Aronofsky a încercat să explice omului modern cum ar putea Dumnezeu să vrea să distrugă lumea, de vreme ce la sfârşitul primului capitol din Geneză, Dumnezeu a spus că întreaga creaţie este un lucru foarte bun. Am putea spune, pe deasupra, că felul în care ne trăim vieţile nu ne sugerează că gândul sfârşitului ne înveseleşte. Dar toţi murim şi perspectiva morţii limitează cel mai important lucru din vieţile noastre, justiţia. Fără justiţie divină, justiţia umană pare atât de limitată încât nu ar putea apăra nici un fel de umanitate şi am deveni bestii.

 
Problema lui Aronofsky este că felul în care înţelege opoziţia dintre raţiune şi credinţă îl duce la o poveste în care Dumnezeu nu îi vorbeşte lui Noe. Un Dumnezeu care nu vorbeşte nu poate promite justiţie după moarte - şi deci nu poate limita răul pe care îl fac oamenii câtă vreme trăiesc. O lume care nu a primit revelaţia divină este deci o scenă continuă de crime şi suferinţă. Noe, în această lume, decide pur şi simplu că e preferabil ca toţi oamenii să dispară, pentru că nu este posibil ca o asociaţie umană să fie bună. Aronofsky cu această ocazie arată un Noe care urăşte oamenii dar iubeşte restul creaţiei: Sugestia este că tipul psihologic al activistului "verde" este mizantropul.
 
Spectacolul extraordinar al exploziilor şi catastrofelor este o specialitate a Hollywood-ului. Aronofsky arată fără dubiu despre ce este vorba: Imersiunea într-o asemenea poveste trezeşte în spectatorii care nu sunt imuni la atracţia filmului frica de moarte şi mila faţă de cei care suferă fără să merite. Frica şi mila sunt pasiunile trezite de tragedie, ne spune Aristotel.--Aici putem vedea de ce revelaţia divină face tragedia imposibilă: Dumnezeu a pedepsit lumea pentru păcatele oamenilor--suferinţa este în ultimă instanţă meritată.
 
În Geneză, Dumnezeu raţionează lucid despre răul din om şi asta îl conduce la potop--creaţia presupune separaţia apelor de sus de apele de jos şi potopul inversează logica creaţiei. Există multe feluri de a omorî oameni, dar apa este singurul care ne reaminteşte de problema temeiului întregii fiinţei. Forma este distrusă şi lipsa de formă sau scop a abisului se reîntoarce. Asta scoate în evidenţă că Dumnezeu a creat lumea după un model raţional--sau că lumea nu are sens decât din punctul de vedere al unui plan divin. O altfel de lume nu are scop şi nu permite nici omului să aibă un scop.
 
Paradoxul poveştii lui Noe este că Dumnezeu opreşte potopul şi salvează lumea tot raţionând asupra răului din om. Potopul sfârşeşte fără a rezolva problema fundamentală a răului. Omul este în mod spontan capabil să fie rău şi asta sugerează că scopul omului şi scopul lumii create sunt oarecum separate. S-ar putea să fie mai uşor să imaginăm o ştiinţă a naturii decât una a treburilor umane din acest motiv. Orice ştiinţă a naturii, însă, care nu înţelege răul care iese spontan din om este oarbă în ce priveşte natura însăşi a raţiunii şi a limitelor raţiunii.
 
Aronofsky tratează raţiunea în două feluri. Întâi, sugerează că este ceva divin în puterea raţiunii--artele după care cunoaştem şi folosim lumea în care trăim sunt spuse a fi date de îngeri căzuţi, care acţionează din milă faţă de omul a cărui soartă o deplâng. Asta sugerează că omul este vârful creaţiei--sau scopul creaţiei. Dar îngerii nu văd răul din om şi deci suferă o soartă teribilă. Raţiunea îi îndeamnă pe oameni să trăiască independent de Dumnezeu şi asta îi duce la toate crimele imaginabile. Dar păcatul originar este mândria care duce omul să nu asculte. Opinia care explică această mândrie este aceasta: Omul poate trăi ca şi cum destinul său ar fi viaţa pe pământ.
 
Aşa raţiunea are şi o parte divină şi un potenţial păcătos. Raţiunea ameninţă să transforme pedeapsa alungării din Grădina Edenului într-un avantaj. Biblia spune că puterile prometeice atribuite de Aronofsky acestor îngeri de fapt sunt naturale: Cain el însuşi este fondatorul oraşului şi copiii săi au inventat artele. Succesul rasei lui Cain şi revenirea continuă a acestei rase sugerează că oamenii nu sunt capabili să respecte legile lui Dumnezeu. Rasa lui Adam şi a lui Set şi a lui Noe, însă, este capabilă să trăiască după voia lui Dumnezeu--dar nu să conducă. Puterea şi justiţia sunt permanent separate astfel. Legile divine sunt un compromis.
 
Cel de-al doilea fel de a trata raţiunea apare în viziunile lui Noe. Aici, mintea cuprinde totul deodată--semnul că aceste viziuni sunt o imagine a raţiuni apare când Noe încearcă sa le interpreteze şi ajunge la deliberare şi planuri. Din nou, există o sursă divină pentru aceste puteri raţionale. Problema este că oricine poate învăţa artele şi meşteşugurile, dar asta nu este adevărat despre viziuni. Culmea artelor şi meşteşurilor este arta politică după care se conduce oraşul. Culmea celeilalte puteri a raţiunii este profeţia. Separaţia între regi şi profeţi este inevitabilă: Viaţa aici şi acum şi speranţa în lumea de dincolo.
 
Aronofsky pare să nu înţeleagă că sângele şi aerul, nu apa, dau imaginea vieţii. (Geneza arată implicit că peştii nu au fost exterminaţi de Potop.) De asemenea, Dumnezeu, diferit de Aronofsky, nu laudă cerurile. Geneza se concentrează extroardinar pe problema locului omului în creaţie. Aronofsky, invers, sugerează că lumea este frumoasă în sine--deci numai contemplaţia acestei frumuseţi este potrivită omului, ceea ce exclude orice revelaţie divină, sau o face nenecesară. Aronofsky nu înţelege cât de spectaculoasă este apariţia răului şi că păcatul originar arată că omul este cea mai spectaculoasă fiinţă din creaţie.
 
Vă aştept comentariile despre film şi, evident, despre povestea lui Noe.