Examenele finale nu sunt decât un vag şi imprecis instrument de măsură, cu multe variabile, pentru calitatea învăţământului românesc. În zgomotele televiziunilor, ele au început să fie judecate precum topurile de vedete sau sondajele: se comentează sumar procentele de admişi ori respinşi, se “scot în faţă” cazurile-limită ori extremele (“la liceul cutare n-a luat nimeni bac-ul”, “în judeţul cutare au promovat cei mai puţini”) şi, pe baza lor, se dă cu părerea abundent şi se trage concluzia că “n-ar fi rău să fie bine”. Se rostesc, de fapt, cantităţi impresionante de nimicuri. Foşti miniştri sunt aduşi iute în studio să-i spună poporului ce şi cum, de parcă şezutul (politic!) în scaunul ministerial ar însemna că au şi devenit experţi în problemă. Inconturnabila doamnă Ecaterina Andronescu, de pildă, vorbeşte peste tot despre cum ar trebui rezolvate problemele educaţiei; de ce nu le-a rezolvat în timpul mandatului? Actualul ministru şi cel dinainte au devenit repere şi unităţi de măsură: cică am avea acum, spun unii, “bac-ul de tip Pricopie” şi “bac-ul de tip Funeriu”, “capacitatea uselistă” şi “capacitatea pedelistă”. Şi uite-aşa, în iureşul politicii proaste de pe Dâmboviţa, educaţia copiilor a devenit încă un instrument prin care partidele se contrează şi îşi plătesc poliţe.

Caraghioşii care ne conduc nu îşi dau seama, totuşi, că toată vorbăria lor despre reforma educaţiei e apă de ploaie şi că, deocamdată, singura reformă adevărată a învăţământului românesc e cea a lui Spiru Haret, de acum mai bine de o sută de ani? Şi că, oricât s-ar contra pe la televizor, rezultatele “reformelor” din ultimii 20 de ani sunt nule? Să recapitulăm câteva fapte. A existat un raport al Comisiei prezidenţiale pentru educaţie, care punea un diagnostic corect asupra situaţiei. Ce s-a făcut cu el? Nimic. A existat un Pact pentru educaţie semnat de toate partidele. Şi? Tot nimic: în politica noastră, nu se respectă niciun pact, nicio înţelegere, datul la gioale e singura regulă înţeleasă şi practicată de politicienii români. Există o lege care prevede ca un anumit procent din PIB să fie alocat educaţiei. A respectat-o vreun Guvern? Nicidecum. Răspunde cineva pentru toate astea? Nici vorbă. În schimb, geme spaţiul public de atâtea păreri şi comentarii despre cum ar trebui să fie dacă ar fi să fie...
În fapt, sistemul educaţional a ajuns greoi şi birocratic, programele sunt încărcate inutil, obiectivele nu sunt clare, iar meseria de profesor a devenit un mic infern. Cu toate acestea şi în ciuda faptului că mulţi absolvenţi de facultăţi fug de învăţământ ca dracul de tămâie, există încă destui profesori buni, care îşi fac treaba cu pasiune – aşa prost plătiţi şi umiliţi cum sunt. Există elevi cu drag de carte, care se chinuie să treacă prin toată varza de programe cu care au fost căptuşiţi de “reformatorii” învăţământului. De la ei ar trebui plecat, ei ar trebui să fie reperele – profesorii şi elevii. Dar, din păcate, ei au ajuns nişte simple entităţi bune de pus în statistici, în procente, în raportări şi “situaţii”. Simplă carne de tun pentru războiul stupid între politicieni mediocri. Sau subiect pentru discursuri blege despre “viitorul ţării” şi “tânăra generaţie care trebuie să... şi să...”.

Dar gata, au trecut şi examenele astea. Vom tăcea vârtos încă un an, vom fi curioşi să aflăm câţi ani de închisoare a luat directoarea Costica pentru fraudă la bac, vom îngurgita ciorba chioară a părerilor despre  “problemele educaţiei” emise solemn la televizor. Între timp, profesorii care-şi fac treaba cu demnitate şi pasiune vor fi priviţi tot mai mult ca nişte ciudaţi fraieri, care n-au fost în stare “să se descurce în viaţă”. Elevii buni se vor împuţina, căci tot mai mulţi (împinşi din spate de “pragmatismul” părinţilor) îşi vor da seama că nu merită să-ţi baţi capul cu învăţatul. Iar când o să vină “viitorul ţării” peste noi, n-o să înţelegem de ce e cenuşiu şi trist. Să ne pregătim aşadar, din timp, doamnelor şi domnilor miniştri şi politicieni, locul de dat cu capul...