Adrian Igrişan, solistul trupei Cargo: „Muzica este precum credinţa. Drumurile sunt infinite“ VIDEO

Adrian Igrişan, un artist emblematic al rockului românesc FOTO: arhiva personală

Solistul trupei Cargo, Adrian Igrişan, spune că melodia care rămâne în urmă este cel mai important lucru, muzica fiind dorinţa lui dintotdeauna, şi nu celebritatea.

Adrian Igrişan, una dintre cele mai apreciate voci ale rockului românesc, a povestit, pentru „Weekend Adevărul“, cum a ajuns să fie solistul trupei Cargo, subliniind faptul că ce este între ei trece dincolo de colegialitate şi că au fost „haiduci o viaţă întreagă“. 

În cei 26 de ani de când face parte din Cargo, Adrian Igrişan a susţinut mii de concerte, iar vocea sa inconfundabilă este deja un brand al rockului românesc.

De asemenea, artistul povesteşte cum, în timpul evenimentelor din 1989, a stat în faţa puştii, la capătul celălalt fiind un prieten de-ai săi, soldat pe atunci. Acum, Igrişan spune că este recunoscător pentru tot ce are alături de colegii săi şi că se bucură de fiecare moment al vieţii.

„Adevărul“ a stat de vorbă cu Adrian Igrişan aproape o oră cu câteva zile înainte de Stonebird, cel mai mare festival din mediul rural din România, şi a descoperit un interlocutor cald şi plin de farmec. Un om şi un artist de nota 10. 

„Weekend Adevărul“: Mama dumneavoastră este născută în Arad, bunica la Constantinopol, străbunicul dumneavoastră a fost absolvent al Conservatorului din Roma, iar străbunica era grecoaică. Cum v-au marcat ADN-ul muzical şi uman toate aceste gene speciale ale familiei?

Adrian Igrişan: (zâmbeşte) De mic am avut nişte exemple la care greu ajungi. Şi aici nu vorbesc neapărat muzical, vorbesc de partea umană. Am crescut cu nişte modele deosebite pentru care conştiinţa însemna foarte mult. Bunica avea o coloană vertebrală morală extraordinară. Îmi povestea că, la Galaţi, străbunicul a tras curent electric şi canalizare la toată strada, pentru că el nu ştia să îşi tragă curent electric doar lui, avea un altruism deosebit. Şi chiar simt genele înaintaşilor mei, inclusiv latura grecească. Spre exemplu, chiar dacă eu cânt rock şi în mod normal nu ar trebui să fiu atras de muzica grecească, chiar sunt atras. Probabil şi pentru că bunica mea asculta doar muzică grecească. Simt ceva special când ascult acest gen de muzică – este o reacţie interioară pe care nu o pot controla. Eu mă bucur de muzică în general, nu doar de rock. Este muzică frumoasă şi vie în toate stilurile. Până la urmă, muzica este precum credinţa: drumurile sunt infinite.

 - Ambiţia dumneavoastră, la început, era să deveniţi baterist, urmând în această direcţie cursurile Şcolii Populare de Artă. Cum aţi ajuns să cântaţi vocal?

Eram toboşar şi trupa din care făceam parte nu avea vocalist. Pentru o perioadă am mers în paralel – şi vocalist, şi cu toba –, după care am rămas la voce. Ulterior a trebuit să învăţ chitară şi bas, ca să putem repeta, lucru ce m-a ajutat foarte mult. Este foarte important într-o compoziţie să stăpâneşti toate instrumentele cu care cântă o trupă. Pentru mine este mai importantă melodia ce rămâne după noi, decât să fiu supertehnic la un anumit instrument – compoziţia este cea mai importantă pentru mine, cred că asta mi se potriveşte. Şi o să mai învăţ şi alte instrumente pe parcursul vieţii, pentru că mi-am dat seama că îmi place.

„A fost o empatie dincolo de orice cu Cargo“

 - Cântaţi cu trupa Cargo din 1995. Cum a venit propunerea de a fi membru Cargo?

Iniţial, am fost cooptat după accidentul fostului solist Ovidiu Ioncu doar pentru a îi ajuta la un concert. Am cântat şi la un concert de solidaritate pentru Ovidiu şi în deschidere la Iron Maiden, în 1995. M-am gândit că drumul meu la Cargo se va încheia, însă băieţii mi-au propus să rămân în continuare în gaşcă. Şi aşa a fost să fie. Am fost foarte impresionat de trupă de la început, în special de partea umană. A fost o empatie dincolo de orice cu Cargo. O empatie pe care am simţit-o şi când eram la RIFF, după operaţia pe creier pe care am avut-o în 1993.

Regretatul Adi Bărar, alături de Adrian Igrişan în concert FOTO: arhiva personală

 - Cât de constructive sunt emoţiile pozitive pe care nu le-aţi pierdut şi pe care le aveţi de fiecare dată când urcaţi pe scenă?

Ştii ce este culmea? Mi-am dat seama că odată cu trecerea anilor, emoţiile mele nu sunt mai mari, dar sunt mai profunde. Pentru că odată cu trecerea timpului începi să realizezi cât de multe ţi-au oferit oamenii şi îţi dai seama cât de binecuvântat eşti pentru că eşti înţeles şi iubit în timp ce profesezi – este un gând pe care nu pot să îl uit. În special în ultima vreme mă bucur de fiecare moment şi încerc să mulţumesc pentru ce am în fiecare zi. Când eram junior încercam să dovedesc mai multe, era mai mult ego. Acum încerc să mă bucur de ce am eu şi colegii mei. Şi mă bucur de ei şi de toată viaţa pe care o am.

Faţă-n faţă cu Revoluţia 

 - În 1989, Cargo avea sala de repetiţii la Timişoara, peste drum de casa lui Laszlo Tokes. Cargo a trăit efectiv toate acele zile teribile din Decembrie 1989 de la Timişoara. Cum aţi trăit dumneavoastră Revoluţia din 1989?

Eram la Arad. Când am auzit că se trage, am mers în Piaţa Sfatului şi am stat acolo mult timp, în primele rânduri. Nu eram conştienţi ce se întâmplă, dar ştiam că trebuie să se termine. Era ceva de necrezut. Nimeni nu credea că se va termina cu oroarea aceea. Acolo, la Arad, în centrul oraşului, aveam un prieten din copilărie care era soldat. Şi l-am întrebat: „Bă, tu tragi în noi?“. A fost tulburător, eram faţă în faţă cu fostul coleg, iar el a început să plângă.

 - De ce nu aţi cerut certificat de revoluţionar, ca mulţi alţii?

Nici nu m-am gândit la asta, sincer. Oamenii decenţi, care încercau să îşi facă o viaţă decentă, nu se gândeau la porcăriile astea, gen certificat de revoluţionar. Am aflat, apoi, că au fost nu-ştiu-câţi în toată ţara care şi-au luat certificate de revoluţionar. Eu m-am bucurat împreună cu mama că eram nevătămaţi, pentru că erau mulţi care îşi plângeau copiii. Nici nu pot să îmi închipui cum aş fi putut să mint şi să cer certificat de revoluţionar, când alţii aveau vieţile distruse. Eu eram fericit că puteam cânta orice, pentru că înainte de 1989 tot ce făceai era trecut printr-un filtru. În momentul de faţă, cred că avem prea puţină recunoştinţă pentru adevăraţii eroi de la Revoluţie – pentru asta încă plătim. Poate că ar trebui să reflectăm puţin, să deviem de la materialism şi să ne gândim la ce este în jurul nostru. Noi ne-am obişnuit doar cu extreme. Însă ar trebui să fim fiecare puţin mai buni în fiecare zi. ADN-ul nostru ar trebui să fie de oameni mai buni. De aceea am ales în ultimii ani să petrec mai mult timp pe munte, să îmi extrag starea şi energia bună din alte părţi, nu mai suport să stau pe betoane.

„Să cânt, asta mi-am dorit în viaţă“ 

 - De ce v-a marcat atât de mult Ronnie James Dio, unul dintre artiştii dumneavoastră preferaţi?

Doar ascultându-l îţi dai seama de ce m-a marcat. L-am întâlnit pe Ronnie James Dio când a concertat la Bucureşti – o întâlnire în care a dat dovadă de atât de multă modestie, încât mi s-a făcut efectiv ruşine. Pe cât era de mare ca artist, pe atât era de modest. Şi-a cerut scuze că l-am aşteptat un sfert de oră după ce a cântat două ore şi jumătate impecabil. A fost o minunăţie de om şi nu are cum să nu te marcheze aşa ceva. Ronnie James Dio a marcat multe generaţii. Cei care excelează se bucură de darul de la Dumnezeu şi fac şi ceva cu acel dar, fac ceva constructiv. Iar când ai şi talent şi munceşti, poţi să încerci să excelezi. Pe vremuri, studiul era mult mai important decât acum, pentru că astăzi s-a preluat multă parte tehnică. Au crescut. Stăteam cu nişte tineri de vorbă şi când le-am spus că am studiat tehnici vocale vreo 20 de ani au început să râdă. Ei au crezut că fac mişto de ei. Însă era cât se poate de real. Pentru că atunci când am început noi să cântăm nu aveam nici YouTube, nici internet. Noi ne-am apucat de cântat pentru că voiam să cântăm, nu să fim pe scenă neapărat. Îmi place să cânt. Asta mi-am dorit în viaţă.

 - Sunteţi de 26 de ani în trupa Cargo. Care este cea mai puternică amintire din toată această lungă perioadă petrecută într-o trupă-simbol a rockului românesc?

Au fost foarte multe momente speciale, inclusiv când am plecat la Roma, în 2004, la MTV Europe Music Awards. Atunci am simţit pentru prima oară că sunt artist între artişti. A fost un moment foarte interesant. Am cunoscut nişte personalităţi mari care se uitau la ecusonul pe care îl aveai şi te considerau un alt artist, fără vreo discriminare. Orice s-ar spune, noi am fost nişte generaţii marcate. Avem un gri în privire. Văd copiii de acum, pe care unii îi bârfesc, însă este o generaţie atât de frumoasă şi mult mai pură decât noi. Mie îmi creşte sufletul când văd aceşti copii de 20 de ani, care au altfel de preocupări, au simţ civic. Da, am şi critici pentru ei, cum ar fi aceea că prea mulţi copii stau mult pe telefoane. Însă noi suntem vinovaţi că ei stau mult pe telefoane, uităm să comunicăm cu ei. Un copil nu e vinovat de nimic.

 - „Noi cântăm într-un singur fel în care se poate cânta, adică pe bune“, spuneaţi în 2009, într-un interviu. De ce nu aţi făcut niciodată rabat de la calitatea muzicii, într-o Românie în care pseudoartiştii sunt promovaţi în exces?

Pentru că ar fi însemnat să ne degradăm şi să ne batem joc de noi. M-am apucat de cântat pentru că îmi plăcea să cânt. Noi, la Cargo, facem exact ce ne-am dorit şi asta înseamnă să cântăm. Pe scenă este doar o stare şi este una unică – la un moment dat, devii dependent de acea stare. Este important ca artist să îţi vezi lungul nasului şi să încerci să îţi faci treaba cât mai bine, pentru că altfel te poate fura peisajul. 

„Nici acum nu mi-a trecut suferinţa pierderii lui Adi Bărar“ 

 - Care este prima amintire pe care o aveţi legată de Adi Bărar? Dar ultima?

Prima amintire legată de Adi Bărar o am din 1987. Eram cu nişte prieteni la Costineşti şi am ajuns la Tineretului, unde cânta Cargo. Mi-a plăcut foarte mult cum cântau şi în fiecare seară am fost acolo ca să îi ascult şi să îi văd. Ultima dată l-am văzut în primăvară, ne-am luat rămas-bun şi urma să ne vedem după o săptămână. Asta se întâmpla la Suceava, înainte să fie internat.

 - Cum aţi continuat după ce nu a mai fost Adi Bărar?

Este complicat să vorbesc despre aspectul acesta, foarte complicat... Ceea ce am trăit noi nu a fost o stare de colegialitate. Noi am fost haiduci o viaţă întreagă. Iar relaţia pe care am avut-o a fost mai mult decât una de familie. Am trăit ani la rând mai mult unii cu alţii decât cu familiile noastre. Nici acum nu mi-a trecut suferinţa pierderii lui Adi, nici nu ştiu când o să îmi treacă... Am devenit cumva mai uman, pot să îmi controlez cumva mai bine sentimentele pe scenă, însă asta nu înseamnă că s-a diminuat suferinţa.

 - În urmă cu mai mulţi ani, Adi Bărar spunea că mesajul trupei Cargo este: ,,Să cânţi aşa cum trăieşti şi să trăieşti aşa cum cânţi“. Este această deviză cheia longevităţii trupei Cargo?

Da. Însă pe lângă asta, indiferent de perioadele prin care am trecut ca trupă, toţi am avut o stea, care a fost mai presus de noi, şi care s-a chemat Cargo. Şi atunci când aveam discuţii contradictorii, nu o făceam nicidecum ca să ne batem joc de ea, o făceam ca să îmbunătăţim steaua asta numită Cargo. 

CURRICULUM VITAE 

Nume: Adrian Gabriel Igrişan

Data şi locul naşterii: 8 iunie 1972, Arad

Cariera:

A început să cânte de la 13 ani.

Are peste 20 de ani de studii de canto şi tehnici vocale, fiind autodidact.

În 1992 a fost cooptat ca vocalist al trupei sibiene RIFF, cu care a participat la Festivalul Internaţional „Rock ’92“ de la Arenele Romane din Bucureşti. În vara lui 1994 a înregistrat la Cluj, împreună cu trupa RIFF, albumul „Doi străini“, disc ce include 12 piese, între care şi omagiul „Plouă la Woodstock“.

În 1995 a părăsit trupa RIFF, după ce a cântat alături de Cargo într-un concert de susţinere pentru Ovidiu Ioncu „Kempes“, precedentul solist, care suferise un accident de motocicletă. După acel concert, Adrian Igrişan a rămas membru definitiv al trupei.

În 2004 a fost nominalizat, alături de colegii săi, la categoria „Best Romanian Act“ pentru melodia „Dacă ploaia s-ar opri“, în cadrul celei de-a XI-a ediţii a MTV Europe Music Awards, care s-a desfăşurat la Roma.

În 2004 şi 2005 a câştigat cu Cargo premiul pentru Cea mai bună trupă rock la MTV Romanian Music Awards.

În 2007, trupa Cargo, avându-l ca vocalist pe Adrian Igrişan, a înregistrat 22 de piese pentru albumul aniversar „XXII“, care a marcat 22 de ani de activitate muzicală a trupei.

Locuieşte în: Arad 

Vă mai recomandăm şi:

Chitaristul Adi Bărar, fondatorul trupei Cargo, va avea un monument de bronz în Timişoara

Stonebird, cel mai mare festival rock din mediul rural. Cum contribuie la dezvoltarea turistică a comunei Corbi