Faptele relevante din Afganistan, din acest an, au fluditatea lor. Simpla lor înşiruire poate induce în eroare pe cei mai atenţi la evoluţia pandemiei, la nivel global, decât la devastarea ţării afganilor, după aproape două decenii de război. Este o speranţă de pace armistiţiul intrat în vigoare pe 24 mai şi care se va încheia pe 26.05. 2020? Teoretic, da. Practic nu este primul, ci al doilea în ultimele aproape două decenii. 

Un recurs la memorie ne reaminteşte că în februarie, acest an, la Doha, în capitala Qatarului, emisarii guvernului afgan şi cei ai talibanilor pecetluiau în scris acordul că 5000 de insurgenţi vor fi eliberaţi în schimbul a 1000 de militari aflaţi iniţial în subordinea autorităţilor de la Kabul. Prevăzător, lucid, preşedintele Afganistanului, Ashraf Ghani nu s-a grăbit să elibereze în aceeaşi zi 5000 de luptători afgani, echivalentul a 10 batalioane din trupele aliate aflate acum pe teritoriul afgan. 

S-a ajuns la un schimb de 300 de militari deţinuţi de talibani, contra 1000 de combatanţi islamişti. În plus, pe 24 mai a fost anunţată decizia lui Ashraf Ghani de a mai elibera 2000 de prizonieri talibani. Apoi, pe 25 mai au mai fost eliberaţi 100 de insurgenţi. Cu cei 900 anunţaţi a fi liberi pe 26 mai se ajunge la 1000, din cei 2000 avuţi iniţial în vedere, pentru eliberare, de şeful statului afgan. 

Cu toate aceste semne de bunăvoinţă numai marii naivi pot crede că vor fi influenţate pozitiv discuţiile dintre cei ce deţin puterea la Kabul şi cei care doresc să revină în fruntea statului dorit reorientat spre alte priorităţi, decât cele actuale. Tratativele de pace constituie o etapă de parcurs, dar finalizarea lor este cu totul altceva. Doar Charles Maurice, prince de Talleyrand-Périgord afirma sarcastic, cu două secole şi jumătate în urmă: "Sire, putem face totul cu baionetele, cu excepţia situaţiei să ne aşezăm pe acestea..." 

Rămâne de văzut ce compromisuri vor face talibanii, care nu visează decât la ziua când nu vor mai fi trupe străine pe teritoriul afgan, o clipă nu prea fericită dacă ne aducem aminte de execuţiile publice pe stadionul central din Kabul şi de omorârea unor femei cu pietre, o sălbăticie pentru care islamiştii nu au nici măcar scuza propriei credinţe religioase. 

După cum o mare necunoscută este ceea ce le va propune insurgenţilor Abdullah Abdullah, rivalul preşedintelui în funcţie, el fiind cel ce va conduce delegaţia guvernamentală, dar nu este exclus să aibe şi surprize personale, iniţiative necuprinse în acordul de împărţire a responsabilităţilor, semnat cu preşedintele afgan la finalul unei luni de incertitudini politice în capitala afgană. 

"Teme-te de omul fără Allah!" îndeamnă un proverb afgan. Negocierile vor dovedi sau nu, cine are mai multă încredere în reconcilierea naţională şi cine pune mai mult preţ pe acapararea subtilă a puterii totale. 

De vorbe frumoase nu duc lipsă oficialii de la Washington D.C., precum sugestia lui Haibatullah Akhunzada, conducătorul talibanilor, care a sugerat americanilor să nu scape şansa oferită de acordul obţinut la Doha, ce a schiţat modalităţile de retragere a trupelor americane din Afganistan. 

Dar mulţi veterani de război american au protestat, peste Ocean, atrăgând atenţia guvernanţilor americani că militarii americani pieriţi în luptele cu talibanii au crezut că ei contribuie la nerevenirea celor cu practici barbare, la conducerea statului afgan. Generalul Stanley McChrystal, în cartea sa My Share of the Task: A Memoir, recunoştea:"Când am ajuns în vara anului 2009 pentru a comanda în războiul din Afganistan, am intrat într-un efort care nu reuşea. Mulţi afgani, unii membri ai coaliţiei ISAF şi o mare parte din publicul american au pierdut încrederea atât în traiectoria războiului, cât şi în capacitatea noastră de a-l corecta."

Cu acel prilej, generalul american a a ajuns la convingerea că un bun comandant în teatrul de război afgan, trebuie să se gândească la valorile în care crede şi la caracterul său. Şi să nu uite - adaug eu, care am fost în Afganistan, mulţumită armatei române - că şi talibanul are valorile sale, până la moarte şi un caracter care nu mai poate fi schimbat. 

Dacă până la confruntările militare premergătoare trimiterii de trupe aliate în Afganistan persista convingerea profesioniştilor armelor că aceia care stăpânesc crestele domină şi văile, după luptele din ultimele două decenii a devenit clar că aceia care se refugiază în peşteri, talibanii, controlează mari zone de terenuri adiacente. 

Şi preşedintele Afganistanului, Ashraf Ghani, şi rivalul său politic Abdullah Abdullah, şi Haibatullah Akhunzada, conducătorul talibanilor sunt actori politici trecători, cu ambiţii, orgolii, calcule şi planuri altele decât cele convenite în agenda publică. După retragerea sovietică din Afganistan, la câţiva ani distanţă a urmat vendeta politică, după retragerea trupelor americane de pe tărâm afgan, nimeni nu garantează că talibanii nu îşi vor executa public opozanţii. Atunci, culmea spiralei istorice ar fi ca următoarea intervenţie militară - o ipoteză pur teoretică, momentan imposibilă - să fie efectuată de China, care deţine deja controlul unor mine bogate din nordul Afganistanului. Doar mai zilele trecute au fost confruntări filmate, între militari chinezi şi indieni, la frontiera dintre ţările lor, nu prea îndepărtată de graniţa Afganistanului cu China. 

Diplomat, Mike Pompeo, şeful Departamentului de Stat a afirmat că luptătorii talibani eliberaţi nu trebuie să se întoarcă pe câmpul de luptă. Se vor întoarce.

Cei care îşi pun speranţe în acordul de la Doha uită cugetarea afgană:"Acasă leu, peste hotare vulpe." Şi pentru că în analizarea evoluţiei confruntărilor, nu numai militare, pe tărâm afgan, contează şi mai buna cunoaştere a evenimentelor anterioare am formulat câteva interogaţii, la care a răspuns convingător istoricul Florian Banu, căruia îi mulţumesc frumos şi pe această cale.

BANU (1)

Dr. FLORIAN BANU

- Cum evaluaţi azi dosarul geopolitic afgan, dacă ne focalizăm atenţia pe lecţiile de învăţat din perioada ocupaţiei militare sovietice a Afganistanului?

- Ieşirea victorioasă a URSS, din Al Doilea Război Mondial i-a asigurat un prestigiu internaţional extraordinar, iar ideologiei comuniste i-a adus o aură de glorie şi a făcut-o să pară cât se poate de atractivă, pentru largi segmente ale populaţiei de pe întreg globul. Situaţia aceasta s-a reflectat inclusiv în Asia Centrală, prin triumful pe care comunismul l-a avut în ţări precum China sau Coreea de Nord, apoi prin implicarea regimurilor comuniste în războiul din Vietnam. În cazul concret al Afganistanului, ideile marxiste au pătruns în acest stat încă din primii ani după ultima conflagraţie mondială şi au găsit suficienţi de mulţi adepţi, pentru că acest stat este unul deosebit, cu un ţinut dur, de o frumuseţe extraordinară, dar şi cu practici de o duritate nemaiîntâlnită, unde există o serie de relaţii şi antagonisme, de ordin tribal, religios, etnic. În acest context, ideologia comunistă, care pune accent pe supunere, pe autoritarism, pe conformism, părea mult mai apropiată de mentalul colectiv al afganilor, decât un regim democratic, care pune accent pe individ, pe drepturile acestuia, pe libera alegere. Cert este că treptat această ideologie a căpătat suficient de mulţi adepţi, astfel că în aprilie 1978, Partidul Democrat Popular din Afganistan/PDPA, de factură marxistă, a preluat puterea şi a proclamat Republica Democrată Afganistan, primul preşedinte fiind numit Nur Muhammad Taraki. SUA şi URSS s-au implicat imediat. Uniunea Sovietică sprijinea PDPA, în timp ce Statele Unite sprijineau rebelii care se opuneau noii guvernări. De aici o serie de confruntări succesive, cu sorţi schimbători de izbândă şi cu efecte vizibile şi în zilele noastre.

- Se dorea la Moscova extinderea, cu orice preţ, a influenţei URSS şi în arealul afgan?

- Motivaţiile care au stat la baza implicării militare a Uniunii Sovietice, în Afganistan, au fost multiple. Aş aminti faptul că preşedintele James Earl Carter Jr. / Jimmy Carter a primit, la numai două zile de la invadarea teritoriului afgan, o notă de la consilierul său, pe probleme de securitate, celebrul Zbigniew Kazimierz Brzezinski, în care se explica acţiunea sovietică plecând de la ceea ce acest consilier, de origine poloneză, numea visul de secole al Rusiei, de a ajunge la Oceanul Indian. O abordare simplistă, dar care totuşi a avut mult ecou nu numai la vremea respectivă, ci şi ulterior, până în zilele noastre, ignorând o serie de realităţi, precum faptul că Afganistanul nu avea acces la oceanul planetar, ceea ce inducea ipoteza că urmau alte agresiuni, spre a se ajunge la Marea Arabiei, detaliu care indică o analiză superficială. Mai populară era ipoteza că Moscova doreşte să pună pe harta lumii încă un stat cu aspiraţii comuniste. În fapt, pentru a înţelege raţiunea Moscovei trebuie să ne raportăm la contextul internaţional, la ceea ce se petrecea în regiunea respectivă, la situaţia internă, din Uniunea Sovietică, şi astfel putem să înţelegem mai nuanţat lucrurile. Aici am în vedere că în ianuarie 1979 revoluţia iraniană dusese la alungarea unui aliat al SUA, şahinşahul Mohammad Reza Pahlavi, practic fiind pierdut la Washington D.C. controlul asupra Iranului. Se mai punea problema dacă Afganistanul nu va aluneca în sfera de influenţă a SUA şi cum vor evolua republicile islamice, de la graniţa de sud a URSS, ţări care  cunoşteau o serie întreagă de frământări de natură naţionalistă, etnică, dar şi religioasă. Atunci, ca şi acum islamul părea o religie foarte greu de ţinut sub control. Mai era şi ipoteza că SUA vor amplasa rachete pe solul afgan, care ar fi putut lovi obiective strategice din sudul Uniunii Sovietice.

- Până la urmă, sovieticii s-au retras din Afganistan în 1989...

- ... dar au continuat să sprijine pe preşedintele afgan, Mohammad Najibullah, până în 1992. În martie 1992, preşedintele Najibullah a fost de acord să facă loc unui guvern de coaliţie al rebelilor. URSS a plătit scump intervenţia militară în Afganistan. Se estimează că aproximativ 15.000 de militari au fost ucişi. Cheltuielile au fost extraordinare. Iar pierderea de prestigiu, pentru Uniunea Sovietică, pe planul relaţiilor internaţionale, a fost una considerabilă. Se pare că lecţiile războiului sovieto-afgan nu au folosit nimănui, iar noi istoricii, care încercăm să înţelegem aceste lecţii ale trecutului, mai avem mult de lucru, pentru a le face cunoscute în plan mai larg. Din păcate vedem că şi în ziua de astăzi, Statele Unite ale Americii se află practic în aceeaşi situaţie în care se afla Mihail Gorbaciov, în anii 1988-1989, când căuta o soluţie de retragere onorabilă, din Afganistan. În pofida faptului că aceste lecţii ale războiului sovieto-afgan sunt cunoscute, după cum o dovedesc materialele recent desecretizate din arhiva CIA, aici fiind vorba de analize ale unor specialişti militari şi ai unor experţi ai The Central Intelligence Agency, toate aceste lucruri complexe nu au fost înţelese, nici natura specială a Afganistanului. Merită să amintesc aici, pentru o secvenţă aparte, filmul Rambo III, realizat în 1988, în regia lui Peter MacDonald. În momentul în care eroul filmului, interpretat de Sylvester Stallone - co-scenarist al acestei producţii cinematografice - însoţea un transport de rachete portabile americane de tipul FIM-92 Stinger, din Pakistan în Afganistan, călăuza afgană îi spune la un moment dat, că ţinutul afgan a fost dorit să fie cucerit de Alexandru cel Mare, ulterior de britanici şi sovietici, însă toţi duşmanii afganilor au o rugăciune. Şi Rambo a întrebat care ar fi asta. Răspunsul călăuzei a fost edificator:

"Să ne ferească Allah de veninul cobrei, de gheara tigrului şi de mânia afganului"...