Căderea Zidului, certificatul de deces al comunismului

Căderea Zidului,
certificatul de deces al comunismului

FOTO Guliver / Getty Images

În RDG, era numit „bariera de protecţie anti-fascistă“; în RFG – „Zidul Ruşinii“. Timpul trecea şi părea că Zidul e nemuritor. La fel şi comunismul. Restricţiile deveneau din ce în ce mai aspre şi din 1961 până în 1989, părea că însuşi Zidul scoate un zgomot de fundal neîntrerupt – rumoarea revoltei. 28 de ani a fost mândria nemţilor socialişti, iar în final a rămas doar eşecul pietrificat al comunismului

În 1862, cancelarul Germaniei Otto von Bismarck rostea, ca o profeţie, în parlamentul de la Berlin: „Marile dileme ale zilei nu vor fi rezolvate prin discursuri şi rezoluţii ale majorităţii... ci prin fier şi sânge“. Un secol mai târziu, Zidul Berlinului era ridicat cu fier şi sânge şi părea pentru Germania comunistă o rezolvare a mai multor probleme.

Liderul RDG-ului din 1961, Walter Ulbricht, s-a întors în Germania pe 1 mai 1945. El şi grupul său găseau un Berlin muribund. „Scena era ca o imagine a iadului – ruine în flăcări şi oameni înfometaţi care tremurau în haine zdrenţuite; soldaţii germani păreau că nu mai au nicio idee despre ce se întâmplă; soldaţii Armatei Roşii cântau exaltaţi şi erau adesea beţi; grupuri de femei care curăţau străzile sub supravegherea soldaţilor sovietici; cozi lungi pentru o găleată de apă potabilă; toate acestea arătând teribil de obosit, flămând, încordat şi demoralizat“, aşa era capitala germană descrisă de politicianul şi mai târziu profesorul universitar la Yale Wolfgang Leonhard. În doar un an, Berlinul s-a umplut de cadavre şi de refugiaţi – mulţi europeni veneau din foste zone de conflict cu ideea Berlinului extravagant din perioada interbelică, iar locuitorii săi mureau pe capete de boală sau de foamete, căci noua putere le oferea o raţie de mâncare de 400 de calorii pe zi.

Perioada postbelică a însemnat şi remodelarea învinşilor după chipul şi asemănarea învingătorilor. În această privinţă, Germania a avut o problemă – o ţară îngâmfată, cu un naţionalism feroce se lăsa acum sfâşiată de către puterile câştigătoare, cu scopul propriei supravieţuiri. În vest, capitalismul se ridica pe banii americanilor, iar în est, socialismul se dorea a fi construit din însăşi doctrina de bază. Dorinţa de supremaţie, chiar cu riscul afectării populaţiei, a dus în 1948 la o primă criză majoră a Războiului Rece: blocada Berlinului. Vestului nu îi mai era permisă trimiterea de alimente, produse sanitare şi alte provizii pe teritoriul german sovietic. Era maniera lui Stalin de a se opune oricărui tip de propagandă occidentală. Odată cu oficializarea RDG-ului, pe 7 octombrie 1949, „Cortina de Fier“ prezisă de premierul britanic Winston Churchill începea să se materializeze treptat.

Cortina de Fier, varianta eco

Războiul se terminase, iar dorinţa de marcare a teritoriului nu a întârziat să apară. Oamenii au văzut diferenţele de trai dintre zona ocupată de occidentali şi cea a ruşilor şi, în aproape un an, peste un milion şi jumătate de germani fugiseră din zona sovietică. Graniţa dintre democraţie şi comunism era un câmp care mai târziu s-a dovedit a fi un adevărat rai pentru plante şi animale, multe dintre ele fiind chiar şi pe cale de dispariţie. De la Marea Baltică şi până în Cehia, oaza se întindea pe o lungime de 1.400 de kilometri, lăţimea variând de la 60 la 200 de metri. Marcajele din loc în loc cu scânduri sau sârmă ghimpată existau; la fel şi soldaţii RDG-işti. Însă oamenii puteau trece destul de liniştiţi graniţa, pentru a se refugia sau pentru comerţ. Poiana verde care separa cele două Germanii nu reprezenta niciun pericol. RDG-ul şi Berlinul comunist, în special, cu alura sa de oraş-fantomă, începeau să fie pustiite, iar pentru sovietici asta era de neconceput. Măsuri drastice necesitau a fi luate.

În primăvara lui 1952, sub influenţa sfetnicului său, ministrul Afacerilor Externe, Viaceslav Molotov, Stalin cataloghează situaţia ca fiind intolerabilă. „Linia de separare dintre Germania de Est şi Germania de Vest trebuie să fie considerată o graniţă – şi nu orice graniţă, ci una periculoasă. Germanii vor păzi linia cu preţul vieţii“, tuna liderul sovietic. Zis şi făcut. Nemţii din RDG s-au conformat: garduri înalte de sârmă ghimpată au răsărit de niciunde şi paza a devenit aprigă. Au fost închise drumuri şi poduri, dărâmate case şi tăiate plantele. Fermierii care aveau câmpuri în apropierea graniţei puteau să îşi lucreze pământul doar pe timpul zilei şi sub atenţia gardienilor, care erau autorizaţi să îşi folosească armele din dotare.

„Torschlusspanik“ – fobia uşii închise

Est-germanii îşi delimitaseră teritoriul şi nimeni nu mai putea să iasă. Cu o excepţie: Berlin. Timp de aproape 10 ani, pentru nemţii aflaţi sub influenţa sovietică, Berlinul era ieşirea de urgenţă – peste 20% din populaţia RDG-ului fugise în Germania Federală, iar dintre cei rămaşi puţin peste jumătate puteau lucra. Cel mai grav lucru a fost de departe exodul intelectualilor. Peste 50% dintre refugiaţi erau tineri şcoliţi. Restricţiile erau din ce în ce mai mari, la fel şi datoriile faţă de Uniunea Sovietică. Dar nici pretenţiile nu scădeau – se spune că, într-o conversaţie privată, Ulbricht i-a cerut lui Hruşciov să aducă oameni din URSS care să facă muncile pe care nemţii nu le puteau sau nu doreau a le face. Nervos, liderul de la Kremlin i-a răspuns: „Imaginează-ţi cum s-ar simţi un sovietic. El a câştigat războiul şi tot el trebuie să vă spele toaletele“.  Nemţii trebuiau să se folosească de autonomia primită în cadrul URSS şi au făcut-o.

Era iunie 1961. Liderul RDG, Walter Ulbricht, declara într-o conferinţă că situaţia Berlinului de Est trebuie remediată, dar că „nimeni nu are intenţia să ridice un zid“. Ideea fusese totuşi lansată, iar oamenii se temeau de ce era mai rău. Pentru închiderea uşilor către Vest a fost nevoie doar de un telefon. Era 1 august 1961, iar în intervalul 15.40-18.00, linia Berlin-Moscova era înroşită. Liderii comunişti discutau probleme economice privind agricultura şi ingineria RDG-ului – ce era important a fost lăsat la final. „Şi acum, ca să închidem graniţa... Care dată este cea mai bună? Ce facem în această privinţă?“, lansa Ulbricht problema, aşa cum rezultă din transcriptul convorbirii celor doi. Hruşciov i-a răspuns calm, aproape indiferent: „Faceţi când vreţi. Noi ne putem pregăti pentru asta oricând“. Câteva întrebări legate de economie – la care sovieticul n-avea chef să răspundă – şi Zidul era hotărât. Oricum era, căci Ulbricht îi mărturiseşte în final că el şi mâna sa dreaptă, Erich Honecker, au un plan bine stabilit, mai ales în privinţa evacuării. În două săptămâni, Berlinul îşi avea Zidul. În fruntea Operaţiunii „Trandafirul“ se afla Erich Honecker – telefona, plănuia, schiţa. Berlinul era în mâinile sale, cu sprijinul necondiţionat al Stasi, serviciul de reprimare redegist.

Noaptea, ca hoţii

Era 12 spre 13 august. Ora 01.00 dimineaţa. „Ştiţi misiunea! Porniţi!“, a ordonat Honecker. 3.150 de soldaţi ai Diviziei de artilerie motorizată au mărşăluit prin Capitală alături de 100 de tancuri. Alţi 4.200  de soldaţi cu 140 de tancuri au ocupat linia de trecere către Vest – toţi fiind poziţionaţi la cel puţin 100 de metri distanţă de barieră. Toate departamentele poliţiei erau prezente – peste 10.000 de oameni. La 4.00 dimineaţa, capitala era împărţită deja în jumătate. Se anunţase la radio, iar nemţii – din acel moment, deja de o parte şi de alta a graniţei – ieşiseră în stradă. Abia pe 17 august s-a început zidirea efectivă – aproape că nici nu mai trebuia vreun bloc de piatră, căci delimitarea era făcută dintr-un gard viu, format din soldaţii Armatei Naţionale a Poporului şi trupele paramilitare ale RDG-ului. La Zid se juca „ţară, ţară, vrem ostaşi!“. Nimeni nu putea face nimic pentru că nimeni nu mai dorea război. Priveau neputincioşi cum lumea comunistă se delimitează fizic de Occident.

Efectele au fost neîntârziate. Familii au fost despărţite sau lăsate fără locuinţă. Cei care lucrau în Berlinul de Vest au fost lăsaţi fără serviciu. Dar şi invers: mulţi refegişti îşi desfăşurau rutina zilnică în Est, de la cumpărături la şcoala copiilor şi mersul la biserică. Maşinăria totalitarismului pusă pe roate de Honecker mergea ca unsă şi oferea un peisaj gri, agitat de aglomeraţia cetăţean-soldat. Care mai de care încercau să se strecoare, cu copiii ţinuţi în cârcă, un geamantan într-o mână şi pisica sau căţelul la subraţ.

Another brick in the Wall

RDG-ul se simţea acum stăpân cu drepturi depline. Erich Honecker era mândru de realizarea sa: în sfârşit, Germania comunistă se putea afirma în topul comunist al bunăstării. Oricât ar fi încercat, Zidul nu putea opri reflectoarele capitalismului atât de mult dorit de populaţie. Nemulţumirea era continuă, dar niciun lider nu o vedea. Ce începuseră însă să vadă alte ţări, pe la mijlocul anilor ’80, era că încet-încet, comunismul pierde teren, iar tensiunile dintre Gorbaciov şi Honecker ajungeau la urechile oamenilor. Şi toate aceste zvonuri se concretizau prin politica relaxată pe care Ungaria şi Cehoslovacia o adoptaseră în privinţa emigrării. În vara lui 1989, destinaţiile exotice de vacanţă pentru redegişti erau ambasadele RFG din ţările vecine socialiste. Practic, ocoleau Zidul. Văzând că ţara poate ajunge pustie, Honecker a luat decizia închiderii graniţelor şi spre Est – îşi semnase astfel sentinţa. Era 18 octombrie 1989 şi părintele Zidului fusese înlăturat de la putere.

RDG era cuprinsă de revolte – toată lumea dorea libertate sau, cel puţin, perestroika lui Gorbaciov. Pe 6 noiembrie, Günter Schabowski, purtătorul de cuvânt al Biroului politic, a ţinut o conferinţă de presă. Era 6.00 seara când a citit de pe foaie: „Decretul din 30 noiembrie 1988 cu privire la deplasarea peste graniţele RDG-ului a cetăţenilor nu se mai aplică până la elaborarea unor legi noi“. Jurnaliştii prezenţi îl asaltau cu întrebări, dintre care una s-a auzit cel mai tare: „Se aplică imediat?“. Schabowski a răspuns: „Din câte ştiu, da, intră în vigoare imediat, fără întârziere“. Era 9 noiembrie 1989 şi cu efect „imediat“ porţile s-au deschis. Oamenii au năvălit la punctele de control, dar erau neîncăpătoare. Berlinezii erau deja sus pe Zid – era cea mai mare petrecere stradală din istorie. Şi, poate ca o parafrazare a zidului meşterului Manole, ceea ce a fost construit într-o noapte s-a dărâmat tot într-o singură noapte.

 

Zidul Berlinului în cifre:

155 km de zid

127,5 km de gard electric

302 turnuri de pază

20 de buncăre

11.000 de soldaţi-grăniceri

 

Zidul va dăinui 50 sau chiar 100 de ani dacă motivele existenţei sale nu sunt învinse.

Erich Honecker, liderul Republicii Democrate Germane

 

J.F. Kennedy şi celebra declaraţie: „Eu sunt berlinez“

În discursul său inaugural de la învestirea în funcţia de preşedinte al Americii, J.F. Kennedy a spus: „Să nu negociem niciodată din frică. Dar să nu ne fie niciodată frică să negociem“. Doar că tânărul şi mult prea nesigurul preşedinte nu îl întâlnise încă pe Nikita Hruşciov – la summitul de la Viena din iunie 1961 avea să înveţe că frica de a negocia este inevitabilă. După întrevederea glacială dintre cei doi, pe care mulţi diplomaţi aveau să o catalogheze drept „dezastruoasă“, pe 25 iulie 1961, într-un discurs televizat, JFK, poate încă afectat de duritatea liderului sovietic, le dă involuntar aprobarea ridicării Zidului: „Hruşciov pierde Germania de Est. El nu poate permite asta. Dacă pierde Germania de Est, atunci pierde Polonia şi restul Europei de Est. El va fi nevoit să facă ceva pentru a opri abundenţa refugiaţilor – poate un zid. Şi noi nu vom putea să o prevenim. Pot menţine alianţa cu RFG pentru a apăra împreună Berlinul de Vest, dar nu pot acţiona pentru a ţine deschis Berlinul de Est“. Afirmaţiile sale i-au făcut pe comunişti să zâmbească pe sub mustăţi şi să îşi frece mâinile: două săptămâni mai târziu, Zidul era gata.

De Berlin, de Zid şi, mai ales, de democraţie se leagă cel mai cunoscut discurs al lui Kennedy. În 1963, aflat în vizită, JFK a rostit în faţa berlinezilor şi a întregului Occident propoziţia rămasă în istorie drept cea mai importantă afirmaţie rostită vreodată de preşedintele american:„Ich bin ein Berliner/Eu sunt berlinez“. Cuvintele, adăugate pe foaie în grabă de către preşedinte, au pus reflectoarele pe capitala Germaniei.

„Acum două mii de ani, cea mai mare laudă era să spui «civis Romanus sum». Astăzi, în lumea libertăţii, cea mai mare laudă este «Ich bin ein Berliner». […] Libertatea se loveşte de multe dificultăţi şi democraţia nu este perfectă. Dar noi nu a trebuit să ridicăm niciodată un zid pentru a-i ţine pe oameni lângă noi – pentru a-i împiedica să nu plece de la noi. Nu cunosc oraş sau localitate care să fi suferit un asediu timp de 18 ani şi care să continue să trăiască manifestând acea vitalitate şi forţă, şi speranţă, şi fermitate, pe care le are Berlinul de Vest. Deşi zidul reprezintă cea mai evidentă şi cea mai vie dovadă a eşecurilor sistemului comunist – în văzut întregii lumi – nu simţim nicio satisfacţie pentru asta; căci acest zid, aşa cum a spus primarul vostru, este o jignire nu numai la adresa istoriei, ci o jignire şi la adresa umanităţii, separând familii (...) şi divizând un popor care vrea să se unească. […] Libertatea este indivizibilă, şi acolo unde un singur om este sclav, niciunul nu este liber. Atunci când toţi sunt liberi, abia atunci putem privi înainte către ziua în care acest oraş va redeveni unul singur, iar această ţară şi acest mare Continent al Europei vor redeveni un întreg într-o lume cu pace şi speranţă. Când această zi va veni în final, şi va veni!, poporul Berlinului de Vest va găsi o satisfacţie sobră în faptul că a fost pe linia frontului timp de aproape două decenii. Toţi oamenii liberi, oriunde trăiesc ei, sunt cetăţeni ai Berlinului. Aşadar, ca om liber, mă mândesc să spun «Ich bin ein Berliner»”.

Profeţia lui s-a adeverit: Zidul a căzut şi Germania s-a reîntregit. JFK nu avea să vadă căderea comunismului şi oamenii liberi ai Europei, căci la câteva luni după discurs a fost asasinat.

 

Evadare din Stasiland:

„Adevărata mea frică era de grăniceri şi de Stasi, care ascultau zgomotul de sub pământ“

Odată cu ridicarea Zidului, în Berlinul de Est se instaurase teroarea. Erau impuse reguli stricte, tactici de supraveghere paranoice. Complotul, anti-comunismul şi trădarea erau mirosite imediat de apărătorii regimului. Supravegheau, interogau, spionau – totul pentru a apăra partidul de popor. Erau membrii Stasi – prescurtarea de la Das Ministerium für Staatssicherheit sau Ministerul pentru Securitatea Statului – şi litere groazei erau MfS. Serviciul secret şi poliţia politică care a îngrozit RDG-ul. Stasi era pentru nemţi însuşi diavolul.

„După căderea Zidului Berlinului, mass-media germană a numit Germania de Est «cel mai perfecţionat stat poliţienesc din toate timpurile». În final, Stasi avea 97.000 de angajaţi – mai mult decât sufiecienţi, ca să supravegheze o ţară cu 17 milioane de locuitori. Dar avea şi 173.000 de informatori diseminaţi în populaţi ţării. Estimările spun că, în al Treilea Reich al lui Hitler, exista un agent de la Gestapo la fiecare 2.000 de cetăţeni, iar în URSS, câte un agent KGB la fiecare 5.830 de locuitori. În RDG, era un ofiţer sau un informator Stasi la fiecare 63 de oameni“, scrie în romanul-confesiune „Stasiland. Poveşti din spatele Zidului Berlinului“.

Fără dezertori

Stasi a stat în spatele operaţiunii Republikflucht – dezertarea din republică. Încă de la finalul războiului, mulţi nemţi au plecat spre Vest, uneori chiar şi peste Ocean. Legile partidului în această privinţă au fost direct proporţionale cu dorinţa de plecare a germanilor. La început, treaba a încercat să fie făcută de către aparatul de propagandă. În 1955, partidul realizase o broşură pur comunistă, care circula în tot RDG-ul. Ţinta? Tinerii şi naţionaliştii: „Oare nu este o acţiune politică josnică atunci când cetăţenii, fie că sunt tineri, simpli muncitori sau membrii ai intelectualităţii, îşi părăsesc şi îşi trădează ceea ce poporul nostru a creat prin trudă obştească în republica noastră şi se oferă de bună voie serviciilor secrete americane ori britanice, sau să muncească pentru patronii fabricilor Germaniei de Vest, junkeriştilor sau militanţilor? Oare să părăseşti acum pământul progresului pentru mlaştina unei ordini sociale depăşite din punct de vedere istoric, nu demonstrează o politică înapoiată şi oarbă?“. Propaganda a eşuat; era greu să cumperi libertatea unui om cu şantaj emoţional.

Mai mulţi au fost care doreau să plece în Vest după ridicarea Zidului. Şi cu cât legile se înăspreau, cu atât oamenii deveneau mai inventivi. Pentru ca trădătorii de ţară să fie prinşi, Republikflucht fusese dată, neoficială, pe mâna Stasi. În Articolul 213 din Codul Penal RDG din 1979 a clarificat şi mai mult că trecerea graniţei nu va fi primită chiar aşa bine, fără a obţine mai întâi o autorizaţie guvernamentală:

1. Oricine traversează ilegal frontiera Republicii Democrate Germane sau încalcă normele referitoare la vizitele temporare în Republica Democrată Germană ori se află în tranzit pe teritoriul Republicii Democrate Germane va fi pedepsit cu închisoare începând de la doi ani sau condamnat cu suspendare, detenţie ori amendă.

2. Orice cetăţean al Republicii Democrate Germane care încalcă legea şi nu revine în Republica Democrată Germană până la data stabilită ori care încalcă instrucţiunile guvernamentale în legătură cu şederea sa în străinătate va fi pedepsit.

3. În caz de circumstanţe agravante, autorul va fi pedepsit cu închisoare de la unu la opt ani. Circumstanţe agravante există atunci când actul pune în pericol viaţa şi sănătatea celorlalţi oameni; este comis atunci când asupra sa se găsesc arme ori se folosesc metode şi mijloace periculoase; este executat cu o intensitate deosebită; are loc prin mijloace de modificare a documentelor şi înscrisuri, falsuri notariale ori folosirea unor documente şi înscrisuri oficiale sau prin folosirea unei ascunzătoare (loc secret); este comis în complicitate cu alţii; autorul a mai fost anterior condamnat pentru trecerea ilegală a frontierei.

Din 1961 prea puţini au mai încercat să fugă. Încercau tot felul de mijloace, însă scopul principal era trecerea împreună cu familia – cei rămaşi în urmă erau închişi în lagărele Stasi. Metodele nu difereau faţă de cele folosite de către Securitate pentru pedepsirea deţinuţilor politici: tortură fizică şi psihică, izolare completă, privare de somn şi mâncare şi terorizarea apropiaţilor.

Săpătorii, eroii anonimi

În regatul lui Stasi se mai găseau însă curajoşi. În primele luni, redegiştii îşi făceau drum de ieşire prin canale sau reţeaua de metrou. Până la finalul lui 1961, gardienii sigilaseră toate căile către Vest. Disperarea este câteodată un sfetnic bun, căci berlinezii unde au nu găsit, au creat. Au plecat cu paşapoarte false sau au săpat chiar ei tuneluri. Unii nu s-au mai uitat înapoi. Alţii şi-au trăit viaţa pe lângă zid, sperând să găsească o fisură în Zid şi pentru familia lor. Aşa a trăit şi Joachim Neumann. Într-un interviu pentru publicaţia The Guardian, el povestea că în 1961 era student cu perspectiva de a deveni  inginer. A plecat cu un paşaport elveţian fals, lăsându-şi în RDG familia şi iubita. După puţin timp, şi-a dat seama că viaţa fără cei dragi nu e viaţă de trăit şi împreună cu alţi colegi au pus la cale un plan de săpare a unor galerii pe sub Zid. „Făceam câte o groapă în pământ şi, ca echipă, săpam 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, în ture de câte 12 ore, timp de câteva luni. Foloseam o căruţă pentru a deplasa noroiul. Tunelurile aveau 140 de metri lungime, 80 de centimetri  înălţime şi 80 de centimetri lăţime“. Acest prim plan a fost descoperit şi mai multe persoane au fost arestate de Stasi, inclusiv iubita lui Neumann, Gruhle. Cea de-a doua încercare a fost cu noroc, căci noul tunel care începea de sub o brutărie abandonată traversa o zonă mai mare decât un teren de fotbal până dincolo de Zid. A fost operaţional doar două zile, dar au reuşit să treacă graniţa 57 de oameni. Tunelul 57, cum a rămas în istorie, este cea mai numeroasă evadare din RDG.

Câteodată, chiar statisticile sunt stranii. Zidul a stat sub semnul căderii de la început până la final. Primul om care a murit în încercarea de a trece în RFG, în august 1961, a fost o femeie care a încercat să sară de la balconul apartamentului său din RDG direct în Berlinul de Vest. Iar în martie 1989, un bărbat a vrut să treacă graniţa cu un balon construit de el, dar s-a prăbuşit în suburbia occidentală, devenind astfel ultimul om care şi-a pierdut viaţa pentru libertate.

 

„Salt în libertate“

„Erau mulţi oameni în jur şi asta era bine, pentru că le distrăgeau atenţia colegilor mei. Am putut să îmi schimb carabina plină cu una goala înainte de sări. Săritura nu a fost grea atunci. După aceea, arma mi-a căzut zgomotos pe pământ...“. Aşa îşi începe povestea Conrad Schumann, pe atunci un tânăr grănicer, într-un interviu acordat publicaţiei britanice „Independent”.

Era 4 după-amiaza, 15 august 1961. Soldatul a fost trimis să supravegheze cea de-a treia zi de construcţie a Zidului la intersecţia străzilor Ruppiner şi Bernauer. A privit stânga-dreapta şi a sărit gardul de sârmă ghimpată. Ştia că dincolo este libertatea. Întreg momentul a fost surprins de către fotograful refegist Peter Leibing. Săritura curajoasă a lui Schumann a devenit un simbol al Războiului Rece, astăzi fiind în patrimoniul UNESCO.

Avea doar 19 ani, tocmai vârsta când libertatea e cel mai râvnit lucru. A sărit dincolo de Zid şi primul lucru pe care l-a cerut a fost un sandviş. A fost interogat de către autorităţile Republicii Federale Germane, doar că el nu avea niciun fel de informaţii folositoare. Mult timp, gândul că şi-a lăsat familia în urmă l-a torturat. Primea de acasă scrisori de la părinţii săi care îi cereau să se întoarcă: „Nu ştiam că acele scrisori sunt dictate de către ofiţerii Stasi şi mă tulburau“, mărturisea Schumann. Ai putea spune că a dus o viaţă liniştită: s-a mutat în Bavaria, unde şi-a întemeiat o familie şi a lucrat ani de zile în fabrica Audi. După căderea Zidului şi-a vizitat oraşul natal, unde de mulţi a fost considerat trădător. Pentru Conrad Schumann, libertatea a fost o povară – de ce, nu se ştie, dar la vârsta de 56 de ani, în 1998 s-a sinucis.

Schumann a fost un model şi pentru alţii. Până în 1963, peste 1.000 de grăniceri au fugit în Vest, lăsând în urmă familia, casa, comunismul.

 

Gabriel Garcia Marquez: „Pe partea răsăriteană nu străluceşte decât steaua roşie“

Înainte de a deveni cel mai îndrăgit scriitor din America Latină, Gabriel Garcia Marquez a fost un talentat gazetar. Pe când avea doar 29 de ani şi după multe insistenţe la diferite ambasade din Europa Occidentală, el reuşeşte să obţină viză pentru a trece dincolo de Cortina de Fier. În periplul său prin Europa de Est a fost însoţit de către un jurnalist italian, dar şi de o franţuzoaică. Reportajele sale din perioada 1955-1957, strânse în volumul „Călătorind prin Europa de Est”, sunt scrise cu viziunea sa încă fragedă, care dorea schimbarea ordinii sociale nedrepte. Comunismul european nu era aşa cum se aştepta, însă experienţa şi-a transformat-o mai târziu în sfaturi pentru prietenul revoluţionar Fidel Castro.

Dezamăgit de propagandă

Ajuns la vestita Cortină de Fier, care marca trecerea de la capitalism la socialism, Gabo a fost dezamăgit: „Cortina de Fier nu e o cortină şi nici nu e de fier. E o barieră de lemn vopsită în roşu şi alb, ca firmele frizerilor. După ce am petrecut trei luni dincolo de ea, îmi dau seama că e o lipsă de bun-simţ să mă aştept să fie realmente o cortină de fier. Dar doisprezece ani de propagandă tenace au mai multă forţă de convingere decât un întreg sistem filozofic. Douăzeci şi patru de ore de literatură jurnalistică ajung să distrugă bunul-simţ până într-atât încât iei metaforele în sens literal“.

Nici Berlinul nu s-a lăsat mai prejos. Întreaga reclamă vis-à-vis de strălucirea şi grandoarea capitalei germane era doar pură istorie. „Cred cu sinceritate că Berlinul este un oraş fals. Vara, e invadat de turişti americani; vor să vadă lumea socialistă şi profită de ocazie pentru a cumpăra din Berlinul Occidental articole de import din Statele Unite, care sunt mai ieftine acolo decât la New York. Nu-ţi explici cum poate exista un hotel la fel de bun precum cele mai bune din Statele Unite, cu camere moderne, televizor, baie şi telefon pentru patru mărci pe zi, adică un dolar. În traficul intens nu există niciun automobil care să nu fie de ultimul tip. Reclamele magazinelor, publicitatea, meniul din restaurante sunt scrise în engleză. Pe teritoriul Germaniei de Vest există cinci posturi de radio unde nu se aude niciodată un cuvânt în germană. Când constaţi toate astea şi te gândeşti - pe lângă faptul că Berlinul Occidental e o mică insulă în chip de enclavă în Cortina de Fier, care nu are relaţii comerciale 500 de kilometri de jur împrejur - că nu este un centru industrial important, că schimburile cu lumea occidentală se fac cu avioane care aterizează şi decolează de pe aeroportul situat în centrul oraşului, într-un ritm de avion tot la două minute - eşti obligat să crezi că Berlinul Occidental este o imensă agenţie de propagandă capitalistă. Avântul lui nu corespunde realităţii economice. În fiecare detaliu se observă scopul deliberat de a oferi o aparenţă de prosperitate fabuloasă, de a surprinde Germania de Est, care contemplă spectacolul pe gaura cheii, cu gura căscată”.

Berlinul care nu înşală

Gabo a vizitat Berlinul înainte de Zid. Un oraş care era în plin proces de delimitare şi ale cărui răni încă nu începuseră să se cicatrizeze. În partea redegistă, aparent, nimic nu te păcălea – praful, monotonia şi sărăcia parcă nici nu încercau să fie ascunse. „Pe măsură ce pătrunzi în Berlinul de Est, înţelegi că există multe diferenţe între sisteme: două mentalităţi opuse de fiecare parte a porţii Brandenburg. Puţinele blocuri intacte din sectorul de Est mai au încă urmele gloanţelor artileriei. Magazinele sunt sordide, în spaţii din spatele găurilor făcute de bombardamente, cu articole de prost gust şi de o calitate mediocră. Există străzi întregi cu edificii în ruină, din ale căror etaje superioare nu a mai rămas decât carcasa. Oamenii stau mai departe îngrămădiţi la etajele inferioare, fără servicii sanitare şi fără apă curentă, cu rufele puse la uscat pe la ferestre ca pe străduţele întortocheate din Napoli. Peste noapte, în locul reclamelor de publicitate care inundă în culori Berlinul Occidental, pe partea răsăriteană nu străluceşte decât steaua roşie. Meritul acestui oraş sumbru este acela de a corespunde realităţii economice a ţării“.

Jurnalistul Marquez a trecut de faţadele pe care le vedea scriitorul Marquez. A văzut că oamenii sunt fără tragere de inimă, fără planuri de viitor, prinşi de-o parte şi de alta a barierei, într-o nostalgie cronică. Pare-se că Gabo strângea resurse pentru descoperirea oraşului Macondo şi a generalilor săi. „În Germania de Est există o categorie socială parazitară: expropiaţii. Sunt burghezii de pe vremea lui Hitler ale căror bunuri au fost naţionalizate cu o indemnizaţie prealabilă. Foarte puţini au acceptat postul oferit de guvern în fostele lor prăvălii. Au preferat să trăiască din rentă, cu speranţa că regimul o să cadă. [...] Dar indemnizaţiile nu sunt ereditare. Expropiaţii au copii, adolescenţi paraziţi care îşi ajută părinţii să-şi cheltuiască banii cât sunt în viaţă. Este o generaţie ignorantă, fără prespective, fără nicio bucurie de viaţă, crescută într-o atmosferă de resentimente, în evocarea zilnică a unui trecut strălucit. Detestă valsurile triste şi consideră că şampania are prea puţin alcool. Pentru a-i deconecta de la realitate, statul a creat aceste cabarete unde se scot bani până şi din serviciile sanitare, un soi de lagăre de concentrare unde copiii expropriaţilor se închid să putrezească de vii. [...] Muncitorii o duc bine, dar le lipseşte conştiinţa politică. Fac consideraţii absolute şi nu înţeleg de ce guvernul le spune că proletariatul e la putere şi că trebuie să se spetească muncind ca să-şi cumpere un costum care îi costă leafa pe o lună. În schimb, muncitorii din Germania Occidentală, care sunt exploataţi, au mai mult confort, îmbrăcaminte mai bună şi dreptul la grevă. Poporul nu se resemnează să ducă povara pentru ca generaţiile viitoare să crească mai bine. Nimeni nu munceşte cu entuziasm. [...] Poporul nu vede dezvoltarea industriei grele, nu-i pasă defel de ochiurile de la micul dejun şi singurul lucru nou pe care-l vede e că Germania e împărţită în două şi că există soldaţi ruşi cu mitraliere. Locuitorii din Germania Occidentală văd acelaşi lucru: ţara împărţită şi soldaţi americani în maşini de ultim tip“.

 

Ordinea publică din Germania de Est seamănă mai mult cu aceea din Columbia de pe vremea persecuţiilor politice.

Gabriel Garcia Marquez, scriitor

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: