Autorul mă sfredeleşte cu privirea. E un elev foarte bun. Elevul acela care stă cuminte în banca lui, care umple extemporalele şi caietele cu răspunsuri corecte. Elevul acela liniştit care învaţă uşor şi repede.

Gloria e „profesoara” mea. Copilul acela care prin dificultăţile lui îmi indică limitele mele şi mă obligă să caut alte ferestre spre cunoaştere, alte metode pentru ca ştiinta, cunoaşterea să nu mai fie pentru ea o obligaţie dificilă, ci o aventură fascinantă. Caut, mă caut, mă reinventez.

În acest timp, Gloria îşi transformă creionul în balerină, cu un cântecel plantează decorul în lumea poveştii şi mă lasă baltă cu caiete şi cifre cu tot.

Instalată pe o altă planetă, Gloria învârte creionul şi cântă. Când se opreşte din cântat este pentru a agresa verbal un coleg, a scoate limba, a-l împunge cu un creion.

În pauze, fetiţa aleargă voioasă spre ceilalţi copii… dar nimeni nu se joacă cu ea. Din caietul Gloriei trei fraze strigă poetic singurătatea în care se zbate fetiţa: «Soarele e prietenul meu. Luna e prietena mea. Prietenii mei strălucesc.»

Mi s-a spus că nu există soluţii pentru această fetiţă. Mi s-a spus că trebuie să o acceptăm aşa cum este. Dar oare putem spune despre un copil în formare că «aşa este el»? Un copil este sămânţa care creşte şi devine… Desigur, dintr-un cireş nu va ieşi niciodată un stejar. Fondul genetic, aptitudinile şi talentele lui contează. Dar ţine de noi ca părinţi şi dascăli ca acel copac să crească cât mai drept, cât mai solid, cât mai bogat.

În multe pauze am stat în banca Gloriei fixând tabla cea neagră, încercând să văd clasa aşa cum se vede ea prin ochii acestui copil. Am petrecut multe ore vorbind cu părinţii, cu alţi specialişti. Şi un capăt de soluţie s-a ivit. Încetişor şi cu paşi aproape imperceptibili, Gloria a revenit în lumea şcolii. Creionul dansează mai rar, iar caietele încep să se umple de cifre voioase.

Dar drumul a rămas lung şi, pentru a progresa, Gloria are nevoie de atenţie. Prea multă atenţie. Toată atenţia învăţătoarei şi a clasei.

Elevii buni, cei care stau cuminţi şi lucrează s-au trezit într-un con de umbră, eclipsaţi de elevii foarte buni şi perturbaţi mereu de cei în dificultate. Desigur, nu au probleme de ordin cognitiv. Căpşorul lor înregistrează repede, iar mânuţele lor sunt precise şi harnice. Considerăm că, dacă pixul roşu nu are nevoie să sublinieze o eroare într-un caiet, elevul progresează bine.

Scufundată în vortexul creat de dificultăţile Gloriei uitasem cât de mult contează pentru fiecare copil atenţia şi iubirea mea. Uitasem cât de important este pentru fiecare elev să se simtă existând în vorbele calde ale învăţătoarei.

Prin compunerea lui ciudată, cu o singură frază, elevul meu mi-a amintit că şcoala nu este doar un loc în care umplem capete cu ştiinţă. Că elevii cresc nu doar cu cifre şi reguli de gramatică.

I-am spus elevului meu că am înţeles mesajul, dar că forma este inacceptabilă. I-am cerut să şteargă fraza şi în locul ei să scrie o alta care vorbeşte frumos despre el şi despre Gloria. Apoi am petrecut o lungă pauză împreună. Eu - învăţăcelul care ascultă atent, el - maestrul în ceea ce am putea numi tristeţea unor elevi cuminţi.

Acasă şi la scoală atenţia noastră aleargă acolo unde sunt urgenţe. Copilul foarte inteligent se plictiseşte repede şi în mod constant ne solicită. Copilul bolnav sau cel în dificultate se sprijină pe fiecare surâs al nostru, pe fiecare gest, pe fiecare vorbă. Copiii liniştiţi sunt invizibili. Docili soldăţei, tăcuţi şi harnici, iubitori şi înţelegători cu fraţii şi colegii lor în dificultate. Nimeni nu-i vede, nimeni nu-i mai aude.

Din vreme în vreme, însă, toţi copiii liniştiţi ai lumii au nevoie «să ne ucidă» gloria. Să ne scoată din planurile măreţe de salvare pentru a desena pe cerul lor un surâs mititel. Strigătul lor poate căpăta forme ciudate, forme inacceptabile. Şi e normal. Nu sunt obişnuţi să ceară atenţie. Ţine de noi ca adulţi să auzim drama de dincolo de cuvinte şi gesturi şi să răspundem cu justeţe şi iubire.