INTERVIU Catrinel Menghia, fotomodel: „După divorţ, îmi doream doar să stau toată ziua în casă să mă uit pe pereţi“

INTERVIU Catrinel
Menghia, fotomodel:

„După divorţ, îmi doream doar să stau toată ziua în casă
să mă uit pe pereţi“

Catrinel Menghia a devenit Catrinel Marlon                                     FOTO: Grazia Italia/ Arhiva personală

Fotomodelul internaţional Catrinel Menghia vorbeşte, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, despre copilăria, petrecută la Iaşi, într-o familie „cu principii sănătoase“, şi despre parcursul său de la o adolescenţă în care nu conta decât atletismul până când a devenit imaginea unor branduri precum Armani, Lise Charmel sau Teilor, pozând şi pentru reviste de renume ca „Vogue“ Italia, „GQ“ sau „Sports Illustrated“ .

Ştiri pe aceeaşi temă

Catrinel Menghia (33 de ani) este astăzi unul dintre fotomodelele de renume mondial, în ultimii ani axându-se şi pe actorie, un sector de care, iniţial, nu voia să audă nici în ruptul capului. Când o prietenă i-a sugerat pentru prima oară, când avea 16 ani, să încerce să dea probă pentru roluri în filme, nu i s-a părut cinstit: „De ce să încerc? Eu sunt drăguţă şi, gata, pot să fac film sau televiziune?“. 

Aceeaşi prietenă avea să revină cu sugestia, ani mai târziu, când Catrinel divorţa de fotbalistul italian Massimo Brambati, perioadă în care nu-şi dorea nimic altceva decât să se uite pe pereţi. Din fericire, după cum avea să se dovedească ulterior, erau pereţii aceleiaşi prietene, care a continuat s-o încurajeze. A funcţionat. Recent, Catrinel s-a aflat în România pentru a promova cel mai recent film în care joacă, „La Gomera“, în regia lui Corneliu Porumboiu, care a fost selectat în competiţia de la Cannes, fiind şi propunerea României pentru Oscar.

În după-amiaza în care ne-am întâlnit, într-un hub din inima Bucureştiului, pleoapele lui Carinel îşi făceau mişcările foarte încet: lucra la foc continuu de zile întregi – un şir interminabil de interviuri şi photoshooting-uri. Acum, îşi dădea mesaje cu sora ei, Lorena, pentru a hotărî ce vor mânca la cină. Vreme de o oră, mi-a povestit râzând cum, când era mică, după antrenamente, ea şi colegii ei deveneau toţi „nişte diavoli“, făcând tot felul de năzbâtii, cum îşi şantaja sora să meargă unde voia ea sau cum îşi ajuta bunica în gospodărie. A făcut ochii mari când şi-a dat seama că în doi ani o să poată să spună că are 20 de ani de carieră în spate. „Sună foarte ciudat“, a concluzionat. Încă de la începuturile acestei cariere a avut „o foame de a lucra“, pentru că-şi dorea cât mai multe şanse să strângă bani pentru a-şi putea ajuta familia. Astăzi se declară mulţumită: are o carieră frumoasă, dar şi familia pe care voia să şi-o întemeieze de când se ştie, alături de producătorul de film Massimiliano di Lodovico.

„Weekend Adevărul“: Ai plecat din Iaşi, dintr-o familie dedicată sportului. Cum ţi-ai descrie copilăria?

Catrinel Menghia: Am avut o copilărie superbă, părinţii m-au lăsat să fiu foarte liberă. Libertatea asta am avut-o şi datorită sportului, pentru că eu m-am născut într-o familie de atelţi. Ai mei şi-au dorit întotdeauna să fac mai multe decât au făcut ei. Mama a avut acelaşi antrenor ca Nadia Comăneci, iar tata a fost campionul României la 400 de metri garduri. Probabil că ei visau să ajung campioană pe plan mondial, nu doar naţional (râde). Am început cu gimnastica, iar apoi am ajuns în zona de atletism. Eram bună la sport. Am trei medalii la juniori. Eram tot timpul în cantonamente, deci, într-un fel, eram singură.

Mi-am făcut puţin de cap, mă distram foarte mult cu colegii. La şcoală eram scutiţi, că era liceu cu program sportiv. Învăţai mai puţin, dar te dedicai sportului. Nu aveai cinci ore de matematică pe săptămână, aveai doar trei. Ziua de şcoală nu avea şapte ore, avea patru. Chiar eram cei mai buni acolo, pe fiecare sport. Eu eram la „A“, la ateltism, la „B“, îmi amintesc că erau doar elevi care jucau fotbal, „C“-ul parcă era cu handbalul. Se ajungea până la ultima clasă, care era de şah. Ăia erau cei mai deştepţi din şcoală, erau singurii care învăţau (râde). Copilăria mea a fost un pic zbuciumată între peripeţiile pe care le făceam pe la bunici şi cantonamente. Am fost destul de neastâmpărată.

Sportul de perfomanţă disciplinează de obicei. Ce fel de peripeţii îţi permiteai?

Da, numai că e o disciplină pe care o regăseşti după, când te mai maturizezi. Noi eram disciplinaţi la orele de sport, dar când ieşeam, eram nişte diavoli cu toţii (râde). Făceam tot felul de lucruri. De exemplu, iarna, n-aveai voie să mergi pe râu să înoţi. Noi acolo mergeam. Au căzut în Bahlui atâţia colegi! Unul chiar era să-şi piardă viaţa. Şi noi tot ne duceam. Mai mergeam la furat în livezi, ne puneam piedici noaptea, aruncam cu lucruri  – inofensive – în casele oamenilor. În fine, multe lucruri care astăzi nu prea se mai fac. Aşteptam să mai greşească vreun vecin, în vreun fel, să fie mai ţâfnos cu noi, ca să fie ţinta noastră pentru următoarele zile. Cam ăsta era antrenamentul la bloc, după şcoală (râde).

Şantaj la soră: sticksuri pentru tăcere

Îţi menţionezi bunica foarte des în interviuri. Ce fel de persoană era?

A fost o persoană nemaipomenită. Făcând de mică sport, eram mai tot timpul plecată în cantonament. Chiar şi când am început cu modelling-ul în Italia, am continuat cu atletismul până la vârsta de 23 de ani. Deseori, în vacanţe, mergeam la bunica, îmi plăcea mult să stau cu ea. Ne împărţeau de acasă – pentru că bunica nu ne voia în vizită pe amândouă în acelaşi timp, şi pe mine, şi pe soră-mea, Lorena.

Bunica şi cele două nepoate, Lorena şi Catrinel 

Voia doar o nepoată, ca să nu ne batem pe acolo. De obicei, mă prefera pe mine pentru că eram aia mai muncitoare. Mă punea la prăşit, la cules de mere, de pere. Nu comentam, îmi plăcea. Orice era OK, numai să nu stau acasă. Trebuia să fiu mereu în mişcare.

Cu sora ta cum te înţelegeai? Era mai rebelă?

Soră-mea nu era mai rebelă, dar nu avea de ales, pentru că de multe ori era un alibi pentru mine. Ca să-mi iasă anumite lucruri, tot timpul o şantajam şi-i spuneam: „Auzi, mergem acolo. Te rog, hai să înotăm în lac“. Şi mergeam. (Foto dreapta: fetele din familia Menghia: Catrinel, Lili şi Lorena) 

Eram mici, şi, pe biciclete, ne duceam exact în locul despre care mama ne spunea: „Niciodată să nu mergi să faci baie în lac, că e periculos, sunt curenţi“. O duceam aşa de nas: „Am două pungi de sticksuri, îţi dau ţie una şi mergem acolo (râde). Nu-i zici mamei“. O băgam la mijloc, săraca de ea, în toate situaţiile neplăcute şi n-avea ce să facă. 

„Noi suntem o familie cu principii sănătoase, ce modă?!“

Spune-mi despre momentul în care ai fost descoperită ca model.

Pe mine m-a descoperit un domn pe nume Lucian Obreja. Aveam vreo 15 ani şi ieşeam de la antrenament. Acest domn a încercat să vorbească cu mine, dar nu i-am dat prea multă atenţie. 

Mi-a spus de modă, eu i-am zis că nu ştiu despre ce e vorba. Nu aveam nicio noţiune în afara sportului, nici nu mă interesa. M-a urmărit până acasă. L-am rugat să nu vină la uşă, că mi-am dat seama că asta voia, să vorbească cu un părinte. L-am avertizat că nu e cel mai bun lucru pe care voia să îl facă. Confruntarea cu taică-meu a fost aia pe care mi-am închipuit-o. 

A dat peste tata care i-a spus: „Nu, noi suntem o familie cu principii sănătoase, suntem disciplinaţi, ce modă?!“. Era cu mentalitatea aia, de pe vremea lui Ceauşescu, când fetele plecau din România cu scuza că erau balerine, dar făceau altceva. Făcea aceeaşi asociere. 

Catrinel alături de tatăl ei, Dan 

În fine, acest domn a insistat, s-a întors şi a doua zi. Taică-meu era iar acasă. Ne-a propus să venim să vedem o prezentare de modă. Era festivalul de modă de la Iaşi, foarte cunoscut la vremea respectivă. Bineînţeles că noi nu ştiam de el. Tata a venit cu o propunere: „De ce am veni noi să ne uităm? Hai, pune-o într-o prezentare. Ce să ne uităm, ce să înţelegem?“. Şi-a dat tipul toată silinţa de a ne mulţumi, de a-l mulţumi pe tata. Şi-a dat seama că aşa ar avea oportunitatea de a vorbi mai mult cu el şi de a-l convinge să mă axez pe modă pentru ca el să mă reprezinte. A vorbit atunci cu Alin Gălăţescu, care lucra pentru TinaR. Lui Alin i-a plăcut de mine şi m-a luat în prezentare. A vorbit cu părinţii mei şi i-a rugat frumos să mă lase să vin la Bucureşti.

Altă problemă în familia Menghia.

Da, iar a fost discuţie în casă. Mama a zis: „Hai să mergem! Ce frumos, e o chestie nouă“. Ea m-a însoţit la Bucureşti, unde am făcut o prezentare în cadrul unei emisiuni live. Era la modă odată. Dimineaţa, se făceau prezentări de modă micuţe, cu patru-cinci fete. Se prezentau creatorii noi.

Liviu Ionescu, fondatorul agenţiei de modele MRA, se uita la televizor. Restul fetelor din prezentare erau de la el. M-a văzut: „Faţă nouă – cine e?“. A luat maşina şi-a venit acolo. Noi tocmai terminaserăm. A venit cu un contract şi de acolo a plecat totul.

Procesul de convingere a părinţilor, ca să mă mut la Bucureşti, a fost lung, a durat un an. La 16 ani, în sfârşit, am ajuns la Bucureşti, sub tutela lui Liviu, pentru că el semnase, la liceul unde eram, că era unchiul meu (râde)

„Părinţii noştri ne-au crescut fără televizor“

 

N-ai plecat imediat în Italia, dar aveai deplasări tot mai des pe ruta Bucureşti-Milano, nu?

Da, pentru că nu terminasem liceul. Trebuia ­să-mi termin studiile. Pactul de a merge la Bucureşti era să continui cu atletismul şi să merg la şcoală. Am luat-o „step by step“ (n.r. – pas cu pas). Odată ajunsă la Bucureşti, am zis: „Ah, aş vrea să merg afară“. Prima dată m-am dus la Milano pentru două zile. Apoi am mers pentru o săptămână. Cam aşa a funcţionat, până când am terminat studiile şi am rămas definitiv acolo.

Dan şi Lili, părinţii atleţi

Cum a fost când te-ai hotărât să te muţi definitiv? Ce planuri aveai?

Am ales să rămân în Italia pentru că acolo aveam o parte din familie. Sora tatălui meu stă în Asti (n.r. – Piemont, Italia), verişoarele mele sunt născute acolo, deci nu eram chiar singură. Nu eram în acelaşi oraş, dar oricum, nu eram singură. Ştiam că dacă aveam nevoie de ceva, puteam să apelez.

„Nu ştiam cine e Armani“

Cum a fost prima defilare pe podium?

Primul casting pentru o prezentare de modă a fost pentru Armani. Ţin minte că m-am dus la agenţie şi mi-au spus: „Uite, ai fost confirmată pentru Armani. Eşti bucuroasă?“. Făcusem mai multe castinguri în ziua aceea, nu ştiam cine, ce şi cum. Am zis: „Da, e OK“. Iar ei au răspuns: „Da, dar e Armani“. Nu ştiam cine e Armani. 

Deci eram din altă lume. Părinţii noştri ne-au crescut fără televizor. Nu cumpărasem niciodată o revistă de modă. Singurul ziar pe care îl cumpăram pe vremea aia, era „Formula AS“, că mă ruga mama să-l cumpăr. Dar nu cred că am cumpărat vreodată o revistă, mai luam rebusuri poate, era o modă atunci. Credeam că revistele de modă care se găseau la tonete erau traduse din altă limbă, că nici măcar nu le facem la noi. Eram într-o lume paralelă (râde).

Singură acasă

Şi te-ai trezit cu Armani.

M-am trezit cu Armani şi nu ştiam cine e. Prezentarea asta s-a întâmplat când nu mă mutasem definitiv în Italia.                                  (Foto dreapta: Lili, mama lui Catrinel) 

Ţin minte că odată – în perioada aia descoperisem foarte multe lucruri noi – am sunat-o pe mama şi i-am zis: „Sunt foarte dezamăgită de comportamentul şi de educaţia pe care mi le-ai dat. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştiam şi pe care le-am descoperit acum, chestii pe care copiii le învaţă de la părinţii lor. Voi de ce nu ne-aţi învăţat?“. Ţin minte că mama a început să plângă şi mi-a spus: „Noi v-am făcut educaţie acasă“. N-am mai zis nimic, stop (râde).

Ei, fiind doi sportivi, n-au continuat cu studiile. M-au avut pe mine când erau foarte tineri şi, cât am fost noi mici, nu erau acasă, erau mereu la serviciu. Tata a lucrat într-o vreme ca ospătar la mare, iar după, a lucrat ca taximetrist. Mama vindea bilete la gară. Deci era o situaţie grea, în care eu eram „sola“ (n.r. – singură) tot timpul. Nu am crescut într-o familie în care să purtăm tot soiul de discuţii, ca să creştem şi noi cu o anumită cultură. Am simţit că aveam oarecum un gol. 

                                                                                           (Foto jos: Catrinel, bebeluş, sprijinită de mamă)

Mă simţeam un pic înapoi faţă de toată lumea. Aşa a şi fost. A trebuit să fiu puternică, să recuperez absolut tot ce pierdusem. Zici c-am trăit pe Marte înainte! (râde) Dar nu mi-a lipsit absolut nimic acasă. Chiar râdeam zilele astea, îi spuneam cuiva: „Ştii cum e, când n-ai, nu ştii că se poate mai mult“. Da, ştiam că părinţii colegei mele, care lucrau în Poliţie, aveau salarii mai mari, aşa că ea avea două perechi de adidaşi, iar eu doar una. Dar cam asta era diferenţa, mai departe nu simţeam.

Ce ţi s-a părut cel mai dificil la începutul carierei de fotomodel?

Eram obişnuită cu ritmul sportului, cu antrenamentele, nu pot să zic că am întâmpinat dificultăţi. Eram foarte entuziastă că puteam să fac mai mulţi bani decât părinţii mei, aşa că aveam o foame de a lucra. Nu mă dobora nimic. Eram bucuroasă, voiam cât mai multe castinguri. Aşa aveam mai multe şanse la cât mai multe joburi, ca să pot să-mi ajut cât mai mult familia, pe bunica, pe toată lumea! Cam ăsta era visul meu. Chiar am o carieră frumoasă care durează de 18 ani. E puţin ciudat, sunt tânără şi mai sunt doi ani şi fac 20 de ani de carieră. Sună foarte ciudat. 

„Tata mi-a zis: «Te rog, orice ai face în viaţa asta, şi dacă te măriţi, să duci numele Menghia mai departe!»“

 

La 18 ani te căsătoreai cu Massimo Brambati, cu care ai avut un mariaj de şapte ani. Ce ai învăţat din această experienţă?

Da, întotdeauna am avut relaţii lungi. La fiecare dintre ele am crezut că nu o să se termine niciodată. A fost o relaţie lungă şi, dacă soţul meu nu mi-ar fi greşit, cred că ar fi durat pentru totdeauna. Dar da, de obicei, când îmi aleg o persoană cu care să stau, ştiu că vreau să stau cu acea persoană pentru totdeauna. Adică nu încep o relaţie doar ca să am companie, ca să mă distrez.

Întotdeauna gândul meu a fost să-mi întemeiez o familie, ăsta a fost scopul meu. Ce am învăţat? Nu prea am învăţat (râde), pentru că de fiecare dată am spus că nu o să mai fac aceleaşi greşeli, că nu o să mai fiu atât de bună. Câteodată, când nu eşti atent la anumite lucruri, partenerul ştie că te poate fraieri, mai ales într-o relaţie de durată. Eram aşa: „Suntem căsătoriţi, totul e OK, soţul merge la muncă, suntem «fair» (n.r. – cinstiţi) unul cu altul. Totul e perfect“. Şi uite că n-a fost chiar aşa (râde). Mi-a plăcut întotdeauna să am încredere. Niciodată nu o să vreau să pornesc, nici măcar într-o relaţie de amiciţie, cu îndoieli. Vreau să am încredere maximă în acea persoană.

Citisem într-un interviu că, odată cu acest divorţ, ai virat spre o carieră în actorie, cu ajutorul unei prietene.

Da, prietena mea a încercat să mă convingă încă de la 16 ani, când am început să lucrez la Milano, că ar trebui, totuşi, să încerc ceva şi pe zona de TV, de film. Ea era casting director şi luam toate castingurile ei, aşa ne-am împrietenit. Lucrând des cu ea, am devenit prietene. Ea mi-a dat un sfat pe care n-am vrut să-l urmez. Eram ofensată, spuneam: „De ce să încerc? Eu sunt drăguţă şi, gata, pot să fac film sau televiziune? Nu mi se pare «fair». Nu am studiat niciodată, sunt persoane care vin din teatru, care au  anumite noţiuni, care au învăţat. Am respect pentru ele, e o meserie grea“.  Nu am vrut. Ne-am certat la momentul respectiv.

După divorţ, am intrat într-un con de umbră, de supărare pe mine însămi, pentru ce s-a întâmplat, pentru că pur şi simplu mă învinovăţeam că am ajuns acolo, cu toate că nu era vina mea. Am avut o perioadă de şase-şapte luni în care efectiv nu am făcut nimic. Nu mai voiam să lucrez ca model, nu voiam nimic. Îmi doream doar să stau în casă toată ziua să mă uit pe pereţi. 

Mă uitam pe pereţii acestei prietene care mi-a oferit canapeaua ei în acea perioadă. Atunci a revenit cu propunerea: „De ce nu încerci?“. „Am mai avut această discuţie, te rog.“ Ea a insistat: „Încearcă, e ceva nou, ai tot făcut lucruri“. M-a îndemnat să merg să fac o mostră fotografică, să călătoresc, să mă apuc de studiat, să nu încerc neapărat direct. Eu, nu şi nu. Într-o zi a venit cu un casting. „Te rog, du-te“, mi-a zis.

Primul rol, într-un scurtmetraj

Nu s-a lăsat.

Da, ea a fost motivul pentru care am început. Am fost la o întâlnire pentru un scurtmetraj, dar nu am făcut niciun casting. Era într-o vineri, iar regizorul mi-a spus: „Filmăm luni“. Eu am întrebat dacă nu facem casting. A zis că nu. Prietena mea se pusese de acord cu regizorul să-mi dea această şansă. Am filmat. Nu mă interesa prea mult subiectul, eram în altă lume. După, acelaşi regizor mi-a oferit o parte micuţă în primul lui lungmetraj, care se filma în Ungaria. Am acceptat foarte greu şi cu o singură condiţie: să fiu fotograful oficial al filmului. S-a uitat cumva la mine, dar a fost de acord. Am stat o lună în Ungaria, pe platoul de filmare, cu toată lumea şi, văzând tot ce se întâmpla acolo, mi-am zis: „WOW, ce frumos!“.

M-am întors acasă şi mi-am dorit să fac asta. Apoi, mi s-a oferit un casting foarte bun la Roma. Prietena mea, care între timp îmi devenise agentă, mi-a spus că nu o să iau acel casting niciodată, că e foarte greu, dar să văd, totuşi, cum e unul adevărat. Atunci mi-am dat seama că ea fusese motivul pentru care eu reuşisem să fac scurtmetrajul. Am luat castingul de la Roma, a fost greu, e adevărat, dar l-am luat şi am fost cu primul meu film mare la Veneţia. (Foto dreapta sus: Roxana Enache)

„La città ideale“, al lui Luigi Lo Cascio.

Da, şi am avut noroc că am început cu un film pe o zonă mai nişată, era despre ecologie. Spun „noroc“, pentru că în Italia se fac foarte multe filme şi, de obicei, se caută fete frumoase care să interpreteze roluri micuţe, la mare, cu tricoul ud şi lucruri din astea (râde). N-aş fi vrut să fac acest lucru, nu era o zonă în care voiam să mă duc. Acest film mi-a dat oportunitatea să fiu văzută de anumiţi directori de casting. Aşa, la un moment dat, am început să fac doar filme de autor. Şi acolo nu a fost bine, că sigur, e frumos să faci filme de autor, dar ştii cum e, de multe ori, filmele de autor le văd douăzeci de persoane.

(Foto: Adi Marineci)

Cum ai reuşit să ieşi din zona asta?

Am început să accept castinguri pentru seriale. Ca să nu fac acel tip de filme pe care nu-l voiam, varianta pe care mi-a propus-o agentul meu a fost aceea de a încerca să merg la castinguri pentru seriale, unde se caută personajul principal al unui episod. Sunt anumite seriale în Italia, în care, deşi există o anumită distribuţie, au câte un personaj principal nou pentru fiecare episod. Am făcut câteva astfel de episoade, a fost totul studiat. Am lucrat la seriale şi în America, la „CSI“.

Într-o perioadă am avut multe castinguri bune, am ajuns pe „shortlist“ (n.r. – lista scurtă), nu s-a întâmplat, dar era pe ultima sută de metri, între mine şi altcineva. E un sentiment frumos, că îţi dai seama că ai o perspectivă, că faci ceva bine.

Catrinel Menghia devine Catrinel Marlon

Trecerea la numele de Marlon când ai făcut-o?

Când am făcut primul film pentru Federico Brugia (n.r. – „Tutti i rumori del mare“), în Ungaria. El mi-a sugerat să-mi schimb numele. Intuiam de ce, pentru că numele meu, pronunţat cu un anumit accent, seamănă cu o prostie în dialect sicilian (râde). M-a întrebat: „Cum te prezint eu aşa?“. M-a convins atunci că ar fi mişto să am şi un nume de artă. „Bine, hai «Marlon»“. Şi mi-am schimbat numele. Nu poţi să ţi-l schimbi pur şi simplu, trebuie să-l înregistrezi. M-am dus la notar, am plătit. În schimb, îl poţi folosi pentru credite, dar nu este schimbat în acte. În cazul meu, nu ar fi o procedură foarte grea, pentru că dacă numele tău poate însemna ceva ofensiv e mai simplu.          (Foto dreapta: Marie Claire Bulgaria)

Dar nu am vrut. Tatăl meu şi-a dorit foarte tare să aibă un băiat şi, când eram mică, eram „băiatul“ lui. Mi-a zis: „Te rog, orice ai face în viaţa asta, şi dacă te măriţi, să duci numele Menghia mai departe! Să nu-ţi schimbi numele pentru nimeni“.

Când ai început să joci în filme, te-ai confruntat cu prejudecăţi pentru că erai fotomodel?

Filmul cu care mi-am început oarecum cariera la Veneţia m-a ajutat să am nişte castinguri valide sub mână şi să mă vadă altfel directorii de casting. Dar da, mi s-a întâmplat, auzeam replici de tipul: „Da, dar e prea frumoasă pentru rol“. Mi s-a întâmplat şi în România. Înainte să lucrez cu Corneliu pentru „La Gomera“, mi-a spus cineva că un regizor mă voia pentru un rol, dar a zis: „E prea frumoasă pentru filmele mele“. Era tot din zona filmului de artă, probabil simţea că aş fi o prezenţă prea puternică, nu ştiu.

Am avut şi o propunere pentru o serie TV, cu acţiune în anii ’30 şi cu povestea inspirată dintr-un roman. Tot filmul era în dialect napolitan, dar personajul meu putea să fie din Ungaria, că s-au gândit cei de la casting că-n anii ’30 era o alianţă între Ungaria şi Italia, iar muzica lirică de acolo era foarte importantă atunci. Şi s-au gândit ei la un personaj, o cântăreaţă de muzică lirică. Am făcut castingul, am crezut că totul e OK, după care, până la urmă, celor de la Rai (n.r. – canal de televiziune din Italia) le-a fost frică şi au decis să ia o actriţă cu o prezenţă mai puţin puternică, tocmai pentru faţa pe care o am – frumoasă, să zicem că sunt frumoasă – şi pieptănată ca în anii ăia, cu tot machiajul, eram chiar „bambola“ (n.r. – păpuşă). Parcă eram ieşită din altă poveste. Au zis: „Ne pare rău“. Eu mai lucrasem în Rai înainte, deci am o relaţie oarecum bună cu ei, şi am renunţat.

Romantism modern

Ai împlinit opt ani de când eşti împreună cu producătorul de film Massimiliano Di Lodovico. (foto dreapta) 

Cum v-aţi cunoscut?

Lucram la filmul cu care am fost la Veneţia, „La città ideale“, cu Luigi Lo Cascio. A venit la filmări, cu un pretext, prin intermediul agentei mele. Era curios să mă cunoască, auzise de o actriţă din România. S-a prezentat, după care a fost puţin „stalker-ul“ (n.r. – urmăritorul) meu pentru şase-şapte luni. Tot primeam flori peste tot pe unde mergeam şi nu ştiam că el era în spatele a tot ce se întâmpla. După aceea am aflat şi cam asta e povestea. A funcţionat „stalk-ereala“ (râde).

A fost o alegere pe care am luat-o fără să mă gândesc de prea multe ori. După alte şase-şapte luni, m-a rugat frumos. M-a luat de mână şi mi-a zis: „Te rog, nu pleca“. A avut răbdare. Şi uite că relaţia durează de opt ani.  (Foto: Guliver/Getty Images)

Aveţi şi o fetiţă, pe Caroline. Cât de greu a fost cu ea între festivalurile de film?

E foarte obositor. Mi-am dorit-o însă atât de mult şi am aşteptat atât de mult să fiu mamă – de băiat, de fată, nu conta – încât nu mai ţin cont de oboseală. E greu, dar eu sunt foarte organizată de obicei şi fac în aşa fel încât să fie bine. Prietenul meu se stresează şi eu zic mereu: „Totul e OK, stai relaxat“.

Probabil că uneori şi eu mă autoconving că totul chiar e OK şi fac în aşa fel încât să nu se stresăm. Reuşesc să organizez totul în aşa fel încât să îmbin şi rolul de mamă, şi de iubită, şi să-mi continui cariera – să mai lucrez şi ca model, că îmi place, nu vreau să renunţ, şi să fac filme, să mai şi învăţ. Pentru că înveţi pentru multe castinguri pe care nu le iei. E un învăţat continuu.

Tu şi Massimiliano lucraţi mult împreună, nu?

Nouă ne place să lucrăm împreună, să petrecem mult timp împreună. Câteodată sunt eu aia care zice: „Auzi, dar nu vrei să ieşi cu cineva?“. „Dar de ce?“ „Păi, nu ştiu, că mai vreau şi eu să stau singură, suntem tot timpul împreună, şi acasă, şi la muncă.“ (Râde.) Între timp, a devenit şi managerul meu pe Italia, e cel care se ocupă de contracte, de absolut tot.

Ai încredere din nou.  

Da (râde). Am încredere în el, şi el în mine, iar el ştie unde să mă propună ca să fie totul bine.

Cinematograful cu program atipic

Aţi deschis şi un cinematograf împreună.

Ne-am dorit foarte tare să avem un cinematograf al nostru. Am reuşit să creăm o sală foarte frumoasă, iar astăzi, aproape toate premierele filmelor noastre, în proporţie de 90%, au loc la noi. E un cinematograf mai aparte. Iniţial, am vrut să fie fără popocorn şi băuturi, dar cererea publicului a fost mare şi am cedat. În schimb, n-avem publicitate, ceva atipic, pentru că din publicitate se trăieşte. Nu ieşim pe minus, dar să plătim biletele, tot personalul, reuşim. E o pasiune comună, dar el a avut ideea.

Dimineaţa îl folosim pentru prezentări de cărţi foarte mult, la prânz am început să-l închiriem pentru zile de naştere de-ale copiilor şi prima vizionare de film începe de obicei la ora 19.00. În Italia, vizionările sunt la 20.00 şi 22.00. În Italia se respectă cina, aşa că noi am făcut în aşa fel încât lumea să meargă la film la 19.00, ca la 21.00 să fie la restaurant. Am făcut o programare mai atipică. Suntem tot timpul plini, suntem foarte mulţumiţi. ;

„Pentru «La Gomera» am dat probă trei zile“

 

Ai avut şi o afacere cu genţi. De unde până unde?

Pe aia am parcat-o (râde). Totul a pornit de la un curs de design pe care l-am făcut. Eu eram pe zona de accesorii şi, pentru teza finală, mi-am ales zona de genţi. Directorul institutului mi-a zis: „Auzi, dar de ce nu profiţi de faptul că ai un nume şi ţi-ar fi mult mai uşor să intri pe piaţă? De ce să nu-ţi faci o colecţie?“. Nu prea aveam timp, făcusem pentru mine acea şcoală, nu aveam un scop anume. A fost o chestie începută din joacă. 

Am ajuns să fac vreo patru colecţii, aveam prezentări, aveam multe cereri online. Aveam şi multă presă, ceea ce, de obicei, e greu, mai ales că nu aveam un PR, iar fără el nu ai presă. Eu nu eram chiar atât de „high-level“ (n.r. – de nivel înalt) încât să vină televiziunile pe mine. Şarapova a făcut caramele acum câţiva ani şi toată lumea îi cumpăra caramelele.  

                                                                                                         (Foto: Roxana Enache)

Cazul meu nu a fost chiar aşa, dar am avut un business care mi-a explodat în mână, cu investitori care se învârteau în jurul nostru să cumpere brandul, să facem lucruri, de la „made in Italy“ să ajungă „made in China“, ca să fie costuri mai mici. A fost multă bătaie de cap şi deja era prea mult, lucram deja şi pe film. Am zis: „OK, trebuie să iau o pauză, să aşteptăm momentul potrivit“. Aşa că l-am parcat – aşa îmi place să spun – şi am zis că o să-l reiau când o să mă pot axa pe el.

Parteneri la o clinică de medicină estetică

Asta a fost intrarea ta în afaceri.

Într-adevăr, şi am prins gust (râde). Apoi s-a întâmplat ca nişte prieteni care au o clinică de medicină şi chirurgie estetică să îşi dorească să se extindă. Au crezut ei că relaţiile pe care le aveam eu şi prietenul meu erau foarte importante pentru ei şi ne-au propus să intrăm în societate cu ei. Am analizat bine proiectul, ei făceau bine ce făceau, cu doctori renumiţi în Italia. Acum se vorbeşte şi de crearea unui spital. Noi am reuşit să ne extindem în ultimii doi ani, din Roma, şi în Milano. Apoi am deschis o clinică şi în Cagliari. Am vrea să deschidem la Monte Carlo şi ne gândeam şi în România. Vom vedea.

Cum ai ajuns în filmul lui Corneliu Porumboiu, „La Gomera“?

M-a sunat Corneliu, la îndemnul lui Cristian Mungiu care, ştiind scenariul şi ce avea nevoie Corneliu, i-a sugerat să mă vadă la un casting. Corneliu nu ştia că fac şi film. S-a uitat la un showreel (n.r. – scurtă filmare cu scene în care joacă un actor) pe care îl am pe un site de promovare a actorilor. I-a plăcut ce a văzut acolo şi m-a sunat să vin la casting. Şi cam asta a fost. Am făcut castingul, a ieşit bine.

Catrinel, în rolul Gildei, în filmul lui Porumboiu, „La Gomera“ (Foto: Vlad Cioplea)

Cum a fost la casting?

Am venit în România şi am dat probă trei zile. Niciodată nu am dat trei zile probă (râde). De regulă, durează între 20 de minute şi maximum o oră. Corneliu e foarte atent la detalii şi a vrut să încerce mai multe scene, a vrut să mă vadă şi cu alţi actori care erau deja confirmaţi, dacă eram OK împreună.

Porumboiu, un regizor modelator

Toţi actorii care lucrează cu Corneliu Porumboiu vorbesc de această atenţie a lui pentru detalii.

E foarte atent, într-adevăr. Am zis, la un moment dat, într-un interviu, că e sever şi, gata, ăsta a fost şi titlul. Dar mă refeream că e sever la modul constructiv. Odată ce ai înţeles personajul, vrea să vadă ce îi dai. După care începe să te modeleze. Te modelează mult, a stat cu fiecare în parte. Ştia exact ceea ce voia.

A fost un pic dificil, pentru că filmul e pe capitole şi e mai greu de ieşit din scenariu. Când l-am văzut, am înţeles mai multe lucruri, mi s-au confirmat anumite intuiţii pe care le avusesem, pentru că nu ştiam nici noi cum îl va compune. Era scris într-un fel, noi l-am filmat, dar după montaj, a luat un pic o altă întorsătură. A fost o surpriză. L-am văzut cu toţii pentru prima dată la premiera de la Cannes. De obicei se fac vizionări înainte. Am fost toţi invitaţi să-l vedem, dar am refuzat. Ştiam că Corneliu îşi doreşte foarte tare să ajungă la Cannes cu filmul, aşa că am zis: „Dacă o să fie, o să-l vizionăm la Cannes“. Dar noi o ziceam aşa, râzând, îţi dai seama. (Foto dreapta sus: Stefano Guindani) 

Şi s-a întâmplat.

Într-adevăr! Eram foarte emoţionaţi acolo, aveam multă presă şi noi nu văzuserăm filmul. A fost foarte mult şi pentru noi. Ne uitam la film pentru prima oară. Eram terminaţi, super emoţionaţi, eu plângeam. Am plâns foarte mult. Ne-au aplaudat, am fost foarte apreciaţi. A fost frumos.

Gilda, fluierând în limbajul fluierat de pe „La Gomera“, „el silbo“ (Foto. Vlad Cioplea)

Ştiu că spuneai că filmările pentru „La Gomera“ au însemnat şi primul tău contact, după 18 ani, cu un grup mare de români.

Da, eram 70 de persoane şi am fost împreună cu toţii, de la început la sfârşit, mai puţin în Singapore, unde am filmat o singură zi. Am fost acolo trei zile, dar doar cinci sau şase persoane, atât. Pentru anumite lucruri, precum machiajul, am luat nişte persoane de acolo.

M-am integrat bine, dar am crezut că ce simţeam eu era doar pentru mine. Totuşi, vorbind cu Rodica Lazăr, cu Vlad Ivanov, cu ceilalţi actori, am aflat că niciodată, până acum, în cariera lor, la niciun film, nu s-au simţit atât de bine şi nu au avut o asemenea chimie. Eram ca într-o familie.

E foarte greu să stea oamenii împreună – producţia, actorii, machiajul –, mai ales că toată lumea e obosită. Bine, nici nu am avut încotro pe La Gomera, că insula era mică, eram toţi împreună, unde te învârteai, dădeai de cineva. Aşa că singura soluţie era să stăm cu toţii cap în cap. Ţin minte că eram atât de înnebuniţi să stăm împreună, să povestim la o bere. Ne-a prins şi Paştele acolo. Înainte de zilele cu scenele cele mai solicitante, ni se tot spunea: „Vezi că e Corneliu pe aici, ne caută“ (râde). Eram într-un complex cu mai multe căsuţe, ca un fel de sătuc. „Vezi că mâine vă treziţi devreme, vă caută Corneliu.“ (Râde.) A fost mişto. 

Acest interviu a fost publicat în „Weekend Adevărul“. 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările