Pauza – „o materie“ ignorată în multe şcoli

„Noi, în pauză, lucrăm”, îmi destăinuie cu multă emfază unii dascăli. „Elevii noştri învaţă de mici să se concentreze, nu pierd vremea ţopăind bezmetic şi îmbrâncindu-se prin curtea şcolii”.

Din punctul lor de vedere, pauza e un timp pierdut. Un timp care poate fi utilizat pentru a avansa la matematică sau la limba română. Pentru a mă convinge de utilitatea strategiei lor,  îmi indică notele bune ale elevilor şi rezultatele lor la diverse concursuri. 

Pauza figurează în orarul lor pentru că „aşa ni se cere”, dar nu este respectată, pentru că „aşa este mai bine”. 

Utilizarea pauzei pentru a prelungi o oră de matematică sau de limba română este o practică tot mai des utilizată de unii dascăli. Dincolo de trâmbiţatele ei beneficii, această practică prezintă foarte multe inconveniente. 

1. Primul mare inconvenient este acela că un dascăl care trece în orar pauzele, dar nu le respectă, implicit indică unui copil că regulile pot fi fentate. Evident că dascălul o face pentru ceea ce el consideră ca fiind o cauză nobilă. Dar metoda este o fentă adusă unei reguli sub ochii şi în detrimentul copiilor. Cât respect şi ce încredere poţi să acorzi unui dascăl care ţie îţi cere să respecţi toate regulile, iar el se joacă de-a „uite-o/nu e” cu drepturile elementare ale elevilor?

De ce dascălul nu schimbă regula devenind astfel în ochii copiilor un dascăl corect? Ce îl împiedică să oficializeze pe hârtie anularea sau scurtarea pauzelor? Simplu: legislaţia!

Articolul 11 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar din 31.08.2016 prevede că: 

„(5) În învăţământul primar, ora de curs este de 45 de minute, cu o pauză de 15 minute după fiecare oră şi o pauză de 20 de minute după cea de-a doua oră de curs. La clasa pregătitoare şi la clasa I, activităţile de predare-învăţare-evaluare acoperă 30-35 de minute, restul de timp fiind destinat activităţilor liber-alese, recreative. (…)

(7) Pentru clasele din învăţământul gimnazial, liceal, profesional şi din învăţământul postliceal, ora de curs este de 50 de minute, cu o pauză de 10 minute după fiecare oră; după a treia oră de curs se poate stabili o pauză de 15-20 de minute.”

Regulamentul mai prevede că durata orelor de curs şi a pauzelor poate fi modificată numai „în situaţii speciale“ şi numai „pe o perioadă determinată“, după propunerea motivată a directorului şi informarea inspectoratului şcolar. 

Legislaţia românească privind pauzele este foarte similară cu cea aplicată în alte ţări europene şi se bazează pe avizul pediatrilor, al neurologilor, al experţilor în educaţie. Toţi aceşti specialişti sunt „căpăţânoşi rău” când e vorba de anularea pauzei.

2. Al doilea mare inconvenient este acela că absenţa pauzelor contravine modului de funcţionare al creierului şi nu respectă necesităţile de bază ale creşterii şi dezvoltării unui copil. 

Necesitatea pauzei nu e o găselniţă a lumii moderne. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au aplicat regula simplă efort-pauză-efort-pauză. Până şi Atotputernicul Dumnezeu, după ce a creat lumea, a luat o pauză.

Creierul are nevoie de momente regulate de pauză. Un soi de ritm care alternează momentele de concentrare cu cele de scurtă relaxare. 

Când un adult nu mai reuşeşte să se concentreze, considerăm că este obosit şi îl invităm la o pauză de cafea. Când un copil nu mai reuşeşte să se concentreze şi se bâţâie în bancă, considerăm că este rău şi că merită pedepsit să stea în clasă pe toată durata pauzei. 

Adulţilor le recunoaştem nevoia de pauză. În toate locurile de muncă în care creierul este intens solicitat, angajaţii au pauze de ţigară, pauze de cafea şi, mai nou, săli destinate sportului, jocului şi relaxării. În întreprinderile în care creativitatea este primordială, cum ar fi Google sau Facebook, angajaţii au un program flexibil în care joaca şi destinderea ocupă un loc foarte important.  

De ce oare suntem partizanii absoluţi ai necesităţii pauzelor şi jocului la adulţi şi concomitent considerăm că cei mici se pot concentra fără pauze ca laptopul, că pot sta nemişcaţi ore în şir ca dulapurile, că învaţă ca reportofoanele: înregistrează şi apoi derulează şi pun pe speaker?

Este imposibil să reducem copilul la un creier care necesită a fi îndopat cu informaţie şi să considerăm că şcoala se ocupă doar de dezvoltarea cognitivă a elevului. Este imposibil să lăsăm în voia naturii dezvoltarea fizică a copilului, şi în seama exclusivă a familiei, dezvoltarea lui socio-afectivă. Este imposibil pentru că nu avem în faţă un calculator pe care trebuie să-l umplem cu diverse programe şi fişiere, ci un pui de om. Nu putem spune unui pui de om: „Lasă-ţi corpul ăsta care are nevoie să se bâţâie acasă, închide într-o pungă toate emoţiile şi dă-le mamei tale. La şcoală ai nevoie doar de urechi să auzi, de ochi să citeşti, de o mână să scrii. Gura nu e necesară, mai ales dacă dai cam mult din ea. Şi nici măcar de tot creierul nu e nevoie. Trimite doar partea pe care o utilizezi ca să memorezi şi ca să reciţi.” 

Copilul vine la şcoală într-un corp ale cărui cerinţe nu le poate ignora. Organismul îi cere să zburde, să strige, să sară, să alerge. Este vital pentru dezvoltarea motricităţii lui, este vital pentru capacitatea sa de a se concentra, este vital pentru dezvoltarea lui fizică, dar şi intelectuală. Dacă îi refuzăm aceste nevoi, nu putem aştepta de la el să se concentreze, să memoreze şi peste toate să mai fie şi motivat. Când corpul îi transmite unui copil: „m-am concentrat 50 de minute acum am nevoie să alerg”, nu putem aştepta ca acel copil să fie interesat de problemele matematice al unui tren care avansează cu viteză regulată, nici de conjugarea verbului a fi. 

O minte sănătoasă într-un corp sănătos, spuneau bărtânii latini atrăgând atenţia asupra unui aspect extrem de important: nu suntem doar creiere. Avem un corp pe care trebuie să îl întreţinem corect. Avem un corp în care trebuie să ne simţim bine. Modul în care  gestionăm necesităţile organismului se repercutează asupra modului în care creierul funcţionează. Pauza şi orele de sport sunt necesare pentru buna funcţionare a întregului organism.

3. Al treilea mare impediment este acela că privăm copilul de un laborator în care el poate să-şi dezvolte nu doar creativitatea, ci şi competenţele socio-afective, competenţele din domeniul vorbirii, şi chiar unele competenţe din domenii de studiu în clasă. Ceea ce pentru noi poate părea o joacă năucă, dezorganizată sau chiar pe alocuri „prostească” este modul copilului de a malaxa şi a reinvesti prin joc noile cunoştinţe. 

Pauza este momentul în care copilul are posibilitatea de a se juca liber, de a experimenta, de a inventa, de a lua iniţiative. Pauza este momentul în care copilul învaţă altfel. 

Într-o lume în care metodele active de învăţare câştigă tot mai mult teren, nu mai avem voie să reducem învăţatul la a asculta un adult şi a repeta cu lux de amănunte o fârcitură de informaţii şi să eludăm celelalte moduri de învăţare ale copilului: experimentul, rezolvarea unor situaţii problemă, testul, confruntarea propriilor idei cu cele ale altor copii etc.  

Cu metoda «stai cuminte în banca ta, taci, ascultă şi repetă» formăm dicţionare şi maşini de calculat. Cu această metodă am format oameni docili şi buni meseriaşi. Reuşita lor în viaţă a fost asigurată de faptul că societatea din acea perioadă avea nevoie de astfel de persoane. 

În societatea de azi, informaţia e pretutindeni. Dicţionare avem, e suficient să ştim unde să le căutăm. Calculatoare avem, e suficient să le indicăm ce au de făcut. Activităţile de execuţie le lăsăm tot mai mult în seama maşinilor şi roboţilor. Inteligenţa artificială remodelează societatea noastră într-un ritm alert. 

Societatea zilei de mâine are nevoie de oameni creativi, inventivi. Societatea zilei de mâine nu mai are mare nevoie de oameni care cunosc totul, ci de oameni care ştiu să se orienteze rapid în volumul uriaş de informaţii, ştiu să extragă ceea ce e important şi ştiu să utilizeze informaţiile în mod creativ. 

Pauza este un laborator al creativităţii. Nu cel mai mare, nici cel mai important. Dar rămâne un laborator de care nu avem voie să îi privăm pe copii.