkel şi Donald Trump FOTO EPA-EFE

Relaţia transatlantică, în pericol... de moarte! 

Aşadar, Joe Biden, fost vicepreşedinte al SUA, candidatul democrat cu cele mai mari şanse de nominalizare din partea marelui partid Democrat, părea să spună la Berlin că, mai devreme sau mai târziu, liderii se pot întoarce la consensul transatlantic care a definit epoca postbelică, după cel de- Doilea Război Mondial. De acord, dar numai în cazul în care democraţi câştigă alegerile. Este foarte complicat să dai un verdict de respingere a actualei conduceri republicane în condiţiile în care şomajul în SUA a scăzut, iar economia este pe un trend crescător. Joe Biden hrăneşte o speranţă comună, dar iluzorie: Trump conduce în sondajele pentru prezidenţialele din 2020 cu o diferenţă confortabilă (46-47% din votanţi înregistraţi l-ar alege pe Donald Trump) în faţa Democraţilor angajaţi în cursa de nominalizare, inclusiv a lui Joe Biden.

O nouă administraţie SUA ar putea să atenueze unele dintre tensiunile transatlantice curente, de exemplu, eliminând tarifele pentru oţelul şi aluminiul european sau revenind la acordul privind clima de la Paris. Dar aceste reparaţii nu ar rezolva problema de fond. Ruptura dintre Statele Unite şi Europa nu a început cu preşedintele Donald Trump şi nici nu se va termina cu el. În loc să renunţe la nostalgie, liderii americani şi europeni ar trebui să înceapă cu o evaluare sinceră a căii care i-a condus la criza actuală - primul pas în construirea unui parteneriat transatlantic matur şi prospectiv. „În acest moment, Europa a devenit regiunea cea mai instabilă din lume. Parisul arde, epoca Merkel se termină, Italia joacă un joc periculos cu UE, Rusia împarte Ucraina şi Marea Britanie se îndreptă spre Brexit. Povestea Europei se reîntoarce în timp!“, a scris pe Twitter Richard Haass, preşedintele Consiliului pentru Afaceri Externe un ONG din SUA, cu mare influenţă în establishmentul de la Washington şi nu numai.

Principala ameninţare la adresa relaţiei transatlantice nu este o Casă Albă ostilă sau o decuplare a intereselor transatlantice de către aceasta. Criza de astăzi este în primul rând un rezultat al asimetriei de putere dintre Statele Unite şi Europa. De mult timp, ambele părţi au acceptat acest dezechilibru, chiar l-au cultivat. Europa a rămas „supusă“ în schimbul unui loc sub umbrela de securitate militară a SUA. Dar sfârşitul Războiului Rece, 9/11, şi creşterea economică şi militară a Chinei au schimbat în cele din urmă priorităţile de securitate ale Washingtonului spre Asia, lăsând Europa singură şi nevolnică. Astăzi, continentul este „un fel de vegetarian într-o lume a carnivorelor“, după cum a declarat Sigmar Gabriel, fost ministru de Externe german (2017-2018). Politica europeană a administraţiei Donald Trump, alternând între indiferenţă şi ostilitate, a dat acestei revelaţii un nou sens al urgenţei. 

Politica europeană de „autonomie strategică“

Deocamdată, viziunile europene privind „autonomia strategică“ faţă de Statele Unite, adesea invocate de „fostul/încă actualul“ preşedinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, şi de preşedintele francez Emmanuel Macron, rămân doar viziuni. Până în prezent, o armată europeană există doar în documentele scrise şi nu va fi curând pusă în practică. Dar chiar şi astfel de propuneri provocatoare combustează scepticismul, dacă nu chiar opoziţia, la Washington. Frica, se pare, vine din dorinţa Europei de a-şi face propria cale în problemele de securitate ceea ce va pune continentul în concurenţă directă cu Statele Unite. Deja avem un motiv de discuţie: Acordul de la Aachen, a cărei anexă secretă impune o anumită conduită semnatarilor prind producţia şi exportul de echipamente militare în terţe state.

Conducerea Americii ar prefera ca europenii să cheltuiască mai mult în limitele puterii militare a NATO, o idee care se bazează pe ipoteza că o Europă cu capabilităţi sporite va continua să urmeze în operaţiunile militare, în diferite teatre de război de pe diferite continente, Statele Unite. Cu toate acestea, speranţa că Europa poate fi împinsă să investească în apărarea sa fără a dezvolta interese de securitate autonome este fantezistă. Franţa are interese în Orientul Mijlociu şi pe continentul african în fostele colonii. Europa nu poate pretinde „caftanul“ unei conduceri independente la nivel mondial şi să continue să se bazeze pe Statele Unite pentru securitatea sa, inclusiv în vecinătatea imediată. Sunt semnale, în anumite părţi ale Europei, în ultimele două săptămâni, care amintesc de agitaţia şi confuzia din 2015, când mai mult de un milion de refugiaţi şi migranţi au sosit pe ţărmurile continentului. Din nou, migranţii au devenit un subiect de prima pagină de la Roma la Berlin după ce guvernul populist italian a închis porturile de pe coasta Mediteranei, reamintind ţărilor balcanice şi central europene că şi-au închis la rândul lor frontierele în 2015 şi 2016. Dar de data aceasta, Europa nu face faţă unui aflux de sute de mii de migranţi. În schimb, europenii dezbat în mod fierbinte despre aproximativ 40.000 de sosiri ale migranţilor în 2019 într-un bloc de peste 500 de milioane de locuitori. Chiar dacă numărul migranţilor care traversează Marea Mediterană a scăzut semnificativ începând din 2015, extrema dreaptă din Europa a sunat din nou alarma. Aceştia vor o Europă ca o cetate împrejmuită de Marea Mediterană şi care să negocieze cu Turcia, Marocul şi Libia, fără a mai menţiona gardurile reale de la graniţe.

Până în prezent, o armată europeană există doar în documentele scrise şi nu va fi curând pusă în practică.

Dezbaterea europeană privind migraţia a fost în mare măsură declanşată de guvernul populist italian şi de ministrul de interne de extrema dreaptă, Matteo Salvini, care a interzis navelor de salvare private cu migranţi la bord să intre în porturile şi apele italiene. Suporterii acestor misiuni, pentru care primesc diverse stimulente, susţin că Europa are o responsabilitate morală de salvare a migranţilor, dintre care mulţi au scăpat din conflictele din Africa Subsahariană, care includ războiul etnic şi persecuţie. Dintre foarte puţinii imigranţi care încă sosesc, mulţi sunt transferaţi către alte unităţi de primire din statele membre ale UE, în care sprijinul pentru grupurile private de salvare maritimă a rămas ridicat. Şi totuşi Salvini susţine că Italia nu are probleme cu migranţii.

Soluţii pentru salvarea relaţiei transatlantice

Alianţa transatlantică trebuie să rămână fundalul modelului occidental de valori şi principii liberale democratice, dar va trebui să se transforme pentru a răspunde provocărilor crescânde din punct de vedere economic, de securitate şi politice din partea Chinei şi a Rusiei. În loc să cedeze pentru întoarcerea parteneriatul transatlantic tradiţional, care va continua să se destrame, Statele Unite şi Europa trebuie să investească acum şi să accepte consecinţele autonomiei.

Preşedintele Donald Trump „forţează“ Europa să se confrunte cu propriile slăbiciuni. Politica „belicoasă“ a preşedintelui SUA faţă de Iran a fost, până acum, întâmpinată cu o unitate de opoziţie neobişnuită susţinută de trei mari puteri ale Europei, Regatul Unit, Franţa şi Germania (coaliţie numită generic şi E3), precum şi de membrii importanţi ai Comisiei Uniunii Europeane. Şi totuşi, în ciuda ponderii lor economice şi a prezenţei economice pe scena mondială, principalii jucători europeni s-au dovedit în mare măsură lipsiţi de putere pentru a face ceva în faţa hegemoniei americanilor. Realitatea crudă este că Europa încă nu dispune de instrumentele sau de voinţa de a-şi proiecta puterea. Euro nu poate fi o alternativă credibilă la dolar ca monedă de rezervă până când nu este reformat radical, forţa financiară a Europei nu se poate compara cu aceea a Statelor Unite. Acum, privită cu atenţie, problema diviziunii profunde din Europa, trebuie să decidem dacă aceasta este o putere cu sau fără Marea Britanie.

Timp de 15 luni, după decizia preşedintelui Donald Trump din mai 2018 de a scoate SUA din Acordul Nuclear cu Iranul şi decizia ulterioară de a reinstaura sancţiunile asupra regimului de la Teheran, tensiunile au crescut constant între SUA şi Iran. De-a lungul timpului, Europa a îndemnat SUA să se întoarcă la masă negocierilor în încercarea de a menţine în viaţă acordul din 2015 negociat de SUA, Franţa, China, Rusia şi Germania, cu un succes puţin evident. Indiferent dacă le place sau nu, E3 va trebui să răspundă la impunerea de către administraţia Trump a unor sancţiuni suplimentare asupra Republicii Islamice, inclusiv restricţiile asupra liderului său suprem, Ayatollahul Ali Khamenei şi a persoanelor apropiate acestuia. În urma anunţului, Steven Mnuchin, Secretarul Trezoreriei SUA, a declarat că intenţionează, de asemenea, să-l numească pe Ministrul de Externe iranian Javad Zarif, drept principalul interlocutor al ţării sale în Occident. Această opţiune va reduce posibilităţile SUA pentru negocierile cu Teheranul în vederea atenuării tensiunilor, dar va face, totodată, ca eforturile Europei de a menţine Acordul nuclear în viaţă să fie tot mai periculoase.

Franţa doreşte ca Europa să fie o putere; Germania nu. Dacă vrei să fii o putere serioasă, ai nevoie de o monedă globală serioasă. Franţa doreşte acest lucru, Germania nu.

Avertizările Europei, publice şi private, referitoare la pericolele de escaladare au fost ignorate. Decizia Europei de a rămâne în afara noului regim de sancţiuni introduse de SUA în noiembrie 2018, s-a dovedit în mare măsură irelevant. Teheranul a depăşit pragul de puritatea de 3,68%, prevăzut în Acord, la îmbogăţirea uraniului şi ameninţă că va încălca în următoarele 60 de zile şi alte prevederi ale Acordului nuclear. În faţa dominării sistemului financiar de către SUA, dolarul rămâne rege indiferent de poziţia internaţională a preşedintelui SUA. Această realitate, recunoscută în mod privat de către diplomaţii europeni, oficiali şi consilierii de politică externă, a eliminat până în prezent pârghia europeană în această criză. Au apărut clar diviziunile interne din cadrul UE faţă de politica şi aspiraţiile sale externe, după votul Marii Britanii din 2016 de a părăsi blocul. Criza iraniană a dezvăluit tensiunea fundamentală din „sânul“ UE adică viziunea sa asupra viitorului său rol în lume: doreşte sau nu să fie o putere globală?

Pentru a rivaliza cu puterea economică a SUA, Europa are nevoie de o monedă rivală - şi de o politică monetară unică. Dar, pentru a dezvolta o astfel de alternativă, euro are nevoie de genul de reformă radicală la care se opune în mod continuu Berlinul. Germania se teme că îşi asumă responsabilitatea datoriilor blocului, din cauza puterilor economice diferite ale celor 19 membri ai zonei UE care utilizează moneda. Berlinul este, de asemenea, îngrijorat de faptul că un adevărat rival al dolarului american ar creşte valoarea euro, lovind propriul model economic de succes, bazat pe export. Şi chiar pentru a începe să rivalizeze cu puterea militară americană, Europa ar avea nevoie de o reformă radicală a structurilor şi aspiraţiilor sale - un pas la fel de controversat, în special pentru Berlin. Problema este că Franţa doreşte ca Europa să fie o putere; Germania nu. Dacă vrei să fii o putere serioasă, ai nevoie de o monedă globală serioasă. Franţa doreşte acest lucru, Germania nu.

Nu este totuşi numai reticenţa germană. În 1997, Marea Britanie a cheltuit 2,7% din PIB pentru apărare. Astăzi este abia la 2%, iar Marea Britanie este unul dintre jucători militari importanţi din Europa, alături de Franţa. Germania abia asigură 1,38% din PIB pentru cheltuielile militare iar din punct de vedere al operaţivităţii tehnicii sale stă relativ nesatisfăcător. Criza iraniană a expus nu numai slăbiciunea europeană, ci şi continuarea forţei SUA, iar aceasta, a explicat eşecul continentului. Puterile europene vor trebui să acorde prioritate relaţiei americane cu Iranul, având în vedere legăturile economice şi de securitate cu SUA. Statele Unite au arătat că au o influenţă atât asupra Europei, cât şi asupra Iranului. Europa, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere diplomatic, nu poate să facă faţă intereselor şi dorinţelor SUA, cel puţin în condiţiile actuale.

Poziţia UE

Declaraţii care stupefiază pe oricine le citeşte, dar care încet, încet spun unele adevăruri pe care liderii europeni nu vor să le declare când se adresează europenilor de pe scena politică. Nathalie Tocci, consilier special al fostului ministru de Externe al UE, Federica Mogherini, declară că lipsa de putere a Europei în timpul crizei iraniene se poate dovedi a fi un catalizator pentru ca ea să devină o putere globală influentă, provocând conducerea globală a SUA. „Această poveste a Iranului este mult mai mare decât Iranul“, spune Tocci. „Este într-adevăr un punct de cotitură structurală în relaţia transatlantică“. Tocci mai declară că în acordul parafat după cel de-al Doilea Război Mondial care SUA asigura securitatea Europei în schimbul acceptării conducerii americane a Alianţei, se prăbuşeşte. „Mişcarea pe care o vedem acum, pentru recunoaşterea europenilor, care ar trebui să dezvolte o autonomie mai mare, este un proces extrem de dureros, deoarece începe din recunoaşterea faptului că contractul social dintre Statele Unite şi Europa nu mai este viabil“, declara ea. „Aceasta este ceva care merge dincolo de administraţia Trump. Nu mai putem să acceptăm [că] americanii vor asigura securitatea noastră. Încă nu suntem acolo. Suntem doar la etapele foarte timpurii ale acestei recunoaşteri.“ 


FOTO Shutterstock

Cum arată Europa astăzi?

Nu cu mult timp în urmă, Europa părea a fi o parte a lumii care seamănă mult cu idilicul sfârşit al istoriei descris de Francis Fukuyama la sfârşitul Războiul Rece. Democraţia, prosperitatea şi pacea păreau ferm înrădăcinate. Nu mai este aşa. Părţi ale Parisului ard literalmente de focul pus de vestele galbene sau de cine conduce de fapt această mişcare, Regatul Unit este divizat de Brexit, Italia este condusă de o coaliţie controversată de stânga-dreapta care se opune regulilor bugetare ale UE, Germania se confruntă cu o realiniere politică, fiind în fazele timpurii ale tranziţiei la un nou lider, Ungaria şi Polonia au îmbrăţişat illiberalismul, Spania se confruntă cu naţionalismul catalan şi Rusia comite noi acte de agresiune împotriva Ucrainei. Ceea ce trebuia să reprezinte un moment istoric, prin înglobarea şi consolidarea satelor est şi central europene în Uniune, s-a alienat, iar viitorul democraţiei, prosperităţii şi păcii în Europa a devenit incert.

O mare parte din ceea ce se presupunea a fi rezolvat pe scară largă nu este de fapt rezolvat. Încercarea de demobilizare rapidă a NATO după Războiul Rece a părut prematură şi precipitată, ceea ce l-a determinat pe preşedintele Bill Clinton, în 1997, să marşeze pentru lărgirea Alianţei împotriva înţelegerilor făcute cu Moscova odată cu înfiinţarea Consiliului NATO-Rusia. Din pacate nu există o singură explicaţie pentru aceste evoluţii. Ceea ce vedem în Franţa este populismul de stânga, rezultatul faptului că oamenii întâmpină dificultăţi în atingerea propriilor scopuri dar şi respingerea de către aceştia a noilor impozite şi taxe, indiferent de justificarea lor. Acest lucru este diferit de ceea ce a alimentat creşterea extremei drepte în Europa: defensivitatea culturală în contextul provocărilor locale şi globale, în special migraţia.

Din păcate, aşa cum nu există o singură cauză care să explice dezordinea crescândă a Europei, nu există nici o soluţie unică. Mai precis, nu există nicio soluţie!

Uniunea Europeană, în schimb, şi-a pierdut treptat modalităţile de a capta atenţia societăţii. Elitele conducătoare ale Uniunii s-au izolat şi au consolidat birocraţia în interiorul acesteia. Între timp, agresiunea rusească reînnoită reflectă pur şi simplu hotărârea preşedintelui Vladimir Putin, după ce a realizat „investiţiile“ militare în Ucraina şi Siria, că nu are de ce să se teamă sau să piardă în acţiunile ulterioare, planificate de factorul politic şi executate cu sprijinul forţelor armate ruse. Clasa politică a Europei are partea sa de responsabilitate pentru tulburarea din ce în ce mai mare de astăzi. UE a introdus o monedă comună fără o uniune fiscală sau bancară, ceea ce face imposibilă realizarea unei politici economice coerente. Decizia Marii Britanii de a pune statutul de membru al UE la un vot popular, permiţând în acelaşi timp unei majorităţi simple să decidă problema şi să nu precizeze condiţiile de plecare, a fost greşită. De asemenea, deschiderea frontierelor germane la o avalanşă de de refugiaţi, oricât de solide ar fi fost motivele cancelarului Angelei Merkel, a declanşat o reacţie în lanţ în toată Europa trasformând-o într-un loc cu garduri la graniţe. Recent, preşedintele francez, Emmanuel Macron, nu şi-a făcut nici un favor sprijinind protestatarii „vestelor galbene“ şi oferind compromisuri mult mai susceptibile de a alimenta demonstraţii suplimentare şi de a exacerba situaţia bugetară a ţării sale.

Lucrurile nu se vor îmbunătăţi. Este doar o chestiune de timp până când fostul Front Naţional şi partidele politice extremiste din Europa îşi vor da seama cum să combine populismul economic şi cultural şi să ameninţe ordinea politică stabilită după al doilea Război Mondial. Guvernul populist hibrid al Italiei este o versiune a acestui fapt. Grupul de extremă dreapta din Parlamentul European, numit în prezent „Europa Naţiunilor şi Libertăţilor“, devine „Identitate şi Democraţie“ şi va avea 73 de eurodeputaţi, printre care membrii partidului Liga al lui Matteo Salvini şi ai formaţiunii Rassemblement National (RN) conduse de Marine Le Pen, a anunţat unul dintre reprezentanţii săi. Şi acesta este numai începutul! Cum va suporta Marea Britanie Brexitul când la orizont sunt apelurile reînnoite pentru unitatea irlandeză şi independenţa scoţiană. Nu există nicio formulă pentru împărţirea puterii între Bruxelles şi capitale ţarilor din Uniune, care să fie acceptabilă atât pentru UE, cât şi pentru guvernele naţionale.

Între timp, este departe de a fi sigur că preşedintele Vladimir Putin este mulţumit cu ceea ce a realizat în agresiunea sa împotriva Ucrainei sau în războiul hibrid dus în estul Europei. Europa reprezintă încă un sfert din economia mondială. Este cea mai mare constelaţie de ţări democratice. Ultimul secol a demonstrat de mai multe ori costul eliminării ordinii pe continent. Din păcate, aşa cum nu există o singură cauză care să explice dezordinea crescândă a Europei, nu există nici o soluţie unică. Mai precis, nu există nicio soluţie!

Politici pentru gestionarea Europei (o simplă propunere!?)

Există totuşi un set de politici care, dacă ar fi adoptate, ar ajuta liderii să gestioneze provocările. O strategie pentru migraţie cuprinzătoare care să asigure securitatea, drepturile omului şi competitivitatea economică este o astfel de politică. Un efort de apărare care se concentrează mai mult pe modul în care sunt cheltuiţi banii decât pe cât de mult este nevoie ar fi un mod corect de susţinere a securităţii Europei. Mai mult, descurajarea ar trebui construită prin consolidarea NATO şi înarmarea ulterioară a Ucrainei. De asemenea, este importantă renunţarea la dependenţa Europei de gazele ruseşti, ceea ce implică oprirea realizării conductei Nord Stream II, care are ca scop să aducă gaz direct din Rusia în Germania, ocolind Ucraina. Sunt necesare şi programe suplimentare de recalificare pentru lucrătorii ale căror locuri de muncă vor dispărea ca urmare a globalizării şi automatizării. O mare parte din această agendă poate beneficia de implicarea şi sprijinul american. Europa include ţările cele mai bine pregătite şi loiale, să colaboreze cu SUA pentru a descuraja agresiunea Rusiei. Europa ar trebui să integreze China într-un cadru comercial şi de investiţii globale, în condiţii compatibile cu interesele occidentale. Europa trebuie să participe activ la atenuarea şi, dacă este necesar, adaptarea la schimbările climatice şi să participe la stabilirea regulile de urmat pentru reglementarea spaţiul cibernetic. Din păcate, o astfel de abordare este puţin probabil să vină de la preşedintele Donald Trump iar acest fapt  nu-i lasă Europei decât posibilitatea să se confrunte cu dezordinea ei, mai ales că a rămâne pe cont propriu.


FOTO 123RF

NATO şi investiţiile în industria de armament europeană

Va mai fi NATO un partener al politicii externe a SUA? Greu de răspuns la o astfel de întrebare în condiţiile actuale. În principiu conform declaraţiilor politice ale oficialilor de la Bruxelles răspunsul este da. NATO trebuie să pregătească un nou concept strategic acum când relaţia transatlantică este la cel mai scăzut nivel din istoria ei. Relaţia transatlantică a fost întotdeauna tumultuoasă. Franţa şi Regatul Unit şi-au dezvoltat propriile capabilităţi de lovituri nucleare în anii 1950 şi 1960, deşi au existat obiecţii ale liderilor americani. Franţa a părăsit chiar comanda militară integrată a NATO în 1966, revenind abia în 2009. Germania de Vest a căutat o destindere cu Germania de Est în anii 1970, ceea ce a condus pe alţi occidentali la concluzia ca trebuie să se teamă că legăturile transatlantice care unesc Occidentul împotriva blocului estic se erodau. Evenimentele din Orientul Mijlociu au provocat, mai ales, dezacorduri între Statele Unite şi Europa încă din 2003, cu mult înainte de retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul.

De asemenea, dezangajarea SUA din Europa nu a început cu inaugurarea Administraţie Donald Trump. De la sfârşitul Războiului Rece, Statele Unite s-au arătat dispuse să renunţe la preocupările de securitate ale europenilor. În 2001, preşedintele George W. Bush a retras Statele Unite din Protocolul de la Kyoto din 1997, în ciuda existenţei unui lobby intens susţinut de Cancelarul german de la acea vreme Gerhard Schröder. Franţa şi Germania au refuzat să se alăture „coaliţiei de voinţă“ a administraţiei Bush în războiul din Irak, o despărţire care părea să marcheze un nou nivel scăzut al relaţiilor transatlantice. Ruptura dintre Statele Unite şi Europa nu a început cu Trump şi nici nu se va termina cu el.

Administraţia Barack Obama „a pivotat“ în Asia şi a urmat o „resetare“ a relaţiei cu Rusia. În acelaşi timp, a anulat planurile de construire a unui sistem de apărare antirachetă în Polonia cu staţii radar în Republica Cehă şi ulterior a retras două brigăzi americane din Europa. Doar după ce Rusia a anexat Crimeea în 2014, administraţia Obama a inversat cursul, restabilind în cele din urmă una dintre brigăzi şi înfiinţând Iniţiativa Europeană de Reasigurare (acum cunoscută sub numele de Iniţiativa Europeană de Descurajare), un fond al Pentagonului pentru operaţiuni de apărare a aliaţilor europeni. Dar chiar şi atunci, Obama a avut cuvinte dure pentru Europa, numind Franţa şi Regatul Unit „free riders“ (profitori) într-un interviu acordat revistei The Atalntic.

Privite în perspectiva lectiilor trecutului, problemele de astăzi nu sunt atât de neobişnuite. Diferenţele actuale dintre Statele Unite şi Europa asupra înţelegerii nucleare a Iranului pălesc în comparaţie cu momentul în care Washingtonul s-a opus invaziei britanice şi franceze în Egipt în timpul crizei din Suez din 1956, sau cand au apărut neînţelegerile privind participarea în Irak în 2003, dar şi neînţelegerile recurente în conflictul israelo-palestinian. Administraţia Trump nu poate fi învinuită de toate aceste momente care au marcat relaţia transatlanticăSituaţia din Europa este clară. Fără o viziune comună pentru apărare şi cu presiuni destabilizatoare la periferia ei, continentul va servi în curând ca un teatru, mai degrabă decât ca un participant, într-o competiţie a marilor puteri.

Rusia sprijină activ partidele europene de dreapta şi intervine în mod regulat în alegerile europene. În Ucraina, Rusia a anexat ilegal Crimeea şi a instigat la un război civil cu derulare lentă, care a ucis 13.000 de ucraineni şi a dislocat peste 1,5 milioane. Mai la sud, războiul civil sirian a condus milioane de refugiaţi la ţărmurile Europei, provocând o divizare a politicii de imigrare pe continent şi alimentând creşterea partidelor populiste. China, la rândul său, a investit foarte mult în porturile şi infrastructura tehnologică a Europei, în parte pentru că speră să creeze o falie între Statele Unite şi Europa. Cu cât Europa este mai divizată, cu atât mai mult se va găsi la mila marilor puteri. Aceasta este o reţetă pentru o Europă încă o dată copleşită de naţionalism, o Uniune irelevantă şi o alianţă transatlantică în care Europa are puţină influenţă, iar Statele Unite nu au un partener puternic.

„Combinaţia dintre defectele economice structurale, parohialismul politic şi limitele militare vor accelera această deviere transatlantică. O Europă mai slabă va avea o voce şi un rol mai mic. NATO nu va mai fi partenerul implicit pentru politica externă americană. În schimb, SUA vor crea coaliţii ale celor dispuşi să facă faţă provocărilor specifice. Aceste clustere vor include uneori ţări europene, dar rareori, dacă vreodată, Statele Unite vor căuta fie NATO, fie UE în ansamblu. Chiar înainte de a începe, momentul Europei ca putere majoră mondială în secolul 21 pare să se fi încheiat“ - Richard Haass (President of the Council on Foreign Relations).

Investiţiile europene în domeniul apărării, atât de necesare, nu vor apărea fără obstacole. Aşa cum a semnalat crearea Fondului european de apărare, continentul încearcă să-şi dezvolte propria industrie de apărare unde să construiască principalele tipuri de arme avioane, nave tancuri cu care să se doteze toate armatele UE. Cu toate acestea, interesele naţionale în strategia militară, deseori, se deosebesc. Germania, de exemplu, a interzis producătorilor de arme să exporte echipamente militare în Arabia Saudită după uciderea jurnalistului saudit Jamal Khashoggi, în timp ce Franţa continuă să privească Arabia Saudită ca pe o piaţă de export de arme. În plus, o industrie europeană de apărare în creştere ar concura cu idustria militară din SUA, adăugând un alt punct de tensiune relaţiei transatlantice. Washingtonul a intrat deja sub tirul liderilor continentului pentru că ar fi „presat“ ţările europene să achiziţioneze echipament militar din SUA.

În martie, ministrul francez al Apărării, Florence Parly, a arătat că acordul de apărare reciprocă a tratatului NATO nu cere ţărilor europene să cumpere avioane de luptă americane. „Se numeşte articolul 5, şi nu articolul F-35“, a spus ea. De fapt, militarii se orientează când cumpără tehnică militara spre aceea care a fost folosită în conflicte (teatrele operaţionale) pentru că ştiu deja modul de comportare în codiţiile de luptă. Trebuie să menţionăm că Alianţa a fost reîncărcată de la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Ea a efectuat operaţiuni militare de pregătire, de la Ţările Baltice la Marea Neagră, pentru a semnala angajamentul său de a proteja Europa de Est şi a pregăti trupele de reacţie rapidă pentru a susţine flancul estic al NATO împotriva unei agresiuni venite dinspre Răsărit. NATO s-a reorientat, de asemenea, spre misiunea sa principală: descurajarea teritorială colectivă. În ciuda dezbaterilor publice despre Alianţă, preşedintele Donald Trump a cheltuit pentru Iniţiativa Europeană de Descurajare, care serveşte cu siguranţă unui scop similar cu cel al NATO, 6,5 ​​miliarde de dolari în anul fiscal 2019 - o creştere de peste 3 miliarde de dolari în doi ani. Ce ne spune acest lucru? Administraţia Trump nu retrage trupele americane din Europa, dimpotrivă, consolidează un dispozitiv militar puternic pe flancul estic, de la Riga la Constanţa.

Nu există o concluzie la acest material. Singurul lucru pe care putem să-l spunem cu certitudine este că legăturile care leagă malurile Atlanticului sunt mai puternice decât alegerile individuale ale unor lideri situaţi de o parte şi de alta a Atlanticului, lideri care încearcă să „despartă cele două maluri“. Liderii politici sunt temporari în funcţii şi poziţii, în schimb relaţia transatlantică este cea care a transformat continentul într-un loc mai bun, un loc prosper şi un loc mai sigur.