INTERVIU Monica Anghel, la 30 de ani de carieră: „Dacă în orice domeniu ar fi oameni ca mine, atunci ţara ar fi perfectă“

INTERVIU Monica
Anghel, la 30 de ani de carieră: „Dacă în orice domeniu ar fi oameni ca mine,
atunci ţara ar fi perfectă“

Monica Anghel a rămas aceeaşi persoană cu zâmbetul pe buze odată cu împlinirea a 30 de ani de carieră FOTO Eduard Enea

Interviu Monica Anghel. Monica Anghel aniversează 45 de ani de viaţă şi 30 de ani de carieră chiar de Ziua Copilului, oferind detalii mai puţin ştiute din viaţa şi cariera ei într-un interviu pentru ziarul „Adevărul“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ultima dată când m-am întâlnit cu Monica Anghel discutam despre Eurovision. Şi, din greşeală, am prezentat-o drept „Luminiţa“. Nu s-a supărat şi m-a „scos“ frumos. Acum, într-o altă împrejurare, m-am întâlnit cu Monica Anghel, la o cafenea din zona Unirii, într-o marţi după amiază, pe o căldură suportabilă, să discutăm cu şi despre ea. Despre carieră, despre Aviv, pe care îl strecoară în orice subiect dezbătut - „E împlinirea vieţii mele“ -, despre muzică şi puţină politică. Căci pe toţi ne frământă ce vedem şi auzim. Dar cu moderaţie, desigur.

Monica Anghel e împlinită. Nu e nevoie să îi expun „palmaresul“. Se bucură de viaţă, dar şi de o cariera cu o cifră rotundă. A venit degajată la interviu. Nu e aşa cum toţi o cred, fiţoasă şi încrezută. Nicidecum. Aşa cum spune şi ea, dacă ajungi să o cunoşti îţi schimbi părerea. Cu şi despre Monica Anghel, într-un interviu pentru „Adevărul“. 

„Adevărul“: Ultima oară când ne-am văzut, ştiţi cum v-am prezentat, nu?

Monica Anghel: Nu mai ştiu, cum?

Luminiţa!

A! (Râde) Şi mie, şi Luminiţei ni se întâmplă frecvent. Mă mir că se mai face confuzia asta, eu m-am făcut, totuşi, blondă de câţiva ani. Când eram şi eu brunetă şi aveam şi părul creţ era OK. Acum ne-am despărţit ca aspect, dar în rest suntem în continuare la fel de bune prietene.

Surioare.

Exact! Colaborăm foarte bine. Chiar la concertul pe care l-am avut pentru aniversarea a 30 de ani de carieră, printre invitaţi, a fost şi Luminiţa. 

 

Monica Anghel, o carieră de invidiat

 

Monica Anghel a câştigat Festivalul Internaţional Cerbul de Aur în 1996, cu piesa „Spune-mi“, şi a reprezentat România la Eurovision de două ori, în 1996, alături de Sincron, şi în 2002, alături de Marcel Pavel, cu care a ocupat locul al nouălea. Totodată, a colaborat o lungă perioadă cu grupul de umor „Divertis“. De asemenea, a putut să fie auzită în matinalul de la Europa FM. A câştigat 11 trofee internaţionale la cele mai prestigioase festivaluri de muzică. Este căsătorită şi are un băiat, pe Aviv. 

30 de ani de carieră şi 45 de ani de viaţă. Aţi obosit vreo clipă?

Ba da, sunt om... Chiar azi-noapte, a plouat foarte tare, dar nu am simţit nimic! De mult nu am mai dormit aşa adânc. În general adorm pe la 12 - 1 noaptea, mă trezesc pe la 6 dimineaţa. Iar la prânz dorm doar când îmi e rău. În rest nu. În general, mă simt bine, sunt activă, nici nu aş putea să fiu altfel, nu mă lasă băieţelul meu să fiu altfel. Când ai un copil nu există să fii obosit, să îţi fie rău, să îţi fie somn. Sau dacă se întâmplă lucrurile astea, trec instantaneu lângă copil.

V-aţi născut într-o zi magică, de Ziua Copilului.

Este un avantaj. Atunci când o să îmbătrânesc şi o să fac prostii, probabil, nu o să mai fie nevoie să spună cineva că am dat în mintea copiilor pentru că, fiind născută de 1 iunie, la mine e o chestie clară (Zâmbeşte). Cu Aviv fac o grămadă de chesti: mergem la înot, în parc, cu bicicletele. El are o troninetă pe care i-am luat-o când am fost anul trecut în America. Mi se pare că merge îngrozitor de repede cu ea. Cu bicicletele mergem când e şi soţul meu acasă. La cai mai mergem. 

FOTO Eduard Enea 

Monica Anghel a învăţat meserie de la cei mai buni 

Aţi debutat la 14 ani. A fost devreme pentru vremurile de atunci?

Da, pentru perioada aceea era devreme. În urmă cu treizeci de ani, pe 28 mai, debutam la Festivalul de Muzică Bucureşti 1986. Trăia maestru Laurenţiu Profeta, după ce s-a terminat festivalul, la mult timp, ne-am cunoscut mai bine. Mi-a spus că au fost discuţii mari, în sensul în care mulţi au vrut să îmi ofere trofeul, dar alţii au zis că sunt prea mică. Atunci mi-au dat Premiul Tinereţii, oricum eram cea mai mică din tot concursul. Mă întreabă foarte mulţi dacă am făcut sacrificii. Nu, pentru că am făcut ce mi-a plăcut.

Deci, nu v-aţi sacrificat copilăria?

Deloc! Era o bucurie, o joacă, dacă pot să îi spun aşa. Deşi studiam opt ore pe zi, mergeam şi la şcoală, iar de la 16 ani am mers şi la fostul bar Dorobanţi, unde cântam. Acolo am avut şansa să cânt cu trupă live. Şi nu orice trupă. George Natsis la pian, Sorin Movileanu la chitară-bas, la saxofon era Dan Ioniţă. Instrumentişti extraodinari de buni. Şi asta a fost un fel de şcoală pentru mine. Nu îţi imagina că mă duceam singură. Nu! Mergea tata cu mine. Cântam două piese, mă urcam în maşină şi plecam acasă. Aşa funcţionau lucrurile. Mai târziu, după 1989, am cântat la clubul Melody. Clubul era al lui Viorel Păunescu. Domnul Păunescu care, pentru mine, este ca un al doilea tată. Am avut momente foarte grele în viaţă peste care am trecut, iar dânsul mi-a fost alături. N-am să uit niciodată când a venit la mine la spital şi mi-a adus 155 de trandafiri imperiali! Când am văzut că a intrat pe uşa salonului şi avea braţele pline de trandafiri am rămas mască! Nu mi-a venit să cred. Un om extraordinar. Trupa de acompaniament de la barul Melody era actuala trupă Proconsul. Cântam acolo cu toţii. Mai erau Luminiţa Anghel, Laura Stoica, Dumnezeu să o odihnească, Elena Cârstea. Erau surorile Galeriu, o gaşcă OK. Ne înţelegeam foarte bine între noi. 

Mama Monicăi i-a descoperit un talent „evident“ 

Când v-aţi dat seama că vreţi să faceţi muzică?

Nu mi-am dat eu seama. Mama şi-a dat seama că pot să fac asta. Ea a fost cea care a ţinut să am această profesie. Ea a fost cu mine peste tot, care m-a susţinut şi nu m-a lăsat nicio clipă. Dar şi tatăl meu. Pe undeva, pentru mine a fost destul de simplu. Provin dintr-o familie de artişti. Mama este designer vestimentar. Tata este sculptor, la fel şi bunicul. Cred că am mai spus, bunicul a fost profesor la marele voievod Mihai. L-a avut elev, la un moment dat, pe Majestatea Sa, Regele Mihai. Avem şi o poză acasă în care apare şi Regele. Fratele meu e pictor. Când părinţii sunt în zona asta de activitate e uşor să îi descopere copilului un talent. Dacă îl are (Râde)! De exemplu, băieţelul meu mă pune să îi arăt pe internet operaţii pe creier, pe inimă. Pare atras. Mie mi-a greu să spun acum ce va face el când o să fie mare. Stau şi vorbesc cu mama: „Măi, mamă, dar cum ţi-ai dat seama că pot să cânt?“, iar ea îmi zice. „Era evident!“. Oook.... „Să mă înveţi şi pe mine cum e cu evidentul ăsta!“. Eu sunt o persoană matematică, dacă pot spune aşa. Nu îmi plac incertitudinile, îmi place să ştiu tot.

Cum erau părinţii cu dumneavoastră când eraţi mică?

Cum sunt şi acum. Suntem foarte buni prieteni. Întotdeauna ne-au susţinut, pe mine şi pe fratele meu, dacă am avut orice fel de problemă au fost alături de noi, la orice oră din zi şi de noapte dacă avem nevoie de ei sunt lângă noi, dacă suntem prin curte şi frate-miu zice, „Băi, parcă aş mânca un grătar“, tata, în secunda următoare, a dispărut şi se întoarce cu ce vrea Alex la grătar. Sau dacă spun că îmi e poftă de ceva se duce şi îmi cumpără. E drept, mama e cea care ne mai şi ceartă. Avem o relaţie frumoasă şi deschisă. Nu îţi imagina că totul e zen, ne mai şi împungem. Suntem ca o familie clasică de italieni. Mama este şefa clanului şi noi pe lângă ea. E frumos, asta înseamnă să trăieşti. Mai am momente când îmi place să stau liniştită, îmi iau o carte şi mă retrag într-un colţ. Avem animale, câini mulţi! Atât cât ne permitem. Avem şase! Avem curte mare, dar trebuie să stai după ei, să le dai hrana potrivită, să le faci vaccinuri, deparazitări. Şi... costă! Doi sunt de rasă, restul sunt comunitari. Sunt foarte drăguţi toţi. Azi-noapte, tatăl meu a dormit cu câinii în terasa din curte. I-a fost milă de ei că a fost furtună. Mi-ar plăcea să am şi doi căluţi. Să îi deţin eu, să îi antrenez. Să ţin un cal într-o pensiune e destul de scump. 

Poveştile copilăriei 

Eraţi cuminte sau năbădăioasă când eraţi mică?

Am tot auzit de la ai mei că am fost un copil foarte cuminte. Nu le-am creat probleme. Eram în camera mea şi mă jucam, iar mama credea, cu uşa închisă, că sunt şase copii. Vorbeam pe diferite tonalităţi, îmi schimbam vocea. Mă jucam singură extraordinar cuminte. Au mai fost întâmplări. Tatăl meu avea o tejghea în curte, pe care sculpta, era destul de înaltă. Jos era pietriş. M-am urcat pe tejghea şi am căzut cu obrazul în pietriş. Am plâns, mama m-a dus la baie, m-a dat cu spirt. „Hai, dragă, că nu ai nimic, termină cu prostiile“. După care m-a dus în faţa oglinzii să îmi arate ce am păţit. Evident că iar am început să plâng (Râde). Altădată, am luat dălţile ca să sculptez. Şi m-am sculptat de la degetul mare până la cel mic. În clasa I, mă alerga o colegă prin clasă. Un ghiozdan era în afara băncii. Nu l-am văzut, m-am împiedicat şi am intrat cu arcada în colţul de la bancă. A contat foarte mult că am crescut în preajma animalelor. Tatăl meu a fost cascador în tinereţe. Datorită lui cred că am pasiunea asta. 

Cum a rămas Monica Anghel corigentă la chimie 

La şcoală cum a fost? Ştiu că nu vă plăcea să tociţi.

Nu îmi plăcea, dar am fost nevoită să o fac, rămăsesem corigentă la chimie pe vară. Mmm... Nu mi-a plăcut chimia (Râde). Nu mi-a plăcut nici matematica. Ca drept dovadă că radical din nu ştiu cât nu mi-a folosit. Ştiu să fac adunări, scăderi, that's it!

Acea perioadă v-a fost marcată de nişte profesori: Viorel Chiţimia şi Florin Popa.

Domnul Chiţimia era profesorul nostru de matematică şi directorul adjunct de la Liceul Matei Basarab. Era un om extraordinar. Era foarte bun cu noi. În pauze, de exemplu, îşi sufleca pantalonii şi juca fotbal cu băieţii. Era la brigadă, unde eram şi eu, şi se ocupa şi de asta. Dar, când eram la ore eram la ore! Mi-aduc aminte că mă vopsisem la păr.Un roşu superb! A doua zi după ce m-am vopsit m-am dus tare mândră la liceu. La intrare, domnul Chiţimia! „Ce e cu părul ăsta?“. „Ştiţi, domnule director că...“. A scos bani din buzunar şi mi-a zis „Acum te duci şi îţi refaci culoarea părului! Nu mă interesează, vreau să te văd cu părul ca înainte. Dispari!“. Am dispărut, ce era să fac. Era domul director şi profesorul nostru de matematică. 

Domnul Florin Popa a fost un profesor senzaţional de Limba Română. A fost elevul lui George Călinescu. Toate orele cu el erau ca o poveste. Nu era genul care să se enerveze, era un gentleman, era şi mai în vârstă şi avea educaţia aceea veche. A venit nervos într-o zi şi a zis: „Eu nu vă înţeleg pe voi, ce înseamnă această expresie «pe bune»? Cum adică pe bune? Poate să fie ceva pe rele?“ N-am să uit niciodată. Cum e acum în vocabularul copiilor acel „gen“. Acum nu înţeleg eu „genul“ ăsta. Fiecare generaţie cu chichiţa ei. Îţi spuneam de chimie, că rămăsesem pe vară. Rămăsesem corigentă din cauza doamnei profesoare Petchi. Nu mi-a plăcut chimia şi m-a lăsat pe vară. Cert este că în două săptămâni am învăţat toată materia. După ce am dat examenul, evident, nu am mai ştiut nimic. Chimia îmi foloseşte acum să ştiu lucruri de bun simţ. Deşi, băieţelul meu m-a rugat să iau o trusă de chimie să facem experimente chimice. Am cumpărat şi facem! Mie mi-a plăcut foarte mult în facultate. Toţi aveam aceleaşi gânduri, aceleaşi aspiraţii şi orizonturi. Toţi ne doream aceleaşi lucruri. În şcoala generală eram copii. Cu unii dintre ei mai ţin legătura. Pe unul dintre ei îl cheamă Teodor Trandafir. Şi noi îi spunem Teo Trandafir (Zâmbeşte).

Ce amintiri vă trezesc aceste nume: Ileana Berlogea, Gelu Colceag, Margareta Pogonat, Alexandru Bindea şi Adriana Popovici?

Doamna Ileana Berlogea a fost profesoara noastră de Istoria teatrului românesc, istoria teatrului universal. Toate orele erau povestite. Vorbea foarte încet. Cred că era o tactică! Efectiv, nici nu respiram ca să putem să auzim ce spune dânsa. Cu Domnul Gelu Colceag, care mi-a fost îndrumător, am lucrat şi după facultate, am jucat în piesa „O noapte furtunoasă“ pentru care a lucrat la regie. Cu doamna Adriana Popovici mi-am făcut lucrarea de diplomă, spectacolul final, „O melodie varşoviană“. Domnul Alexandru Bindea a fost unul dintre asistenţii noştri. Era un tip foarte plăcut, un om calm, blând, echilibrat, ştia să îţi explice lucrurile ca să le poţi înţelege. Printre asistenţi l-am avut şi pe Radu Gabriel care, iarăşi, avea un stil de lucru extraordinar, pe stilul domnului Colceag. Punea în practică metoda lui Stanislavski. Doamna Margareta Pogonat a fost un pic diferită. A fost şi o mare actriţă şi era uşor tentată să-şi imprime stilul. Dar, profesorii care şi-au pus amprenta asupra mea sunt Gelu Colceag şi Adriana Popovici. 

Un spirit liber 

Cum ar fi arătat actriţa Monica Anghel, actriţa cu acte în regulă, care să facă doar asta?

O, n-aş putea să fac doar asta. De ce să faci un lucru când poţi să faci mai multe? (Râde) Pe bune! Nu pe rele (Râde) Talentul nu trebuie îngrădit, trebuie lăsat liber, un artist dacă se poate duce în mai multe direcţii trebuie lăsat să zburde.

Nu v-a plăcut să fiţi îngrădită?

Nu, niciodată n-am suportat asta.

Cineva, în cariera dumneavostră, v-a îngrădit în vreun fel?

Nu! Adică nu ştiu (Râde). Eu zic că nu, dar dacă s-a străduit cineva...

Dumneavostră v-aţi impus bariere?

Nu! Întotdeauna am fost deschisă, am acceptat propuneri, cum a fost cea cu radioul. Am acceptat cu bucurie, dar după şase luni am vrut să renunţ. Nu contează atât de mult trezitul de dimineaţă cât presiunea emisiunii în direct. Presiunea faptului că te ascultă nişte milioane de oameni şi că ceea ce spui tu este important! Trebuie să ai grijă cum spui, să nu fie interpretat. Sunt lucruri delicate, calculate, de care trebuie să ţii cont. Pragul e foarte fin, iar oamenii taxează imediat. Orice spui poate fi interpretat imediat. Trebuie să îţi găseşti cele mai bune cuvinte, ca să nu interpreteze nimeni.

Acum, în vremurile actuale, acest aspect contează din ce în ce mai mult.

Parcă noi, românii, ne-am transformat într-un stat al poliţiei americane, tot ceea ce spui poate să fie folosit împotriva ta. De-aia nu mai spui nimic (Râde)! 

FOTO Eduard Enea 

Întâmplarea cu tipul tipul cu haină lungă de piele care ascundea o mitralieră 

Cum aţi trăit Revoluţia din 1989?

Abia terminasem liceul. Eram la Roman când începuse Revoluţia. Am plecat de la Roman cu o maşină plină de scule, cu Marcel Tănase. Ştiam că ceva se întâmplă, avea o Dacie Papuc, radioul difuza doar muzică clasică. Nu mai ştiu cine a vorbit la radio, dar eu cu Marcel ne-am bucurat extrem de tare! Am oprit maşina lângă un autocar de copii care se duceam într-o excursie. Opriseră undeva lângă o benzinărie. Ne-am dat jos din maşină şi am strigat „S-a dus dictatorul!“. S-au uitat la noi, spectici aşa, şi s-au urcat în maşină şi au plecat. Le-a fost frică. M-a lăsat Marcel undeva la intrare în Bucureşti. Am luat metroul să mă duc acasă. În metrou, mi-aduc aminte că era un tip, cu o haină lungă de piele, şi pe sub haină avea o mitralieră. Nu s-a întâmplat nimic, dar n-am să uit niciodată. Era în tren, nu pe peron.

V-aţi speriat?

Nici nu ştiu, eram într-o stare de euforie. Acum stau să mă gândesc ce căuta omul acela acolo şi cu mitraliera pe sub haină, dar mai ales de unde avea mitraliera. Asta se întâmpla chiar pe 18 sau 19 decembrie. Încă nu era varianta cu terorişti. Poate de-asta nu m-am speriat. M-am uitat la el, dar nu mi s-a părut nimic ciudat. Pe moment, cred că m-am gândit că era un fel de securist. Se ştia că toţi erau cu haine de piele. După aceea a început nebunia. Tata era să mă bată, voiam să merg la televiune, dar nu m-a lăsat. El, bineînţeles că s-a dus. Noi nu am avut voie să ieşim din casă. Pe undeva, a fost cea mai bună decizie. Nu se ştie ce se putea întâmpla. Pentru ce au murit atâţia oameni? Pentru ce? Ca să ce? După ce l-au împuşcat (n.r. - pe Nicolae Ceauşescu), se zbârleşte pielea pe mine, a fost o stare de euforie şi de bucurie nemărginită. Cu toţii am avut sentimentul şi siguranţa că lucrurile o să fie bune. Dar, din păcate, nu sunt. Sunt bune doar pentru ei. Ce s-a făcut pentru ţara asta? Nimic. Dar nu mi-am pierdut speranţa. Cred în continuare că sunt oameni care sunt OK şi care vor să facă ceva pentru ţara asta. Ar trebui să ne conducă oameni care să vrea să intre realmente în istorie pentru că au făcut ceva bun. Sper din suflet să se întâmple aşa. Pentru că nu mâncăm nici cu zece guri, eu nu arunc cu banii în stânga şi în dreapta. Altele sunt valorile. Fashion nu e genul meu. Într-o societate bine structurată în care lucrurile sunt puse la punct, da, e binevenită şi zona asta. Dar într-o ţară în care majoritatea oamenilor nu au serviciu, nu au ce să pună pe masă, n-au bani pentru întreţinere... Ţara asta e binecuvântată, ne-a dat de toate, noi nu facem decât să ne batem joc de ea. Încă mai sper că se vor întâmpla lucruri bune. Dacă oamenii ar conştientiza că doar la nivel de comunitate se poate face ceva totul s-ar îndrepta.

E greu, românii merg pe principiul „fiecare pentru el“.

Îţi dau un exemplu. Băieţelul meu termină cu grădiniţa, o grădiniţă de stat curată şi frumoasă. În fiecare vară, educatoarele cu îngrijitoarele zugrăvesc toată grădiniţa, ca toamna copiii să intre în grădiniţa curată. Directoarea a vorbit cu noi şi ne-a întrebat dacă vrem să schimbăm ceva în meniul copiiilor, ceea ce mi se pare nemaipomenit. E o grădiniţă de stat, nu privată, repet. În fiecare an, educatoarea ne spune: „Ştiu, se zice că învăţământul este gratuit. Dar nu este“. A avut perfectă dreptate. Cum vreau eu să ajut: vreau să fac un spectacol în curtea grădiniţei, să facem o urnă transparentă închisă cu lacăt şi să rog părinţii să doneze bani. Pentru? Pentru a cumpăra tartan în curtea grădiniţei. Copilul meu termină, ar putea să nu mă mai intereseze. Dar o fac pentru copiii care vin. Şi mie mi-a făcut plăcere când copilul meu  a intrat în această grădiniţă cu totul pus la punct. Vreau să fac ceva pentru copiii care urmează să intre din toamnă. Vreau să fie în siguranţă când ies în curtea grădiniţei să se joace. Cererile către primărie au rămas fără rezultat. De-asta spun că lucrurile pot să se întâmple şi la nivel de comunitate. Schimbarea trebuie să vină de la noi. Noi între noi trebuie să ne ajutăm şi să avem încredere că putem să facem lucruri. Cu asta pot să ajut, e o idee pe care vreau să o pun în practică. Suma e destul de mare, trebuie să strângem 25.000 de euro. Dar probabil că vom face mai multe spectacole! Am vorbit cu doamna directoare Dincă să facem un spectacol la sfârşit de an şi un altul în septembrie. Nu forţez pe nimeni, o fac pentru copii. Indiferent că sunt ai mei, ai tăi, ai lui! Primul pas trebuie făcut, apoi lucrurile funcţionează. 

FOTO Eduard Enea 

Jocul sănătos al flirtului 

Vă mai aduceţi aminte de primul băiat de care v-aţi îndrăgostit?

Normal! (Schiţează un zâmbet) Era un vecin de-al verişoarei mele. Eu eram în clasa I, el era în clasa a III-a. Era extrem de timid! Eu eram mai băieţoasă! Prin Bucureşti erau atunci sere, din fericire. Ne-am dus la ţevi, unde ne jucam noi, în spatele blocurilor. Acolo l-am pupat pe Bogdan, în spatele blocurilor, la ţevi! (Rosteşte cu patos) Ne-am pupat pe gură! Adică l-am pupat, că s-a lăsat mai greu.

Spuneaţi, undeva prin 2004, următoarele: „Să flirtezi nu e păcat şi, în plus, face bine la moral, îţi dă încredere în tine. În calitatea mea nativă de gemeni îmi place la nebunie jocul acesta de fluturi“. Vă menţineţi afirmaţiile?

Da, normal că îmi menţin părerea! Oricărei femei îi place să fie admirată, poate chiar curtată, totul e să nu te duci mai departe. Dacă stai pe poziţie şi răspunzi cu eleganţă unui flirt venit de la un bărbat te simţi bine. Asta nu înseamnă că dacă o femeie este căsătorită nu trebuie să îşi pună oala pe cap şi la revedere! Cred eu că şi bărbatul când vede că femeia de lângă el e apreciată se simte bine la rândul lui. E normal să fie aşa! 

Actualii cântăreţi „se aud ca nişte purcei înainte de tăiere“ 

Ce aţi simţit când aţi păşit pentru prima oară pe scena Festivalului de la Mamaia?

Nu îmi aduc aminte exact, nu pot să spun că aveam emoţii mai mari atunci decât acum. Pot să spun clar că emoţiile sunt mult mai mari acum decât atunci. De ce? E simplu! În timp, am conştientizat ce se întâmplă cu mine. La început eram un copil, nu ştiam în ce lume am intrat, ce urmează să fac, eram doar un copil talentat care se expunea pe scenă. Dar când creşti şi îţi dai seama că oamenii te apreciază şi te admiră pentru ceea ce faci, pentru claritatea vocii, a notelor, deja lucrurile se schimbă. Când apari, după un astfel de moment zero, din nou şi din nou pe scenă trebuie să ştii că publicul aşteaptă din partea ta de fiecare dată acelaşi lucru. Nu-ţi permiţi să greşeşti! Atunci, sigur, emoţiile sunt din ce în ce mai mari. Înaintând în vârstă conştientizezi şi mai mult actul artistic. E normal să fie aşa. Să mă ierte Dumnezeu! Nu îi înţeleg pe copiii ăştia care apar ca ciupercile după ploaie, care atunci când cântă „live“, cu ghilimelele de rigoare, se aud ca nişte purcei înainte de tăiere. E foarte trist. Şi mai trist este că oamenii sunt păcăliţi.

Mai aveţi loc de ei? Poate voiaţi să mai lansaţi un album şi...

Dar eu pot să lansez, nu mă opreşte nimeni. De Paşte, chiar în Săptămâna Mare, am lansat piesa „Ne iubeşte cineva“. Este o piesă absolut superbă, are un mesaj frumos, o cânt cu bucurie nemaipomenită. Şi sună foarte bine cu trupa! Pe mine nu mă opreşte nimeni, am drumul meu, îmi fac viaţa mea. A, că nu suntem noi difuzaţi pe posturile de radio... Cine vrea să asculte ce facem noi, cei din generaţia mea, au cum să ajungă la noi. Problema o să fie a lor (n.r. - a artiştilor din noul val). Pentru că lumea a început să îşi dea seama că e păcălită. Ei au probleme, nu eu. Mă culc şi mă trezesc fericită. Ei sunt interpreţi de studio. Vocea se face din butonel! Iar de vorbit... e greu! Gen! (Râde) 

Cum aţi lua decizia de a participa la Cerbul de aur? Eraţi deja cunoscută atunci, în 1996.

Da, eram. Am câştigat 11 trofee internaţionale. Dar, să câştig Cerbul de aur a fost cea mai mare miză, tocmai pentru că eram deja cunoscută. A fost o presiune extraordinar de mare. Am conştientizat-o, mi-am asumat acest lucru. Trebuia clar să câştig trofeul! Nu premiul I. Premiul I dacă l-aş fi câştigat tot ar fi aruncat cu pietre în mine. Abia aşteptau! Eram convinsă de asta. Am plecat de acasă cu gândirea de învingător. La toate festivalurile aşa am gândit. Ce am făcut bine şi conştiincios, am avut un program extrem de dur. În sensul în care, aveam repetiţii, după repetiţii mergeam la masă, apoi la somn, după aceea iar la repetiţii, masă, somn!

Program de spartani.

Da, pentru că eram într-o competiţie, trebuia să am antrenament. Aveam colegi care veneau pe la Cerb ca să se distreze. Repetiţii, pac, pac puţin, şi pe urmă la distracţie! Poţi să te distrezi, dar după ce îţi faci treaba.

Marius Ţeicu spunea despre dumneavoastră că sunteţi riguroasă şi studioasă.

Să iasă totul perfect, aproape de perfect, cât se poate. Îmi place să fac lucrurile serios! Sigur, arta se face cu trăiri, cu simţire, dar se face şi cu disciplină. Nu poţi să te urci pe scenă ca şi cum eşti pe stradă, fără emoţii, fără să te concentrezi la ceea ce ai făcut. Nu poţi să te urci pe scenă după ce ai consumat alcool. Mie îmi e frică să iau o gură de ceva. Mi-e teamă să nu mi se facă rău de la emoţii, să vină salvarea şi medicii să zică: „Păi, asta a băut, de-aia e aşa“.

Aveţi respect pentru ceea ce faceţi.

Da! Şi pentru publicul în faţa căruia apar. Angela Similea spune de curând că o întristrează faptul că strada a fost adusă pe micile ecrane, pe scenă. Nu e OK.

Nu prea mai avem modele.

Din păcate nu. Exemple ar fi, dar sunt date la o parte. Care este scopul, e simplu.

Profitul?

În afară de profit mai e ceva. Sistematic, sunt oameni care îşi propun să distrugă creierele celor din ţară, să devină din ce în ce mai delăsători, să accepte orice ca ei să îţi facă treburile. Conducătorii, cel puţin la noi, nu au nevoie ca oamenii să fie deştepţi, să îşi dea seama de ce se întâmplă în jurul lor. Consideră că poporul trebuie manipulat. Iar poporul poate să fie manipulat prin orice. Dar, asta e altă discuţie...

Ştiu că sunteţi apropiată de Gabriel Cotabiţă, îi spuneţi Piso.

Piso, da! (Zâmbeşte)

Despre el, spuneaţi: „Gabi, după mama, e cel mai dur critic al meu“. Cum aşa?

Este omul care îmi spune sincer dacă am greşit sau nu. Ceea ce mi se pare extraordinar. Găseşti oameni care să te perie, dar e important să ţi se spună şi în faţă dacă ai greşit. Unii nu acceptă. „Cum îmi spui tu mie aşa ceva?“. Stai, măi, că şi tu eşti om. E omeneşte să greşeşti. Mai multe sau mai puţin. 

Aviv, împlinirea vieţii Monicăi Anghel 

Aţi tot menţionat de Aviv. Cum v-a schimbat el viaţa?

Total! Până să îl am pe el eram OK, dar după ce a apărut el în viaţa mea mi-am dat seama că nu am făcut lucruri majore, care să îmi împlinească viaţa. El e împlinirea vieţii mele, categoric. Nu pot să zic că nu am avut realizări profesionale, dar copilul meu este ceva de care mă bucur oricând, oriunde, oricum! Sigur, te bucuri când ai un concert şi oamenii sunt fericiţi în preajma ta, dar după aceea te duci acasă şi rămâi singur. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că îl am pe băieţelul meu. Chiar după concertul de 30 de ani de carieră m-am culcat pe la două dimineaţa. Dimineaţa m-am trezit la opt, de bucurie să mă întâlnesc cu copilul. Viaţa, după o realizare profesională, îşi urmează cursul ei, Aviv e sufletul meu. Mi-aduc aminte de o întâmplare de acum câţiva ani. Veneam de la Buftea de la filmări, m-a sunat soţul şi m-a întrebat ce vreau să mănânc. „Măi, aş vrea o salată“. „Bine, hai că îţi fac, sună-mă când intri în Bucureşti să nu o fac de acum“, mi-a zis. L-am sunat, dar nu a răspuns. Nici a doua oară. A răspuns a treia oară, mi-a zis că îi e rău lui Aviv. Am ajuns repede acasă. Pe la unu şi jumătate noaptea, soţul meu s-a uitat la mine şi a zis: „Aoleu, ce e cu tine?“. „Ce e cu mine?“. Mi se sfărseseră toate vasele de sânge din ochi, dar nu am simţit nimic. Din cauza nervilor, de emoţii că nu ştiam ce să fac în momentul ăla. Nu conta oboseala, conta să fie el bine. Şi avem o relaţie extraordinară. Într-o seară am mâncat o pizza în oraş pentru că nu aveam nimic de mâncare acasă. La un moment dat m-a bufnit plânsul cu el la masă. Aveam o discuţie ca doi adulţi, aveam senzaţia că sunt la masă cu un bărbat care are grijă de mine, care e atent. Nu mi-a venit să cred. Când ne culcăm spunem „Tatăl nostru“ şi ne mai spunem „Noapte bună, vise plăcute, îngerii să te sărute“! Într-o seară m-a luat în braţe şi mi-a zis: „Mama, să ştii că nu mă gândesc la mine, mă gândesc la familia mea. Eu nu trebuie să mă gândesc la mine“. „Adică eşti altruist!“. „Cum sunt?“. A vrut să spună şi el, l-am corectat, a spus corect pe silabe. I-am zis că oricum eu mă gândesc la el, şi toată familia. Copiii au nevoie de foarte puţine lucruri materiale, dar au nevoie de dragoste, înţelegere, răbdare, iubire. Toţi copiii care au parte de dragostea părinţilor cresc frumos şi echilibrat, ceea ce e foarte important. Eu gândesc şi simt aşa datorită părinţilor mei care aşa s-au comportat cu mine. Şi sunt aşa în continuare. 

FOTO Eduard Enea 

În 2005 spuneaţi următoarele: „Ştiu că nu sunt manechin, sunt o femeie plină, voluptoasă, dar totodată sunt o femeie frumoasă şi, ceea ce este foarte important din punctul meu de vedere, sunt extraordinar de simpatică. Am simţul umorului foarte dezvoltat, iar acest lucru e rar“.

Da, îmi menţin părerea! N-am pretenţii că sunt manechin, sunt un artist. Îmi recunosc şi defectele dar şi calităţile. Nu pretind să am 90-60-90, nu, n-am. Dar e OK, n-am nicio problemă. Şi n-am avut reclamaţii până acum (Râde)! Vezi pe stradă oameni care nu se potrivesc aparent. Dar poate că îi leagă altceva. Ajungi să te îndrăgosteşti de un om în care vezi ceva ce nu găseşti la alţii. Un spirit frumos, o minte sclipitoare, nu poţi să judeci oamenii după cum arată. De-asta îmi place America. Acolo oamenii te respectă. Nu contează câte kilograme ai, important e ce ai în cap, ce şi cum vorbeşti.

V-aţi gândit, pentru o secundă măcar, să vă mutaţi acolo?

De multe ori (Râde)! Nu doar pentru o secundă. Dar nu aş putea. Astă vară am stat două luni şi m-am simţit extraordinar de bine. Verişoara mea stă într-o zonă eco, ieşeam printr-o portiţă direct în pădure. Îmi place să mă bucur de natură, să trăiesc normal. Nu îmi place nimic din ce e fals. Mă oboseşte, mă încorsetează. De ce trebuie să mă duc la o petrecere mondenă? Ca să ce? Nu înţeleg care e miza? Să fiu văzută? De cine? Şi de ce? Pe bune! Trebuie să te gândeşti cu săptămâni înainte cu ce te îmbraci să nu zică cineva ceva. Oricum nu a zis nimeni vreodată că m-am îmbrăcat bine. Mă îmbrac cu ce mă simt bine şi cu ce mă avantajează. Dacă mâine se spune că se poartă fustă mini trebuie să îmi pun şi eu? Să fim serioşi! Nu o să fac asta niciodată. N-am de arătat nimic. Nici nu trebuie să arăt. Nu prin asta emoţionez oameni. În afara scenei sunt o mamă, o soţie, fiică şi o prietenă normală şi bună. Asta gândesc şi asta simt! 

„Dacă în orice domeniu ar fi oameni ca mine, atunci ţara asta ar fi perfectă“ 

Spuneaţi că v-aţi plăcea să votaţi o femeie preşedinte şi un guvern format din femei. Mai vreţi asta?  

Nu ştiu. Tot eu am mai spus când eram la radio că mi-aş dori un Guvern tehnocrat. Şi am greşit, mi-am luat ţeapă. Nu mă aşteptam. Am spus că că vreau o femeie preşedinte şi un guvern de femei cinstite, trebuie subliniat, pentru că, în general, femeile au în fire să fie gospodine şi să drămuie banii. Eu aşa fac la cumpărături, poate găsesc şi mai ieftin. Din punctul ăsta de vedere am spus-o. Nu ştiu dacă s-ar putea aplica. Oamenii care ajung sus au ceva băgat în scaunele alea. Am fost întrebată de multe ori de ce nu intru în politică. Nu mă pricep, nu am treabă cu politica! Pe mine mă interesează să se întâmple ceva.

E greu de spus ce gândesc oamenii de la conducere.

Ei, nu ştim! Ba ştim! Şi dacă nu ştim aflăm! Trăiesc cu speranţa că or să fie nişte oameni care să gândească ca mine. Susţin cu tărie şi convingere că dacă în orice domeniu ar fi oameni ca mine, atunci ţara asta ar fi perfectă. Nu mint, nu fur, nu înşel. E atât de simplu. Realmente trăiesc o tristeţe. Mă uit la voi, tinerii, e foarte greu pentru voi.

Unii nu vor să facă ceva, alţii sunt debusolaţi.

Ştii de ce? Pentru că scara valorilor s-a răsturnat. Văd la televizor oameni care nu fac nimic, sunt promovaţi oameni care fură, care înşală, care mint şi care iau o căruţă de bani.

„Eu de ce nu pot să fac aşa“, cred că se gândesc.

Exact! „De ce să mai învăţ?“. De-asta se duce de râpă societatea asta. Îmi pare rău să o spun, dar mass-media are cu totul şi cu totul alt rol. Nu se poate să fim bombardaţi cu ştiri în care totul e negativ. N-am văzut nicăieri că avem copii olimpici, de exemplu. Nu se poate! Când Monica Columbeanu era pe val apăreau mămici care spuneau că aşa vor să ajungă şi fetele lor. Monica Columbeanu care este o fată frumoasă. Nimic de zis. Dar, totuşi... Sunt destul de mulţi care gândesc greşit, iar cei care vor să înveţe şi să fie pe picioarele lor se lovesc de ceilalţi. Noi, ca părinţi, trebuie să stăm lângă copiii noştri şi să le impregnăm o educaţie sănătoasă şi echilibrată. Nu avem voie, ca părinţi, să îi lăsăm în baza şcolii. Învăţătorul nu are cum să se împartă la 30 de copii. „Ai respect faţă de doamna învăţătoare, ascult-o, stai liniştit, că ce îţi povesteşte te învaţă“. Mai vedem cazuri cu agresiuni. Păi când amărâtul ăla de profesor vrea să îşi ţină ora pentru un salariu de doi lei şi nu e lăsat... Contează cei şapte ani de acasă. Tata mă ceartă că îl dau pe Aviv la şcoală la şase ani. Şi eu tot la şase ani am început. Nu vreau să piardă un an. Am avut nişte educatoare senzaţionale. Mi-a spus fi-miu într-o seară: „Mama, te iubesc atât de mult, ca pe doamna Lumi“. I-am spus doamnei educatoare şi i-a venit să plângă. M-a bucurat că se simte bine cu dânsa, n-aveam de ce să mă supăr. Avea impresia că poate sunt fiţoasă. Toată lumea mă crede aşa până să mă cunoască. Nu-s perfectă. Sunt colerică, dar îmi asum. Greşelile recunoscute sunt pe jumătate iertate. 

citeste totul despre: