Asimilarea etnică a românilor din Ucraina intră în faza finală

Administraţia regională din Tatarbunar a lansat acum două zile ideea trecerii şcolii din satul Borisăuca de la predare în limba română la predare în limba ucraineană. În regiunea Odessa mai erau, în anul 2018, doar patru şcoli cu predare în limba română – se pare că din toamna anului 2019 vor rămâne trei.

Ne apropiem pas cu pas de lichidarea învăţământului în limba română în sudul Basarabiei şi se va intra în faza finală a asimilării etnice accelerate a românilor din regiune. Comunitatea românească atestată de sute de ani în zona dintre Dunăre şi Nistru pe malul Mării Negre va dispărea fără urmă în următoarele două, maxim trei generaţii. Ca şi în cazul istro-românilor, al românilor din Valea Timocului şi pentru românii din sudul Basarabiei ar fi nevoie de o serie de studii interdisciplinare pentru a stabili condiţiile în care sunt anihilate comunităţile româneşti, cum se produce o asimilare accelerată cu sprijinul statului şi cum are loc o epurare etnică în doar câteva generaţii. Nu cred că mai există soluţii pentru salvarea comunităţilor româneşti amintite, este pecetluit eşecul statului şi societăţii din România în protejarea minorităţilor etnice proprii din imediata vecinătate. Nu ne rămâne decât să constatăm producerea dezastrului şi – dacă suntem în stare – să tragem învăţămintele necesare.

Cum spuneam la început, administraţia raionului Tatarbunar a lansat ideea trecerii şcolii din satul Borisăuca de la predarea în limba română la limba ucraineană – sau mutarea elevilor din şcoala de aici la şcolile din Tatarbunar, unde bineînţeles că vor învăţa în ucraineană (sursa). Conform statisticii oficiale în regiunea Odessa existau în anul 2018 patru şcoli cu predare în limba „moldovenească“ în care învăţau 1258 de elevi (sursa). În 1991, când Ucraina a devenit independentă, în regiunea Odessa existau 21 de şcoli cu predare în limba română – în 2019, dacă va fi desfiinţată şcoala din satul Borisăuca vor rămâne doar 3. Acesta este rezultatul politicii consecvente a autorităţilor ucrainene de desfiinţare a învăţământului în limba română: aproape în fiecare an a fost desfiinţată o şcoală românească din sudul Basarabiei. Indiferent de guvernarea de la Kiev, indiferent de relaţiile cu România, autorităţile ucrainene şi-au urmărit cu tenacitate planul de lichidare a şcolilor româneşti din regiune: în 28 de ani de la 21 la 3 şcoli. În fiecare an au existat avertismente, faptele au fost cunoscute. Cum a fost posibil aşa ceva?

Ne apropiem pas cu pas de lichidarea învăţământului în limba română în sudul Basarabiei şi se va intra în faza finală a asimilării etnice accelerate a românilor din regiune.

În primul rând, Ucraina a sprijinit în regiunea Odessa identitatea „moldovenească“, a continuat politica sovietică de transformare a unei identităţi regionale într-o identitate etnică. Manualele folosite pentru predarea limbii „moldoveneşti“ în regiune erau făcute cu sprijinul Universităţii din Tiraspol, Transnistria. Doar un exemplu din aceste manuale: Mihai Eminescu este proclamat scriitor „moldovean“, iar elevilor li se cere să îl compare cu scriitorul „român“ Ion Luca Caragiale. Impunerea şi sprijinirea de către autorităţile ucrainene a identităţii „moldoveneşti“ în sudul Basarabiei a fost primul pas către ruperea comunităţii româneşti din Ucraina. La asta s-a adăugat lipsa manualelor, lipsa mass-mediei în limba română, lipsa profesorilor, blocarea oricăror iniţiative de coagulare politică a românilor din regiune, sărăcia profundă a zonei lipsită de orice fel de investiţii care determinat emigrarea în masă.

Conform ultimului recensământ ucrainean din 2001 în sudul Basarabiei existau 24 de sate cu o populaţie majoritar românească de peste 90%, plus încă pe atâtea în care procentul românilor variază între 10-30 de procente, cu o populaţie declarată de 124.000 de români (înregistraţi ca moldoveni). Pentru toţi aceştia se pare că vor fi mai mult decât suficiente 3 şcoli cu predare în limba română. O comparaţie: minoritatea maghiară din regiunea ucraineană Transcarpatia conform recensământului din 2001 număra 156.000 de persoane care în 2018 beneficiau de existenţa a 53 de şcoli în care învăţau 9.643 de elevi. Repet: în sudul Basarabiei 124.000 de români aveau în 2018 un număr de 4 şcoli în care învăţau 1.258 de elevi – cu perspectiva ca în 2019 să rămână 3 şcoli. Nici românii din Bucovina de nord  (regiunea Cernăuţi) nu o duc mai bine: cei 114.000 de români de aici aveau în anul 2009 un număr de 92 de şcoli cu 22.000 de elevi; în 2018 în nordul Bucovinei mai existau 68 de şcoli în care învăţau în română circa 15.000 de elevi. În mai puţin de zece ani au fost lichidate 24 de şcoli din nordul Bucovinei, confirmând accelerarea politicii ucrainene de închidere a şcolilor cu predare în limba română.

La o scară macro, în decursul primei generaţii de existenţă a statului ucrainean - circa 30 de ani – a fost lichidat învăţământul în limba română din sudul Basarabiei, cele 4 sau 3 şcoli cu predare în limba română reprezintă pur şi simplu o batjocură la adresa celor 124.000 de români şi oricum vor fi şi acestea ucrainizate în următorii ani, îmi vine greu să cred că va opri cineva tăvălugul nivelator al Kievului. În lipsa şcolii, mass-media şi bisericii în limba maternă comunitatea română din sudul Basarabiei va fi asimilată în scurtă vreme la scară istorică, maxim trei generaţii – dacă nu cumva mai repede. Încă din perioada sovietică limba română a purtat pecetea unei ruşini induse de autorităţi, împinsă către zona folclorului idealizat, însă dezbrăcată de orice fel de calităţi ale modernităţii. Mai precis limba română a fost împinsă către oralitate şi desemnată ca limbă inferioară. La începutul anilor 2000 procentul românilor din sudul Basarabiei care reuşeau să absolve studii superioare era de 3% - altfel spus comunitatea românească de aici a fost lipsită de lideri, de persoane cu poziţii dominante în societate. În condiţiile tehnicilor de comunicare actuale, cu o limbă maternă împinsă forţat în oralitate, românii din sudul Basarabiei îşi vor pierde foarte repede identitatea lingvistică.

Vă mai amintiţi că Putin i-a făcut cadou lui Dodon o hartă a Moldovei Mari, de la Nistru la Carpaţi?

Mai aştept recensământul ucrainean anunţat pentru anul 2020 ca să văd efectele ultimelor decenii de asimilare etnică: oare câţi se vor mai declara fie şi moldoveni în regiunea Odessa? Mai demult mi s-a atras atenţia că unei comunităţi de 124.000 de oameni nu i se poate şterge identitatea etnică, sunt prea mulţi. Dar dacă ei aleg să renunţe la limba maternă şi identitatea etnică sub oblăduirea unei administraţii hotărâte să purifice regiunea de minorităţi?

Nu are rost să vorbim despre autorităţile române care ar trebui să apere articolul 7 din Constituţia României, cel care vorbeşte de protejarea identităţii românilor din afara graniţelor ţării. Este lipsită de sens orice fel de discuţie despre ce au făcut în ultimii 30 de ani instituţiile româneşti pentru protejarea identităţii naţionale a românilor din sudul Basarabiei (şi nu numai!), rezultatele sunt cuprinse în cifrele enumerate mai sus. Dacă nu ar fi existat aceste instituţii de la Bucureşti soarta şcolilor româneşti ar fi fost aceeaşi. La scară istorică este ca şi cum nu ar fi existat, nu are rost să vorbim despre nimic.

Şi totuşi de ce ar trebui să ne intereseze că va fi ucrainizată o şcoală românească din stepa Bugeacului? Cine a mai auzit de satul Borisăuca din regiunea Odessa, Ucraina? De ce s-ar obosi cineva de la Bucureşti să afle ceva despre soarta unor elevi dintr-un sat uitat de lume? Un răspuns ar fi că există articolul 7 din Constituţie care obligă autorităţile să îi apere pe etnicii români din afara ţării, dar am spus deja că acest articol este ca şi inexistent. Mai spuneam că ar trebui să existe măcar o curiozitate ştiinţifică, să urmărim procesul epurării etnice care se desfăşoară sub ochii noştri, chiar lângă graniţa României, să vedem în direct cum dispare o comunitate istorică veche de sute de ani. Orice intervenţie este inutilă, tot ce ne-a mai rămas este să observăm fenomenul şi eventual să înţelegem cum se produce asimilarea etnică accelerată prin instrumentalizarea artificialei identităţi moldoveneşti. Vă mai amintiţi că Putin i-a făcut cadou lui Dodon o hartă a Moldovei Mari, de la Nistru la Carpaţi?

CORECŢIE

Informaţia că în sudul Basarabiei mai există 4 şcoli cu predare în limba română este la nivelul lunii ianuarie 2018, conform statisticii citate în articol. În realitate acum mai sunt doar 2 şcoli cu predare în limba română: una în satul Barta şi cea care urmează să fie ucrainizată din satul Borisăuca. Este foarte posibil ca în anul şcolar 2019-2020 să mai existe o singură şcoală cu predare în română în sudul Basarabiei, cea din satul Barta - care la rândul ei nu are practic nici o şansă de supravieţuire.