Stratfor: Ascensiunea Chinei ca putere globală a atins un punct de risc maxim

Stratfor: Ascensiunea Chinei ca putere globală a atins un punct de risc maxim

Foto Shutterstock

China a atins un punct de risc maxim în ascensiunea sa pe scena globală: puterea sa economică şi strategică sunt percepute ca ameninţări de către SUA şi Europa într-un moment în care forţa sa globală nu e suficient de mare pentru a rezista unor eforturi coordonate împotriva sa, arată Rodger Baker, analist în materie de strategie la Stratfor.

Ştiri pe aceeaşi temă

China nu-şi mai permite să tragă de timp şi va continua să exploateze faliile Vestului, dar rămâne destul de vulnerabilă în ambiţiile şi necesităţile sale.
 
China este un imperiu modern constrâns să -şi susţină interesele prin interacţiuni economice şi politice tot mai intense şi să se implice tot mai mult şi în sferele de securitate. Extinderea lanţurilor de distribuţie îi asigură putere, dar o expune şi unor presiuni care se pot dovedi riscante într-un moment în care ascensiunea sa este evidentă pentru toată lumea.

China foloseşte pârghii de putere economice, politice şi militare pentru expansiunea sferei sale directe de operaţiuni pornind de la Marea Chinei de Sud în India şi de-a lungul Asiei Centrale în Europa.
 
Pe de altă parte, angajarea ei internaţională tot mai intensă înseamnă şi o dependenţă mai mare, în măsura în care menţinerea şi întărirea tuturor acestor conexiuni sunt critice pentru creşterea economică şi, prin extensie, managementul populaţiei sale masive, cu venituri inegale.
 
Dar, în plină ascensiune, China a ajuns într-un punct periculos, întrucât se găseşte prinsă între o situaţie de putere şi încredere crescânde şi o poziţie totuşi vulnerabilă în faţa unei rezistenţe internaţionale concertate căreia nu i-ar face faţă. Ca atare, China s-ar putea simţi îndemnată, într-un impuls simultan al destinului şi al nesiguranţei, să-şi asume riscuri şi mai mari şi să se lase purtată de un sentiment al urgenţei, ca şi de profeţii autoîmplinite ale confruntării internaţionale.
 
China se află într-o situaţie uşor similară imperiului japonez care a evoluat ca o putere industrială şi a dobândit tot mai multă încredere în forţele sale după succesele războaielor sino-japoneze (ultimul deceniu al secolului al XIX-lea), respectiv ruso-japoneze (prima decadă a secolului 20). Văzându-şi speranţele de ascensiune pe scena globală destrămate după cel de-al Doilea Război Mondial, un Tokio cuprins de nesiguranţă, dar şi resentimentar, a lansat o acţiune de vitalizare militară pentru a-şi avansa interesele şi a prelua controlul în regiunea Asia-Pacific.
 
Însă de îndată ce ambiţiile Japoniei s-au evidenţiat tot mai clar, au atras riposta SUA şi a altor mari puteri sub formă de sancţiuni economice şi răspunsuri politice: în final SUA au tăiat lanţurile de distribuţie a unor bunuri vitale. Confruntată cu ameninţări existenţiale la adresa intereselor sale strategice şi devotată agendei sale imperiale, Japonia s-a văzut nevoită să răspundă chiar şi în perspectiva înfrângerii: astfel ea a ales o confruntare militară şi riscul unui război în faţa sufocării economice şi politice.
 

Ambiţii imperiale într-o altă lume

 
Totuşi China nu este Japonia imperială, iar lumea de azi nu mai este lumea imperiilor care a dominat odată relaţiile internaţionale. China se află însă într-un moment istoric cu o anumită analogie cu perioada de ascensiune a Japoniei. În cursul ultimei jumătăţi de secol , China a trecut rapid de la stadiul de ţară în dezvoltare la ţară competitivă tehnologic şi a doua economie a lumii. Totodată, capacitatea militară a Chinei a devenit una din cele mai puternice şi moderne din lume. 
 
Sub conducerea preşedintelui chinez Xi Jinping, ajuns la putere în 2013, societatea chineză a ajuns să îmbrăţişeze un nou tip de naţionalism fundamentat pe o istorie de 5.000 de ani şi pe o îndreptăţire reclamată de la aşa-numitul „secol al umilinţei” din cauza Vestului şi imperialismului japonez.
 
Dar drumul Chinei se loveşte de provocări: îngrijorările internaţionale legate de ascensiunea Chinei nu mai sunt nici trecute cu vederea, nici subsumate unor dezbateri de tip globalizare versus naţionalism. SUA nu mai pot ignora înaintarea Chinei şi Uniunea Europeană însăşi, odinioară avangarda globalismului, este tot mai îngrijorată de controlul economic al Chinei şi ia măsuri de blocare a investiţiilor chineze în sectoare economice critice.
 
După Războiul Rece, politica SUA referitoare la China poate fi descrisă într-un singur cuvânt: linguşeală. Momentele de extremă tensiune nu au lipsit, însă scopul a fost atragerea Chinei într-un sistem global centrat pe alianţa nord-atlantică cu bazele în liberalismul democratic şi capitalismul pieţei libere. O parte-cheie a politicii americane a fost evitarea confruntării deschise, iar China a învăţat repede cum să exploateze asta. A dovedit-o în expansiunea sa susţinută în Marea Chinei de Sud: mişcările sale au avut doar o mică amploare, cât să determine la Washington o evaluare a costurilor ca prea mari pentru un răspuns.
 

Strategia de ascensiune a Chinei

 
În tot acest timp, China a evoluat: s-a adaptat unor idei şi sisteme conform nevoilor sale şi, în acelaşi timp, şi-a întărit propriul sistem centrat pe capitalismul de stat. Pe măsură ce China a devenit mai puternică încrederea în sistemul său propriu a crescut corespunzător şi odată cu asta şi-a sporit şi influenţa în vederea modificării unor norme internaţionale vestice. Aşa că se pune întrebarea: ajuns un jucător economic global de aproape acelaşi nivel cu ţările din sudul global, de ce ar mai ţine cont de regulile unui număr mic de naţiuni nord-atlantice cu o moştenire comună şi cu o agendă anti-sovietică?
 
Tot mai asertivă în privinţa susţinerii rolului său global, China a depăşit abordarea sa prudentă menită să-i câştige timp. Pe de altă parte, este conştientă de faptul că nu e pregătită să preia rolul unui lider global şi că nu e momentul să-şi arate această slăbiciune. China nu-şi poate opri ascensiunea, dar are nevoie de timp pentru programul său de revitalizare naţională, în condiţiile în care deja se confruntă cu restricţii pe pieţe şi limitare a accesului la tehnologie, iar în preajma sa său  activităţile militare cresc.
La rândul lor, SUA au recunoscut că nu mai pot linguşi China. Opţiunile sale sunt: să accepte un rol major al Chinei în rescrierea ordinii internaţionale sau să fie precaută şi să constrângă China înainte să se întâmple asta.
 
SUA au ales o strategie coercitivă: au luat măsuri să întrerupă dependenţa tehnologică de China şi au cerut retragerea companiilor din China. Totodată, au susţinut un ritm operaţional la periferia Chinei şi s-au angajat în exerciţii maritime cu ţări regionale, între care Japonia şi Australia.
 
SUA caută să sugrume China prin scoaterea ei din lanţurile internaţionale de distribuţie, iar China, în pofida faptului că nu are încă încrederea sau forţa de a-şi folosi capacitatea militară precum Rusia, SUA şi Europa, dispune totuşi de instrumente pentru a rezista presiunii internaţionale crescânde.
 
China are abilitatea, pe care o şi foloseşte în mod activ, de a exploata fisurile sistemului internaţional, diviziunile între naţiunile nord-atlantice, tensiunile în structurile de alianţă şi parteneriat ale SUA, dar şi percepţia inegalităţii din instituţiile internaţionale între naţiunile avansate şi cele în curs de dezvoltare.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: