Să mă explic. Recapitulând întâi ceea ce ar trebui recapitulat

Sub pretextul că Parlamentul ar urma să intre în vacanţă când, în realitate domnia-sa era cel ce se grăbea să îşi ia un concediu prelungit, preşedintele Klaus Iohannis şi-a făcut bilanţul primului an de mandat pe data de 16 decembrie. Cu vreo cinci zile înainte ca respectivul an să se fi împlinit.

Am înţeles din discursul de atunci că dl. Iohannis ar fi folosit prima cincime a mandatului său prezidenţial  în vederea pregătirii unei schimbări de paradigmă. Dar şi că primul pas în vederea reuşitei respectivului deziderat ar fi fost alungarea de la putere a guvernului condus de dl. Victor Ponta. Urmat de înlocuirea acestuia cu cabinetul actual de tehnocraţi sau experţi, cum îi place domnului Vasile Dâncu să le spună.În partea finală a discursului din data de 16 decembrie 2015, dl. Klaus Iohannis a dezvăluit şi că schimbarea de paradigmă pe care şi-o doreşte ar trebui să se producă nu în chip sau prin mijloace politicianiste, ci prin reevaluarea şi plasarea la locul potrivit, adică la rangul de priorităţi naţionale, a învăţământului şi a culturii.

Fără doar şi poate, preşedintele are dreptate. Nu se poate imagina ieşirea din băltirea în care se află în cei 26 de ani de regim democratic România. În ciuda repetatelor schimbări politice şi de personal guvernamental. O ţară care a evitat sistematic, în pofida falselor reforme, regândirea fundamentală a rolului rezervat învăţământului, educaţiei şi culturii. Însoţind regândirea în cauză printr-o schimbare din temelii a strategiilor de alocare bugetară.

Tocmai de aceea, în comentariul publicat pe adevărul.ro la nici o oră de la încheierea discursului d-lui Klaus Iohannis, mă întrebam cum se va produce şi pune în practică regândirea avută în vedere de preşedinte în condiţiile în care Bugetul de Stat pe anul 2016, alcătuit în grabă de guvernul cvasi-tehnocrat atât de lăudat de dl Iohannis şi aprobat mai repede ca niciodată de Parlament, nu prevede spectaculoase realocări de fonduri în favoarea domeniilor indicate ca prioritare de discursul prezidenţial. Nici noua lege a salarizării despre care ni se promite că ar fi gata în luna februarie şi care va fi în totalitate opera noului guvern tehnocrat nu promite îmbunătăţiri substanţiale în domeniu, îmbunătăţiri fără care e greu de crezut că adevăratele valori, numele de top ale învăţământului şi culturii româneşti nu vor alege pe mai departe soluţia emigrării.

Într-un alt discurs, cel rostit cu exact o săptămână în urmă la Academia Română, cu prilejul Zilei Culturii Naţionale, dl. Iohannis a revenit asupra ideilor exprimate acum o lună, anunţând că are în vedere lansarea unui proiect naţional căruia i-a şi găsit un nume: România educată.

Nu m-aş grăbi să calific respectivul proiect a fi unul faraonic ori o modalitate prin care, anunţând că va face mult, dl. Iohannis s-ar pregăti să nu facă pe mai departe nimic, aşa cum a afirmat în vreo două rânduri în comentariile de pe blogul personal ori din Evenimentul zilei „maestrul” Ion Cristoiu. Căruia, e limpede, justificat ori ba, interesat sau nu, nu îi place nimic din ceea ce face şi spune actualul preşedinte.

Iată însă că nu numai dl. Cristoiu ce se crede pe mai departe unic, ci şi eu, muritor de rând, am citit discursul d-lui Iohannis. În forma în care este el publicat pe site-ul Preşedinţiei României. În pofida faptului că am fost neplăcut surprins de aleatoria utilizare a virgulelor, admit că discursul sus-menţionat conţine şi o seamă de idei de bun-simţ la care nu ar fi defel rău să reflectăm cu toţii. Cu un plus de reflecţie, dar şi de acţiune fiind datori, după părerea mea, ministrul Educaţiei, dl. Adrian Curaj, şi şeful direct al acestuia, premierul Dacian Cioloş. Dar şi ministrul Culturii, dl. Vlad Alexandrescu.

Din păcate dl. Curaj pare să comită greşeală după greşeală, lansând pe piaţă şi într-un simulacru de dezbatere publică proiecte care mai de care mai prost croite. Dar şi emiţând ordine de ministru ce nu prea ne lasă a crede că România ar fi intrat, aşa după cum ne promitea în campania electorală dl. Iohannis, în etapa lucrului bine făcut. Ba dimpotrivă.

Felul în care arată modificările pe care le preconizează toate cele trei variante de lucru ale viitoarei curricule pentru ciclul gimnazial ne face să credem că dl. Adrian Curaj, dar şi sfătuitorii domniei-sale de la Institutul deŞtiinţe ale Educaţiei îşi propun să aducă respectivul ciclu de învăţământ în zona pragmatismului, sau, mai direct spus, a unui utilitarism de joasă speţă, dar şi de tristă amintire.

Reducând din planurile de învăţământ, ca pe vremea când în fruntea şcolii româneşti se aflau Suzănica Gâdea sau Aneta Spornic, ponderea disciplinelor umaniste, diminuând orele de Limba română şi de Istorie şi expulzând cu totul, că tot e o limbă moartă, Latina. Dl. Curaj pare să pună în practică, poate fără să ştie că o face, la fel cum nu ştia Domnul Jourdain că făcea proză, panseurile lui Traian Băsescu, un personaj de care îşi doreşte din tot sufletul să se distanţeze dl. Iohannis. E vorba, fireşte, despre acele panseuri legate de inflaţia de filosofi în defavoarea ospătarilor şi a tinichigiilor. Profesii de care nimeni nu spune că nu am avea nevoie. Ceea ce nu înseamnă defel că practicanţii lor ar trebui să fie nişte ignoranţi.

Componenţa comisiei naţionale ce ar urma să valideze viitoarele doctorate, dar şi alte titluri academice, faptul că pe listă se află prea multe nume dintre cele care au excelat în găsirea de scuze ori chiar în negarea de-a dreptul a plagiatului fostului premier Ponta şi care, nu mă îndoiesc, îşi vor exersa respectivele neruşinate competenţe şi în scuzarea evidentului plagiat al colegului de Cabinet al d-lui Curaj, poliţistul Tobă, e o altă ispravă discutabilă a ministrului Curaj. În fapt, o decizie ce nu îngăduie prea multe speranţe de mai bine nici în ceea ce priveşte asanarea morală de care are nevoie întreg sistemul universitar românesc. Cum ştiind năravurile din universităţile româneşti şi obişnuinţa ca la adăpostul şi sub pretextul autonomiei universitare prost, abuziv înţeleasa să se petreacă matrapazlâcuri cu toptanul. De la scoaterea la vopsea a plagiatelor până la promovări în ierarhia didactică dintre cele mai abracadabrante.

PS. Nu mă pronunţ pentru moment asupra utilităţii sau inutilităţii modificărilor aduse Ordonanţei de Urgenţă nr.189/2008 privind managementul instituţiilor de cultură. Un proiect lansat în dezbatere publică de un alt ministru tehnocrat intens contestat în vremea din urmă, dl. Vlad Alexandrescu. Şi nu o fac pentru că am impresia că întreaga controversă din jurul ei, prea înfocată, intens personalizată, mustind de interese individuale, pătimaşă, neraţională, a devenit un nedorit prilej de stimulare a unor false dispute între generaţii. În plus, tare mi-e teamă că „deschiderea compasului”, despre care vorbea la una dintre aceste dezbateri dl. Alexandrescu, să nu fie folosită, mai cu seamă în cazul acelor instituţii de cultură aflate în subordinea autorităţilor locale şi judeţene, în detrimentul managementului şi în favoarea politizării acestuia. Dar despre toate acestea, poate cu un alt prilej.