Bătălia pentru ortodoxia de pe linia de front

Două vizite cu înaltă semnificaţie simbolică pentru România, dar şi pentru întreg spaţiul devenit de câtva timp linia de front între UE/NATO şi Federaţia Rusă: acum este prezent la Bucureşti Patriarhul Kiril, pentru la anul se pregăteşte sosirea Papei Francisc.

Evenimente deosebit de importante în sine dar care, împreună, fac parte din mişcarea de plăci tectonice care provoacă reaşezarea de planuri, redesenarea de hărţi şi redimensionarea de relaţii de putere geopolitică. Iar această Europă de est a noastră este, descoperim mereu cu aceeaşi surprindere, o piaţă esenţială pentru ceea ce înseamnă recalibrarea relaţiilor de putere între cele două entităţi politice şi militare urcate din nou pe meterezele unei confruntări ce prelungeşte, într-o nouă formulă de execuţie, atât Războiul Rece, cât şi disputele mult mai vechi privind controlul de teritorii şi spaţii de influenţă. Una dintre armele folosite în mod tradiţional fiind biserica, revenită acum în atenţia liderilor politici ca una dintre formulele privilegiate ale unei diplomaţii discrete, dar nu mai puţin active şi câteodată agresive. Iată una dintre hărţile folosite în discuţiile din spatele cortinelor ermetic închise, prezentând „identităţile religioase ale Europei şi spaţiilor sale proxime“.

O discuţie fundamentală, aproape totalmente ignorată în spaţiul nostru public. Mare păcat deoarece asemenea hărţi sunt folosite de foarte, foarte mult timp nu numai pentru informări factuale de tip enciclopedie şcolară, ci şi pentru a argumenta cauzele diferenţierilor de mentalitate, pregătire culturală, reacţii specifice faţă de un tip sau altul de pachete legislative, comportament administrativ etc. Veţi spune că o asemenea discuţie este cel puţin părtinitoare, dacă nu chiar, aşa cum cred eu, chiar rău-voitoare, pregătind atmosfera pentru o receptare pozitivă a unei viitoare (foarte apropiate) încercări de a formaliza un proiect al Europei cercurilor sau vitezelor multiple în care, deloc întâmplator, ţările estului ortodox ar putea fi circumscrise unui „proiect estic“ sau, chiar mai rău, ale unui „proiect al cooperării sud-estului european“.  

Există însă şi un alt proiect, unul în care cred, acela de a face din ţările estului ortodox al UE o punte de legătură cu spaţiile proxime, depăşind diferenţele doctrinare şi folosind canalul atât de sensibil al bisericilor pentru a promova un dialog care să aibă într-o zi un reflex şi în lumea atât de complicată şi contradictorie a intereselor politicii. În definitiv, asta fusese ideea majoră şi speranţa enormă care se născuse odată cu întâlnirea de la Havana între Papa Francisc şi Patriarhul Kiril atunci când cei doi transmiseseră mesajul că „nu suntrem concurenţi, ci fraţi“.

„Suntem divizaţi de rănile provocate de conflictele dintr-un trecut îndepărtat sau recent, de divergenţele moştenite de la predecesorii noştri, în înţelegerea şi explicarea credinţei noastre în Dumnezeu. Conştienţi de faptul că rămân numeroase obstacole de depăşit, sperăm ca întâlnirea noastră să contribuie la restabilirea acestei unităţi dorite de Dumnezeu, cea pentru care s-a rugat Isus. Nu suntem concurenţi, ci fraţi.“ - Comunicatul comun din 12 februarie 2016

Dacă despre asta este vorba, atunci avem acum un posibil efect pe cale de consecinţă directă, iar spaţiul ales pentru vizitele succesive este tocmai acesta unde influenţele celor două mari Biserici pot deveni, din confruntări, cap de pod pentru o detensionare mai mult decât necesară. Căci este limpede că actorii de pe ambele părţi ale baricadei au ajuns într-un impas al discuţiilor şi negocierilor politice, doar cu perspectiva militară agitată ca element de disuasiune. Ambele părţi dau semnale multiple că ar vrea depăşirea momentului, dar oare în ce cadru politic admisibil fără ca asta să însemne o „pierdere a feţei“ care să fie echivalată fie cu o înfrângere, fie cu un pas înapoi şi o renegare a principiilor exprimate belicos-convingător în toate discursurile acuzatoare şi contra-acuzatoare de până acum?

Este posibilă o mediere discretă a Bisericilor, una care să ducă la o eventuală întâlnire informală, dar nu mai puţin spectaculoasă, între liderii politici relevanţi din UE şi Vladimir Putin? O asemenea mediere nu este imposibilă, căci canalele bisericilor au fost folosite de atât de multe ori pentru transmiterea de mesaje... Amintiţi-vă doar că procesul de prăbuşire a construcţiei comuniste a fost amorsat în cadrul întâlnirii între George Bush şi Papa Ioan Paul al II-lea. Se promitea atunci, temă reluată şi în negocierile de la Malta cu Gorbaciov, că viitorul nu va fi unul de confruntare şi că cele două lumi emergente vor putea dialoga în spiritul unei deschideri bazate pe nevoia reciprocă de a desena un nou spaţiu de securitate la nivel global. 

Faptul că nu aşa s-au petrecut lucrurile este plătit acum printr-o dezorganizare extrem de primejdioasă a sistemului relaţiilor internaţionale şi, vorbind despre spaţiul şi relaţia care ne interesează acum, printr-o slăbire a puterii de influenţă reală a lumii creştine în ansamblul său, cu perspective neliniştitoare pentru deceniile care urmează.

Acesta este contextul în care Patriarhul Kirill şi Papa Francisc au transmis mesajul respectiv, acesta este contextul în care se încearcă paşii următori. Nu e foarte uşor deoarece, dacă Papa rămâne autoritatea supremă şi cu decizii infailibile în lumea catolică, în cea a ortodoxiei bătălia pentru reprezentativitate este în toi şi faimosul Sinod pan-ortodox ratat a demonstrat că problema unităţii este încă sub semnul întrebării. Dar este incontestabil - şi asta constituie un mesaj pe care Federaţia Rusă îl transmite fără ezitare - că Biserica sa, Biserică de Stat, este un actor abilitat să preia mesajul de putere în viitor, împlinind visul „Celei de-a Treia Rome“. Devenind astfel, de departe, cel mai important jucător real din spaţiul ortodox. Numai că, tocmai datorită faptului că acest spaţiu nu este unitar, ci împărţit între teritoriile suverane ale Bisericilor autocefale, este nevoită să stabilească canale de dialog. Mai ales, aş spune, cu bisericile surori din Statele Membre UE şi NATO, zona de conexiune naturală unde se poate căuta, stabili şi eventual permanentiza un punct stabil de dialog.

Este o perspectivă, nu o certitudine absolută. Dar este departe de a fi ceva imposibil, tocmai pentru România are toate caracteristicile cerute pentru un asemenea spaţiu, locaţie ideală pentru dialoguri ecumentice şi nu numai, cu politicile cele mai tolerant-incluzive faţă de bisericile care lucrează pe teritoriul său şi, de ce să nu amintim acest lucru, cu politicile cele mai avansate pentru protecţia minorităţilor. Suntem teritoriul ortodox din UE/NATO geografic cel mai avansat pe linia de front care desparte acum cele două lumi şi, la fel de bine, putem să ne oferim serviciile ca teritoriu de mediere al conflictelor de toate felurile.

Iar discuţia aceasta trebuie subsumată alteia, mult mai amplă şi extrem de urgentă, care poate să apropie capii Bisericilor creştine în dezbaterea europeană despre identitatea creştină a continentului noastru, reafirmată acum din ce în ce mai puternic sub presiunea valurilor migratorii combinate cu ameninţarea teroristă în creştere exponenţială din partea fundamentalismului islamic

O perspectivă deloc imposibilă. Şi atunci, noi şi toţi ceilalţi, am putea încerca să deschidem porţile unei noi şanse. Dacă asta se va întâmpla sau nu, poate să fie voinţa oamenilor care să lucreze pentru împlinirea uneia mai înalte şi adesea cu mult dincolo de puterea noastră de înţelegere.