INTERVIU Sanda Ţăranu, fostă prezentatoare TV: „Când Ceauşeştii au fost executaţi am băut un pahar de coniac“

INTERVIU Sanda Ţăranu, fostă prezentatoare TV: „Când Ceauşeştii au fost executaţi am băut un pahar de coniac“

Feţele de azi şi de altădată ale Sandei Ţăranu Fotografii: Eduard Enea, Adevărul, Arhivă personală Sanda Ţăranu

Sanda Ţăranu (77 ani), una dintre figurile emblematice a Televiziunii Române, vorbeşte despre neajunsurile meseriei pe care a avut-o aproape 40 de ani. „Cea mai iubită crainică“ s-a împăcat cu greu cu gândul că, seară de seară, trebuia să apară pe ecranelor românilor, în loc să fie pe scenele teatrelor, acolo unde şi-a dorit dintotdeauna să-şi câştige faima.

Sanda Ţăranu este o femeie norocoasă cu o singură neşansă. A copilărit într-o familie educată, cu părinţi iubitori şi buni - nici măcar o dată n-au mustrat-o! -, s-a căsătorit din dragoste cu renumitul tenor al „Generaţiei de Aur“ a Operetei, Nicolae Ţăranu, a călătorit în orice colţ al lumii şi-a dorit, să prezinte emisiuni de varietăţi în Havana sau Helsinki, alteori în vacanţe obişnuite în Praga, dar niciodată n-a trebuit să dea socoteală autorităţilor comuniste care voiau să ştie tot ce mişca, a fost muză pentru scriitori, i-au fost dedicate piese de teatru, a fost purtată pe braţe de milioanele de telespectatori care o aşteptau, seară de seară, să apară şi care îi trimiteau pachete la Bucureşti cu ouă şi brânză de vaci din gospodăriile lor. Aşa, din veneraţie. Sanda Ţăranu priveşte cu încântare spre trecut, aproape mirată că tot ce povesteşte i s-a întâmplat chiar ei. „Măi, ce noroc pe capul meu!“, spune cu o vădită candoare, iar privirea i se duce spre o oglindă din cameră, de parcă acolo îşi poate urmări cel mai bine viaţa. Dar, privind cu atenţie, în reflexia ei se vede şi un rid de tristeţe sădit adânc pe faţă: visul de-o viaţă neîmplinit, acela de a fi actriţă. „Crainică de televiziune? Asta nu e o meserie! E, aşa, o îndeletnicire...“, mai spune Sanda Ţăranu şi, de data asta, privirea-i cade în gol, spre nimic. N-a cucerit publicul de teatru, n-a alergat pe scenă în hainele Julietei cum îşi închipuia, n-a fost aplaudată în faţa cortinelor. Şi, totuşi, a rămas cu perfomanţa de a fi „cea mai iubită“!

„Weekend Adevărul“: Doamna Sanda Ţăranu, vă leagă aproape 40 de ani de Televiziunea Română. Sunteţi notalgică după vremurile acelea?
Sanda Ţăranu: Nu cred că poate fi vorba de melancolii. Desigur, au fost mulţi ani din perioada vieţii mele, în special ai tinereţii, în care am cunoscut oameni, am călătorit, am fost aproape de telespectatori, dar, mai ales, ei de mine. Însă au fost şi multe regrete şi nemulţumiri până să realizez că eram „a TVR-ului“. Pe de altă parte, uitându-mă la situaţia jenantă în care se află TVR-ul şi multe alte televiziuni, prefer de multe ori să sting televizorul şi să mă întorc la cartea mea. (n.r. – duce la piept cartea „Jurnalul unui jurnalist fara jurnal“, de I.D. Sârbu). Eu cred că tot în cărţi găseşti adevărurile.

Vrem să ne povestiţi şi despre perioadele de glorie, dar şi despre regrete. Vă propun să începem cu ce a fost mai greu.
Pentru mine, televiziunea n-a fost niciodată un miraj, aşa cum este pentru tinerii de azi. Eu terminasem Facultatea de Teatru şi voiam să joc în piese, să fiu pe scenă. Mi-am dorit din copilărie să fiu actriţă şi am şi astăzi regretul că nu mi-am împlinit acest vis. Or, la televiziune simţeam că nu creez nimic, cel puţin aşa mi s-a părut la început. Crainică de televiziune – asta nu e o meserie, îmi spuneam. E, aşa, o îndeletnicire... Când am venit în TVR, am intrat într-o încăpere de doi-trei metri, unde aveam în faţă camera, iar operatorul nici nu se vedea. Eram singură cuc şi avem nişte emoţii aproape paralizante încât uneori îmi ţiuiau urechile. Totul era sec. În schimb, pe scenă, simţi publicul care e în faţa ta, emoţia sălii şi liniştea care se creează în momentele de vârf ale acţiunii. Până la urmă, m-am obişnuit, dar, la început, nu mi-a plăcut deloc! În mintea mea, era numai asta: că trebuie să plec mai repede ca să joc teatru.

Cum de aţi primit propunerea să fiţi crainică la televiziune? Şi, până la urmă, dacă vă doreaţi aşa mult să fiţi actriţă de teatru, de ce nu aţi urmat calea asta?
După cum ştiţi, după terminarea facultăţii, se făceau repartiţiile pentru posturi. Atunci nu era niciun loc la teatrele din Bucureşti şi am discutat cu soţul meu, care era pe vremea aceea prim solist la Teatrul de Operetă, să refuz repartiţia din provincie – la Craiova. Întâmplarea a făcut ca tocmai în ziua aceea să primesc un telefon de la Radio – pe atunci, Radioul şi Televiziunea erau o singură entitate –, în care eram rugată să mă prezint la vicepreşedintele instituţiei, fără să mi se zică de ce. Am mers a doua zi şi am purtat o discuţie cu el despre tot felul de lucruri. Nici nu am realizat că eu fusesem, de fapt, la un interviu de angajare, pentru că, la final, am fost întrebată dacă nu vreau să fiu crainică la Televiziune. Am refuzat.

Pentru că dumneavoastră voiaţi să fiţi actriţă.
Întocmai. Eu, în studenţia mea la Teatru, mai colaborasem cu Televiziunea. Mă chemaseră pentru o emisiune de versuri, de multe ori, o dată pentru un rolişor într-o piesă. Până la urmă, după mai multe insistenţe, am acceptat. Dar am făcut şi gesturi nesăbuite. Mi-am dat de vreo două ori demisia... La a doua demisie, a fost pentru prima şi ultima oară când am plâns în faţa preşedintelui televiziunii. I-am spus că nu mai pot să rămân, pentru că, atunci când intru pe poarta Televiziunii, am sentimentul că pică cerul pe mine!

Piesa cu numele ei în care n-a jucat

Nu vă împlinea ce făceaţi...
Nu era vorba doar despre asta. În perioada aceea, Dumitru Radu Popescu scrisese o piesă de teatru, care s-a numit „Sanda“. Era despre mine, dar nu-l cunoşteam pe D.R. Popescu. Eu eram personajul! Când am citit-o, abia aşteptam să înceapă repetiţiile, ştiam că se va ecraniza. Eu credeam că voi juca în această piesă, dar nu am fost distribuită. N-am înţeles de ce şi multă vreme nu am putut accepta asta. De-aceea, i-am spus lui Valeriu Pop, preşedintele TVR-ului din acea perioadă, că eu nu mai stau.

Şi cum a reacţionat preşedintele TVR când a aflat că vreţi să plecaţi?
„Greşeşti! Nu se poate“, mi-a spus. „Greşeşti pentru că Televiziunea are nevoie de tine, pentru că telespectatorii te apreciază“. Sigur că l-am întrebat: „De ce nu am fost eu distribuită pentru piesă?“. „Aici nu mai eşti actriţă“, mi-a zis. „Eşti a Televiziunii şi faci ceea ce trebuie pentru Televiziune. Telespectatorii nu trebuie să te confunde cu un personaj dintr-o piesă de teatru, chiar dacă acel personaj se numeşte «Sanda»“. Atunci am fost, cumva, îndoită. Dar greu, foarte greu, m-a înduplecat. El mi-a vorbit cu delicateţe pentru că înţelegea momentele prin care treceam, încât, până la urmă, am zis că n-am încotro, se pare că acesta e drumul meu. Abia de-atunci mi-am dat seama că trebuie să mă pun serios pe treabă, să nu mă mai gândesc la ce a fost şi să demonstrez că sunt potrivită pentru această meserie.

Scrisorile Floricăi Buie din Maramureş

Aţi fost, totuşi, considerată „cea mai iubită crainică“. Chiar şi aşa, prin ecranul acela alb-negru, le-aţi câştigat încrederea telespectatorilor. Cum vă explicaţi acest lucru?
Am considerat că la televizor trebuie să stai de vorbă cu omul. Deşi nu aveam vreo carte de vizită – sau burtieră, cum zicem noi –, să intru pe prost să spun „Bună ziua! Sunt Sanda Ţăranu şi vă invit să...“, oamenii cred că s-au interesat, n-am idee, pentru că am început să primesc scrisori. Am învăţat psihologia telespectatorului din scrisori. În plus, în nomenclatorul televiziunii scria „Crainic-prezentator“. E o diferenţă între crainicul de ştiri, care trebuie să citească exact ceea ce e în text, să nu interpreteze, pe când eu, ca prezentator, puteam să mai modific. Aşa făceam eu, deşi nu era bine, pentru că de multe ori primeam sancţiuni. Dar nu mă interesa – simţeam că altfel nu puteam comunica cu telespectatorii.

Ce vă scriau oamenii în scrisori? Vă cereau ceva?
Nu, nimic. Primeam foarte multe scrisori de la femei de la ţară, în care îmi povesteau absolut tot ce li se întâmpla în gospodărie. Bărbaţii se destăinuiau prin poezii, dar într-un mod foarte decent. Niciodată nu am fost agresată, nu mi s-a întâmplat să mă urmărească cineva pe stradă, cum se întâmplă acum cu paparazzi. Ah!, ba o singură dată, cineva s-a ţinut după mine, dar mi-a povestit asta ulterior într-o scrisoare. Îmi detalia cum mă plimbasem eu într-o zi pe Calea Victoriei, la ce vitrine m-am oprit, în ce magazine am intrat, ce i s-a părut lui că mi-a plăcut. Doar atât. Aveam, însă, un soi de relaţie specială cu o femeie dintr-un sat din Maramureş. O chema Florica Buie. Aşa frumos scria! Îmi povestea de toate, că i-a fătat vaca şi ce bucurie a fost, că avea un viţel aşa de frumos...

Sanda Ţăranu, „cronica“ de la TVR

Şi corespondaţi frecvent? Îi răspundeaţi şi dumneavoastră la scrisori?
Eu nu aveam timp să-i răspund, dar într-o zi i-am trimis o fotografie cu mine şi o carte de vizită, pe care scria „Sanda Ţăranu, actriţă“ şi, dedesubt, „Crainică la Televiziunea Română“. Îmi vine scrisoare de la Florica. Povestea: ce-a fost în sat! A venit şi dascălul, şi primarul, a venit şi popa să vadă poza, pentru că nu le venea să creadă! Dar pe plicul scrisorii ce scria? „Doamnei Sanda Ţăranu, actriţă, cronică la Televiziunea Română“. (râde) Toate scrisorile care-au venit după aceea numai aşa erau semnate. Apoi, peste câţiva ani, primesc un telefon de la centrală, la TVR, că a venit o rudă de-a mea din Maramureş şi mă aşteaptă la intrare, în holul mare. La spun: „Măi, dar eu n-am nicio rudă în Maramureş...“. „Du-te şi vezi cine este“.  Când cobor, văd în hol un bărbat superb: înalt, îmbrăcat în costum naţional, alb cu negru. Şi am rămas locului şi mi-am zis: „Doamne, parcă a aterizat din picturile lui Grigorescu“. Mă duc spre el şi-mi spune: „Doamnă, eu sunt Buie“. Eu m-am uitat cruciş la el, n-am făcut legătura cu Florica. „Sunt soţul Floricăi. M-a trimis la Bucureşti, am călătorit cu trenul toată noaptea. Am ajuns la 7.00 dimineaţa în gară şi-am întrebat unde pot să o găsesc pe doamna Sanda Ţăranu. Lumea m-a îndrumat şi iată-mă-s. V-am adus nişte brânză de vaci, smântână, două sticle de pălincă, un săculeţ cu mere, că noi avem gospodărie mare.“ Gesturile acestea nu se pot uita...

„Programaţi-o nopţile şi în zori ca să i se strice tenul!“


Spuneaţi că aţi primit sancţiuni pentru că mai schimbaţi textele. Daţi-mi un exemplu de ceva ce aţi spus pe post şi a deranjat. Şi cum „vă pedepseau“?
Îmi amintesc de un meci de fotbal, România-Italia, care s-a terminat în favoarea noastră. Toată lumea era fericită. Ai noştri jucaseră extraordinar, iar meciul fusese comentat de un om nemaipomenit de bun, Nicolae Soare. Şi, în timpul transmisiunii, comentatorul şi-a terminat discursul în felul acesta: „Sper să vă fi plăcut toţi cei 22 de jucători. Poate singurul care v-a plăcut mai puţin a fost comentatorul...“. Apoi am intrat eu imediat pe post şi, zâmbind, spun: „Comentatorul sportiv a fost Nicolae Soare“. Sigur că am spus-o în glumă şi cu admiraţie pentru inteligenţa acestui om, pentru că o astfel de autoironie nu o face decât un om inteligent. Toată lumea s-a amuzat, dar persoana care-mi purta mie sâmbetele a venit cu o falcă-n cer şi una-n pământ: „Cum îţi permiţi să schimbi textul? Trebuia să spui: «Aţi urmărit meciul de fotbal România-Italia etc.»“. „Crezi că lumea nu a ştiut ce a urmărit?“, am întrebat. „Ne permitem să facem astfel de glume când săptămâna viitoare va avea loc Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste?“ Şi aşa am primit sancţiune: o săptămână la radio.

Şicanele şi bârfele din culisele TVR-ului

Aşadar, emisiunile la radio erau considerate un supliciu.
Credeau că mă afectează atât de tare să nu mai apar la televizor... Şi trimiterea venea şi cu recomandarea, pentru că-mi spuneau colegii: „Programaţi-o nopţile şi în zori ca să i se strice tenul!“. Dar nu mi-a fost niciodată teamă de astfel de momente. În mintea mea era găndul că telespectatorii mă vor apăra şi nu mi se va întâmpla nimic rău.

Cum vă înţelegeaţi cu celelalte colege crainice de la TVR? Cu echipa, în general.
Mi-am apreciat toţi colegii, pentru talentele lor, şi încercam să învăţ de la cei experimentaţi. Pe de altă parte, au fost şi oameni care mi-au făcut nişte şicane. De obicei, înainte să intru pe post, alteori chiar în timp ce eram în direct!, mi se spuneau diverse lucruri ca să nu mai am echilibru, să mă enerveze şi să-mi pierd concentrarea. Erau lucruri mărunte, din perimetrul nostru. Se mai întâmplă, din invidie, alţii provoacă uneori conflictul şi bagă beţe prin gard, alţii le inventează. Acum îmi vine să râd, atunci sigur că mă afectau. Odată, mi-a ajuns la urechi că aş fi spus eu ceva urât despre una dintre colegele mele, dar nu ştiam ce anume. După o şedinţă în care fusesem toate, le-am zis : „Hai să bem o cafea la mine la cabină, că şi aşa noi nu ne întâlnim toate niciodată“. N-am stat mai mult de un sfert de oră. Şi le-am spus despre acest zvon:  „Am aflat că aş fi spus ceva nepotrivit despre una dintre voi. Să ştiţi că n-am spus şi nu obişnuiesc să fac aşa ceva, nu ştiu despre cine e vorba, dar vă rog ceva: dacă cineva vă mai spune astfel de lucruri, să mă puneţi faţă-n faţă cu persoana respectivă“. După ce am vorbit nu s-a mai întâmplat să aud astfel de bârfe.

Se spunea atunci că sunt cea mai iubită crainică. Nu ştiu dacă am fost cea mai iubită şi nu cred că aş fi putut atinge o asemenea performanţă. Scrisorile pe care le primeam începeau aşa:  «Vă scriu pentru că numai în dumneavoastră am încredere». Pentru mine, noţiunea de încredere a fost mai importantă decât dragostea.

Vai de mine, doamna Ţăranu, dumneavoastră, în adidaşi?!“

„Când mă duceam la televiziune, uneori îi mai spuneam soţului: «Nu mă duce cu maşina». Voiam să trec prin parc, să-mi pregătesc starea aceea pe care trebuie să o ai atunci când intri pe post. Vedeam că, de la o zi la alta, parcul era altfel, mai ales primăvara, când înmuguresc pomii, când se aud păsările, florile sunt colorate. Aşa mă relaxam eu. Alteori, mă încărcam cu energia pe care mi-o transmiteau oamenii care stăteau de pază la poarta televiziunii. Erau oameni simpli, foarte educaţi, cu mult bun simţ, cu care-mi plăcea să mai schimb câte-o vorbă. Mi-amintesc că într-o zi am venit de la munte şi n-am mai trecut pe acasă să mă schimb. Eu aveam în cabina mea haine şi pantofi, tot ce-mi trebuia pentru emisie. Şi, când m-au văzut, îi aud contrariaţi: „Vai de mine, doamna Ţăranu, dumneavoastră, în adidaşi?!“. Ei erau obişnuiţi să mă vadă în pantofi cu toc înalt, cu ţinuta asortată, coafată. Le-am explicat că veneam de la munte şi, unul dintre ei, ca s-o dreagă, zice: E, nu-i nimic, vă stă bine şi aşa sportivă“, spune Sanda Ţăranu despre momentele simple care-i făceau viaţa şi mai frumoasă.

„Eu mă plimbam când trebuia să fiu în sala de examen“


Din copilărie voiaţi să deveniţi actriţă. De ce aţi urmat însă Chimia Industrială? Aţi dat admitere la teatru şi nu aţi reuşit?
Sanda Ţăranu: Când am terminat liceul m-am temut să dau examen la Institutul de Teatru, pentru că era concurenţă foarte mare şi auzisem că trebuie să ai relaţii ca să intri. Şi la Politehnică concurau 10 pe un loc. Mie îmi plăceau fizica şi chimia, aşa că am ales Facultatea de Chimie Industrială. Prin anul III, însă, îmi amintesc că eram la un examen şi profesorul de chimie anorganică, care era şi decanul facultăţii, se uită la mine şi-mi spune: „Tu te-ai gândit că, după absolvire, o să lucrezi într-o fabrică? O să porţi halate pline cu unsori. Păi, dumneata ar fi trebuit să te faci actriţă!“. Şi mi-a zis că, după sfârşitul anului III, o să mă ia asistenta lui la Chimie anorganică, ca să nu ajung în întreprindere.

Aoleu! Vă făcea ochi dulci profesorul?
Vai, nu... El se gândea la viitorul şi la binele meu. Ce profesori am avut... minunaţi! Doar că profesorul a trezit în mine obsesia mai veche cu Teatru, aşa că, până la urmă, ca să nu rămân cu sentimentul că nici măcar n-am încercat, m-am dus la secretariat şi am cerut actele, ca să le depun la concurs. I-am zis secretarei: „Fiţi fără grijă că n-o să reuşesc. Mă întorc înapoi cu ele!“.

Cum era să rateze admiterea la Teatru

Cu ce v-aţi dus la admitere?
Cu un poem, „Balada femeii care şi-a pierdut iubitul în război“, de Nina Cassian. De obicei, oamenii stăteau 5-10 minute în sala de examen, dar pe mine m-au ţinut o jumătate de oră să spun tot poemul. Şi ce comisie aveam! Erau Costache Antoniu, Radu Beligan, Lucia Sturdza-Bulandra... Am trecut de primele două probe şi aşteptam rezultatul la a treia. Intram direct în examen dacă reuşeam. Cu o seară înainte, însă, fusesem la premiera soţului meu, aşa că am adormit târziu şi ne-am trezit târziu a doua zi. Am ieşit la plimbare, am mers la restaurant şi i-am zis soţului să mergem să vedem dacă s-au afişat rezultatele. Trecusem proba şi colegii care rămăseseră pe afară îmi spuneau că examenul scris începuse deja de la ora 11.00. Era 13.15! Am alergat imediat la secretariatul Institutului. Când m-a văzut secretara, s-a uitat la mine şi-mi zice: „Eşti nebună... Păi, colegii tăi stau de la 7 dimineaţa şi dumneata vii la ora asta?“. Eu eram încremenită. Nu aveam cu ce să scriu, plecasem de-acasă cu o poşetă! Mi-a dat ea un toc cu o călimară, a luat nişte foi ştampilate şi mi-a spus: „Hai să intrăm să vedem dacă te mai primesc în examen, dar nu cred că ai vreo şansă“. Am intrat tremurând în sală, nici eu nu mai ştiam ce era cu mine, iar şeful comisiei, când m-a văzut, mi-a zis: „Hai, fetiţo, că de când te aştept!“. Şi a mai stat cu mine o oră în plus ca să termin examenul.

Cum vă explicaţi acest favor? De regulă, dacă n-ai intrat la examen la timp, nu mai primeşti a doua şansă. Credeţi că numele soţului dumneavoastră, care era deja celebru, a contat?
Eu n-am mai căutat să-mi explic. Că intram la idei şi, ştiţi cum e, fandacsia-i gata. Cert e că nu se ştia că sunt soţia lui Nicolae Ţăranu. De altfel, soţul meu nu şi-a dorit nicio clipă ca eu să devin actriţă. Mi-a povestit că, în timp ce mă aştepta să ies de la examen, s-a întâlnit cu Iani Cojar, cu care era apropiat, erau amândoi din zona Timişoarei. I-a spus că mă aştepta pe mine, că aveam examen la admitere la Teatru. „Da’ cine este soţia ta?“ „Sanda Ţăranu“ „Ea?! Şi tu nu spui nimic?“. Cred că, de fapt, am avut mult noroc în viaţă. Mult! Şi cu bărbatul meu la fel.

„Nu m-am îndrăgostit imediat de soţul meu“

Cum l-aţi cunoscut? Cred că eraţi destul de tânără...
Aveam 17 ani când l-am cunoscut. Eram cu mama şi sora mea în vacanţă la mare. El avea nişte concerte pe litoral, era împreună cu un grup de artişti de la Teatrul de Operetă. Mi-a povestit mai târziu că, atunci când m-a văzut s-a oprit brusc şi le-a spus prietenilor cu care se plimba: „Gata, eu aici rămân!“. (râde) Ne-a făcut cunoştinţă una dintre balerinele de la Teatrul de Operetă, care era prietenă cu mine şi colegă cu el. N-am simţit că m-am îndrăgostit imediat de el. N-a fost un coup de foudre între noi. Am început să ne vedem, mi-a cunoscut părinţii şi ai mei l-au îndrăgit aşa de tare că uneori aveam senzaţia că îl iubeau mai mult pe el decât pe mine! În toată perioada căsniciei noastre, m-am simţit ocrotită şi iubită. Pe mine lucrurile materiale nu m-au impresionat. Câteodată, la plimbare, soţul meu se mai oprea să admire câte o maşină mai elegantă, vreun model nou, iar în timpul ăsta eu admiram un pom.

Nu era gelos? Eraţi permanent în prim-plan, primeaţi scrisori de la admiratori...
O fi fost, aşa cum şi eu am fost uneori, dar nu, niciodată n-am întrecut limitele... În viaţă, mai sunt şi tentaţii. Şi probabil au existat unele pentru el, aşa cum au fost şi pentru mine. E foarte uşor să dărâmi. Dar te gândeşti apoi... ce pui în loc? Eu, cel puţin, făceam comparaţii. Mă uitam la unele gesturi de ţinută, la o glumă care mi se părea deplasată şi-mi spuneam că Nicolae n-ar face niciodată asemenea lucruri. Şi mă calmam.

Raport despre ce frumos a cântat Corina

Aţi avut privilegiul de a călători mult în străinătate, înainte de ’89, cu serviciul, în concedii. Vă lua Securitatea la întrebări la întoarcerea în ţară? Trebuia să daţi rapoarte?
Am amintiri foarte frumoase din deplasările în străinătate. Televiziunea Română avea legături cu alte televiziuni, nu doar din ţările socialiste. Erau seri de televiziune româneşti, în care prezentam emisiuni de varietăţi. Prima dată am mers în Helsinki. Am fost odată şi în Havana, Cuba, prin 1973, unde am stat trei săptămâni! O singură dată, când am fost cu Corina Chiriac la Sofia, la o aniversare a televiziunii bulgare, a trebuit să dau un fel de raport despre ce s-a întâmplat acolo. Bineinţeles că eu am lăudat primirea care ni s-a făcut acolo şi ce frumos a cântat Corina. Dar n-am întâmpinat niciodată greutăţi, nici când am mers la soţul meu, care era în deplasare la München. Şi acolo era şi Europa Liberă... Dimpotrivă, autorităţile de-aici m-au rugat să iau dolari cu mine!

Cum aşa? Nu era periculos?
Aşa ştiam şi eu, dacă te prindeau cu un dolar, o încurcai! M-am dus să-mi iau paşaportul şi funcţionara de-acolo mă întreabă: „Doamnă, nu vreţi să vă dăm şi nişte bani?“. „Poftim?“ „Aveţi la dumneavoastră 1.500 de lei?“ „Da, am.“ „Putem să vă dăm 50 de dolari!“ Când am auzit... Am acceptat, dar şi soţul meu era mirat când i-am povestit.

Nu v-aţi gândit să rămâneţi în străinătate definitiv?
Puteam să rămânem. Soţul meu era foarte curtat de impresari, dar noi nici nu ne gândeam serios. Eu, cel puţin, după o lună de stat prin alte oraşe din Europa, oricât de frumoase erau, abia aşteptam să vin în ţară. Mi-era dor de străzile mele.

„Sigur părinţii noştri au făcut dragoste după asta“

 „Eram un copil foarte ascultător şi cuminte. Părinţii s-au îngrijit foarte mult de noi, de mine şi sora mea, Magda. Niciodată nu s-au contrazis măcar, nici vorbă să se certe în faţa noastră. Amândouă am studiat pianul, timp de 10 ani. Eu mă manifestam la şcoală, la serbări, unde acompaniam corul. Tata a fost bancher până la instalarea regimului, apoi a lucrat în Ministerul Agriculturii, iar mama a lucrat la Banca de Investiţii. Ei au pierdut nişte acţiuni, prin ’52, când a fost reforma monetară. Mai târziu, mi-a povestit tata cum, furios, s-a dus în curte şi a ars acţiunile pierdute. Eu mă amuzam cu sora mea şi îi spuneam: sunt convinsă că după episodul ăsta au făcut dragoste! Ca să le treacă!“, îşi aminteşte râzând în hohote Sanda Ţăranu despre momentele din copilărie.

„La Revoluţie, am sărit gardul să intru în Televiziune“
 


Dar la Revoluţie, ce aţi făcut?
Eram la radio în ziua când a fost manifestaţia în Piaţa Palatului. Înregistram o emisiune împreună cu un coleg. Şi, dintr-odată, ne-au spus că întrerupem, nu mai înregistrăm nimic. Am plecat pe jos cu soţul meu – care venise cu mine – până în Piaţa Universităţii şi am văzut mulţimi de oameni, cu steaguri, care mergeau la demonstraţie. N-am stat, am urmărit de-acasă ce s-a întâmplat. Şi, când am văzut ce se petrece la televiziune, i-am spus lui Nicolae că trebuie să merg şi eu acolo! „Dragă, nu vezi că se trage? Unde mergi?“, încerca să mă potolească, dar nu se putea înţelege cu mine.

Şi aţi mers împreună la TVR?
El m-a însoţit până în Piaţa Dorobanţi, care era împrejmuită de un cordon de soldaţi. De-acolo, nu mi-au mai dat voie să trec. Noroc că erau nişte oameni care au început să strige: „E Sanda Ţăranu! Lăsaţi-o să treacă! “. A venit un colonel şi m-a dus cu maşina lui până la Televiziune, dar mi-a spus să nu intru pe poarta principală pentru că era mai greu pe acolo. Aşa că am luat-o prin spate, unde a trebuit să sar gardul. În clădire, era o imagine dezolantă – geamurile erau sparte că se trăsese. Ţin minte că m-am fotografiat atunci cu doi soldaţi. Am stat câteva ceasuri acolo, am intrat şi pe post şi am spus câteva cuvinte...

O vreme când vom zâmbi din nou

Ultimele cuvinte pe post. Ce-aţi zis?
Am spus ceva de genul: „Trăim nişte vremuri tulburi, dar sper să se liniştească lucrurile. Va veni, până la urmă, o vreme când vom putea zâmbi din nou“.

 

CV: A fost naratoare la Teleenciclopedia
g

Numele: Sanda Ţăranu
Data şi locul naşterii:
7 ianuarie 1939, Bucureşti.
Starea civilă: A fost căsătorită cu Nicolae Ţăranu, cunoscut tenor al Operei din Bucureşti.
Studiile şi cariera:
- În 1963 a absolvit cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, pregătindu-se pentru o carieră de actriţă. În acelaşi an i se propune postul de crainică a Televiziunii Române, unde mai colaborase în studenţie, la diverse emisiuni.
- A fost crainică la TVR până la Revoluţie, prezentând „Telejurnalul“ dar şi spectacole de varietăţi, festivaluri şi programe speciale ale Televiziunii în străinătate.
- A continut să colaboreze şi după Revoluţie cu Televiziunea Română, ca narator al emisiunii „Teleenciclopedia“, ca traducător şi ca realizator al emisiunii „Un zâmbet pentru vârsta a treia“. 
Locuieşte în: Bucureşti

 

Înţelegeaţi bine ce se întâmpla? Că eram în mijlocul unei Revoluţii?
Nu ştiu dacă, în rumoarea aia, pricepeam exact ce se întâmplă, dar speram să scăpăm de regimul acela, de austeritate, de cele două ore de program de la televizor, speram în mai bine... Ţin minte că m-am întâlnit cu Ion Iliescu pe culoar, care era flancat de câţiva militari, şi i-am rugat să mă ia cu ei când pleacă, pentru că mă temeam de ce se putea întâmpla afară. Ei aveau o întâlnire, nu plecau tocmai atunci. Aşa că am sărit iar gardul. Nu înainte de a-i cere comandantului care stătea în faţă „să-mi dea“ şi mie un soldat care să mă treacă dincolo. Aveam senzaţia greşită că dacă e cineva lângă mine cu o puşcă o să mă apere...

Cum aţi primit vestea că soţii Ceauşescu fost executaţi?
Trebuie să mă crezi că eu am avut un frison. Ceva îngrozitor... Era Crăciunul! Mi-aduc aminte că i-am spus lui bărbatul meu „Mamă – cum îl mai alintam – eu vreau să beau ceva“. Am avut sentimentul că doar aşa mă liniştesc pentru că tremuram toată.

„N-am greşit că m-am retras“

Aşadar, aţi băut un pahar de vin...
Am băut un pahar de coniac. (râde)

Cum vi s-a părut atmosfera în Televiziune după Revoluţie?
Trebuie să spun, relaţiile dintre noi, colegii din Televiziune, au început să se altereze. Unii se dădeau mari revoluţionari, erau brusc împotriva fostului regim, se acuzau între ei, în orice caz, existau tot felul de suspiciuni între oameni. Mi-am zis că eu trebuie să plec ca nu cumva să mă compromit. Aşa mi s-a părut mie, poate am greşit, poate mi s-a părut greşit. Dar n-am greşit că m-am retras din activitatea de prezentator. Am continuat să lucrez la „Teleenciclopedia“, să fac traduceri de pe TV Satelit. Erau câteva documentare foarte frumoase pe TV 5 şi pe canal ARTE, pe care eu le traduceam. Era destul de complicat la început pentru că atunci nu aveam text şi făceam traducerile la căşti.

După Revoluţie, relaţiile dintre noi, colegii din Televiziune, au început să se altereze. Unii se dădeau mari revoluţionari, erau brusc împotriva fostului regim, se acuzau între ei, în orice caz, erau tot felul de suspiciuni. Mi-am zis că eu trebuie să plec ca nu cumva să mă compromit.

Trenurile cu care a mers SandaŢăranu

Cum vine asta? Ascultaţi şi traduceaţi ce înţelegeaţi?
Exact. Pentru că nu aveam textul, trebuia să fiu foarte atentă să înţeleg şi tot dădeam caseta înainte şi înapoi la aparatele alea ca să fiu sigură că nu spun vreo prostie. Apoi citeam post-sincron cu cel care vorbea. Pe urmă, când am văzut că aş mai avea timp să fac ceva, am început o rubrică la emisiunea Turnu Babel. Mi-a venit ideea pentru că am văzut că televiziunea era invadată de producţii străine. Şi ai noştri nimic! Rubrica se numea „Un zâmbet pentru vârsta a treia“, unde invitam, pe lângă artişti, personalităţi din alte domenii.

Aşadar, de la crainică la realizatoare de emisiuni. Până la urmă, au apărut şi roadele.
Am învăţat că de foarte multe ori în viaţă trebuie să o iei de capăt, să faci altceva. Eu am vrut să fiu inginer-chimist - n-am fost. Am renunţat după 3 ani. M-am înscris la Institutul de Teatru, am devenit actriţă, dar n-am jucat. Am intrat în televiziune. Am fost prezentatoare, iar, până la urmă, realizatoare de emisiuni. Iată de câte ori am luat-o de la capăt. Am prins trenurile, dar nu cu toate am mers până la capăt.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: