Eu, poporul - Zelensky, noul preşedinte al Ucrainei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Volodimir Zelensky FOTO EPA
Volodimir Zelensky FOTO EPA

Candidatura lui Vladimir Zelensky a fost atent pregătită în media ucraineană. Dincolo de spectacolul de televiziune care l-a propulsat pe scena publică, anunţul acestei candidaturi a fost făcut în stil prezidenţial: Zelensky s-a adresat telespectatorilor postului 1+1, anunţând că doreşte să candideze, la fel cum Boris Elţân anunţa în anul 2000 demisia sa şi candidatura lui Vladimir Putin.

Despre candidatura lui Zelensky existau speculaţiii încă din vara anului 2018. S-a aflat ulterior că echipa lui Poroşenko măsura gradul de încredere în Zeklensky încă din 2016 când acesta juca în spectacolul Servitorul poporului.

Strategia lui Zelensky a fost să se prezinte drept o combinaţie între Emmanuel Macron şi Beppe Grillo. Unul din primele sale gesturi a fost să îi invite pe cetăţeni să semneze online în favoarea candidaturii sale. Ulterior, le-a cerut să se exprime pe pagina sa de Facebook, să exprime soluţii la problemele economice şi politice ale Ucrainei, promiţând că soluţiile sale la aceste probleme vor fi integrate în platforma sa electorală.

În cursa electorală s-au prezentat 44 de candidaţi. Aşa cum arăta şi Anna Korbut, într-un articol publicat în ultimul număr din New Eastern Europe, o asemenea competiţie electorală ar arăta neobişnuit într-o ţară occidentală dar în Ucraina este regula. O astfel de competiţie nu încurajează dezbaterea bazată pe ideologii, deoarece nu este indicat să se piardă voturi dintr-o parte sau alta, ci să se câştige din toate părţile spectrului politic. Strategia cea mai adecvată într-o astfel de competiţie este personalizarea candidaturilor. Clivajul esenţial al discuţiei în primul tur a fost între cei care pledau pentru rezistenţă fără compromis în faţa agresiunii Federaţiei Ruse şi integrarea rapidă în NATO (Poroşenko, Hriţenko) şi cei care pledau în favoarea unei păci perfectată cât mai rapid (Timoşenko, Boyko). Zelensky s-a plasat la mijloc, fiind în favoarea discuţiilor între cele două ţări, urmând a fi discutate toate cererile Ucrainei âi Federaţiei Ruse. O lipsă de soluţii prezentată drept o soluţie.

Zelensky a mai avut un alt avantaj faţă de ceilalţi competitori: nu a fost niciodată la putere şi nu a putut fi astfel acuzat că nu şi-a îndeplinit promisiunile. Toţi ceilalţi candidaţi ar fi trebuit să devină mult mai atenţi la promisiunile pe care le-au făcut de data aceasta. Acest lucru totuşi nu s-a întâmplat, ci exact contrariul. Astfel, Zelensky a devenit singurul candidat care nu a promis nimic concret, iar ceilalţi au continuat să promită proiecte utopice, devenind necredibili prin faptul că au exercitat deja puterea. Competiţia electorală s-a transformat într-o cursă înte mai mulţi candidaţi populişti şi un actor. Candidaţii nu s-au referit la domnia legii, corupţie, monopolurile create în economie, probleme despre care electoratul dorea să audă. Poroşenko a insistat pe succesele împotriva agresiunii ruse şi pe dobândirea autocefaliei pe baze naţionale de către Biserica Ortodoxă locală. Toţi cei angrenaţi în cursa electorală au ignorat numărul extrem de important al nehotărâţilor: 20% constituia electoratul captiv al lui Poroşenko (s-a dovedit că doar electoratul său dur s-a prezentat la vot în turul doi), 20% era electoratul captiv al Iuliei Timoşenko, iar 60% nu ştiau cu cine vor vota. Zelensky a reuşit performanţa în turul doi să preia integral bazinul electoral al oponenţilor săi în afară de Poroşenko şi să atragă la vot majoritatea celor nehotărîţi.

Mulţi dintre populiştii noului val folosesc platforme online pentru a comunica cu alegătorii, dar şi cu membrii partidelor pe care le conduc. Această variantă de populism este mult mai nocivă decât cea care se propagă prin mijloacele tradiţionale.

Revoluţia Maidan a răsturnat de la putere un regim politic corupt dar nu a pus în loc un alt lider sau un alt partid puternic. A existat o ocazie de a regenera elita politică, o ocazie ratată. Poroşenko a fost singurul rezultat notabil al schimbării din 2014 dar acesta era deja identificat ca un membru al elitei politice şi economice care preexista Maidan. În Ucraina nu s-a putut naşte, ca în Polonia anilor 1980, o mişcare precum Solidaritatea care să se transforme în partid politic şi care să preia puterea prin alegeri libere. Paradoxal, abia după aceste alegeri prezidenţiale se vor crea premise pentru apariţia unei astfel de mişcări mai largi care să aibă un cuvânt de spus în viaţa politică din Ucraina – desigur, în măsura în care va exista o dezamăgire accentuată în urma unor performanţe modeste din partea lui Zelensky.

În ultima perioadă a apărut teoria „populismului 2.0” (Paolo Gerbaudo, Marco Revelli). Este vorba de un gen de populism care se propagă pe reţelele online şi oferă soluţii concrete la „criza reprezentării” (relaţia dificilă dintre reprezentat şi reprezentant). Mulţi dintre populiştii noului val folosesc platforme online pentru a comunica cu alegătorii, dar şi cu membrii partidelor pe care le conduc. Această variantă de populism este mult mai nocivă decât cea care se propagă prin mijloacele tradiţionale. Zelensky este un astfel de lider populist al unei noi ere care abia a început. Nu întâmplător, a refuzat dezbaterile directe, iar atunci când a fost de acord cu acestea, a folosit un decor foarte potrivit pentru a evidenţia opoziţia între elita coruptă şi poporul pur - al cărui reprezentant tipic, în viziunea sa, urmăreşte politica pe Facebook şi este dispus să asculte discursuri politice pe stadioanele de fotbal pe care le frecventează, deoarece acestea constituie singura formă de socializare în afara propriului smartphone.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite