Adevărul urât despre noi este că nu putem să ne raportăm la duşmanii noştri într-un fel cinstit, definit politic. Acesta este motivul pentru care nu avem filme despre terorişti musulmani acum şi înainte nu aveam filme despre ameninţările sovietice. Eu nu ştiu nici o ţară liberă în care se fac filme despre duşmanii noştri politici adevăraţi. Acesta este adevărul despre arta modernă. Este incapabilă să se uite la civilizaţie din punctul de vedere al omului civilizat. Nu voi insista acum asupra consecinţelor şi cauzelor acestei stări de fapt. Vreau numai să public observaţia, pentru contrast.
 
Filmele de Hollywood, atât de înjosite, sunt cel mai apropiat lucru pe care îl avem de poveşti despre experienţa noastră ca oameni civilizaţi în lumea în care trăim, din care o parte este civilizată şi partea cea mai mare nu este civilizată. Celelalte feluri de producţie poetică sunt forţate să facă abstracţie de lumea în care trăim de fapt. Asta nu înseamnă că nu au nici un merit, ci numai că nu sunt potrivite pentru publicul mare. Dominaţia comercială a filmelor de Hollywood are în spate o dominaţie politică americană. Este ca şi cum nici nu am putea să ne gândim sau să ne imaginăm că suntem cetăţeni în lumea civilizată fără Hollywood. Dacă vi se pare că lucrurile stau altfel--vă rog, lăsaţi-mi comentarii cu exemple, m-aş bucura să mă înşel sau măcar să găsesc nişte excepţii demne de luat în considerare!
 
Astfel, ajungem la noul film cu James Bond. Povestea este destul de simplă: Bond a aflat de o organizaţie criminală şi caută să afle în ce constă conspiraţia sau ce îşi doresc tipii răi să facă. În acelaşi timp, statul modern care administrează democraţii--şi Marea Britanie pare să fie cel mai supravegheat regim liber!--caută să distrugă programul de spionaj care l-a creat pe 007. Motivul este evident: Democraţii nu pot tolera ideea că un om sau nişte oameni, datorită naturii lor superioare, pot decide în secret cine trebuie asasinat. Supravegherea permanentă este comparativ democratică--nu vor mai exista secrete şi nu va mai exista vreo atenţie specială.
 
Dar o parte din democraţie--asemeni audienţei filmelor de acţiune--detestă statul administrativ şi birocraţiile tehnologizate care tratează oamenii cum noi tratăm animalele. Bond este campionul fictiv al acestei tendinţe democratice reale. Unii oameni, dar mai ales tinerii bărbaţi cred că ordinea este esenţial un lucru rău. Dacă este necesară, ar trebui ţinută sub control--nu să îi ţină sub control.
 
Chiar şi aşa, de ce avem nevoie de teorii conspiraţioniste? Din două motive. Unul este democraţia, care, cum am spus, insistă să facă toate lucrurile obscure transparente, de parcă are cineva--afară de clovni precum Freud--vreo idee despre ce se întâmplă în capul lui Einstein sau când va apărea următorul mare geniu ştiinţific şi unde. Nu putem prezice lucrurile cele mai importante pentru cunoaşterea raţională, cu toată insistenţa noastră democratică de a primi explicaţii care să ne placă. Aşa că insistăm în schimb să dăm vina pe cineva. La asta ajută transparenţa. Aşa construim teorii conspiraţioniste. Fiecare om se transformă într-un depozit de teorii conspiraţioniste pentru că fiecare om îşi este propriul teolog, propriul politolog şi propriul avocat--căutându-şi drepturile şi clasificând nedreptăţile suferite. Nu este distractiv, dar ne ţine ocupaţi. În locul vinovăţiei creştineşti, avem stres.
 
Celălalt motiv nu este democraţia, ci ceva mai aproape de faptele primordiale--este vorba de ordine şi despre felul în care ne putem gândi pentru a înţelege oricare parte din lumea în care trăim. Într-un fel, filmele despre spionaj vor să ne înveţe că toată gândirea este teoria conspiraţiei şi că întotdeauna gândirea are o bază psihologică în trădare şi suspiciune. De asta cineaştii faimoşi, care şochează şi atrag audienţa mare şi audienţa critică sunt oameni ca Hitchcock, nu regizorii sublimi de comedii muzicale. Nu suntem personaje în scene erotice renascentiste. Suntem ceva mai teribil de-atât... După ce se termină filmul, putem uita. În timpul filmului, se întâmplă să fim lipiţi de scaune, să uităm de telefoane sau sarcasm şi să credem, subit, fără consimţământ, că se întâmplă ceva important--anume, că ceva important va fi dezăluit. Asta ne îndreaptă spre ceva fundamental ce este spus când spunem că suntem civilizaţi...
 
Asta creează probleme pentru intrigă. O dată ce devine conştient că este orb, Bond trebuie să descopere treptat ce se întâmplă--ori asta înseamnă că nu avem niciodată o perspectivă atât de detaşată încât să înţelegem toată intriga. De asemenea, înseamnă că nu suntem atât de ataşaţi de variile personaje pentru a vedea exact ce fac. Este foarte dificil să arăţi audienţei un asemenea fel de poveste--un fel de spionaj care nu depinde în mod esenţial de revoluţii tehnologice interminabile... Puteţi citi notele mele despre intrigă aici.
 
În treacăt vă amintesc, cel mai recent film Misiune Imposibilă, apărut acum câteva luni, este tot un film despre o conspiraţie criminală mondială de a folosi tehnologia pentru a corupe serviciile de inteligenţă-supraveghere britanice; agentul este american, dar şi el trebuie să se descurce cu o agenţie care vrea să distrugă asasinii şi să îi înlocuiască cu supraveghere tehnologică. Probabil că vor mai apărea câteva...