Iar faptul că după o lungă dezbatere a acestei legi - ce antrenează de aproape un an, în aprinse dispute, parlamentari, reprezentanţi ai Guvernului şi ai puterii judecătoreşti, specialişti bancari, jurişti, economişti, sociologi, psihologi, jurnalişti - avem, încă, în faţă un tablou cu multe semne de întrebare este, cred, în primul rând, consecinţa unor nepotriviri între cadrul juridic al dării în plată şi texte ale altor acte normative din legislaţia românească, îndeosebi din Codul Civil. Şi, mai cu seamă, între unele articole din legea „dării în plată” şi norme proprii legităţilor economice.

Se poate constata că s-au adunat prea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri cu adevărat lămuritoare. Cât de mult poate întinde coarda statul când intervine în economia de piaţă?

De fapt, sunt mai multe corzi pe care statul este deseori tentat să le întindă. Una fiind coarda superficialităţii, a grabei, a lipsei de interes faţă de performanţa legislativă. O coardă întinsă atât de mult, încât ajungem să aplicăm legi care, după folosirea cheilor de descifrare (a criteriilor de interpretare deci: literară - citirea atentă a textului; logică - efortul de a înţelege ce ascunde un text încâlcit; şi istorică – acceptarea unei interpretări date în alte împrejurări), rămân în continuare confuze şi încurcă lucrurile. O mostră ne-a fost oferită chiar în aceste zile, fiind legată de disputa privind timpul în care legea „dării în plată”, după ce a fost adoptată de Parlament, trecând şi de Camera decizională, putea (de fapt, poate) să fie atacată la Curtea Constituţională.

Textul din legea-legilor este fără echivoc: „Curtea Constituţională (…) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la 1) sesizarea Preşedintelui României; 2) a unuia dintre preşedinţii celor două Camere; 3) a Guvernului; 4) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; 5) a Avocatului Poporului; 6) a unui număr de 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori”. Constituţia, însă, pune punct aici. Nu dă nici un detaliu cu privire la timpul pe care cei nominalizaţi în art. 146, litera a, îl au la dispoziţie pentru a se adresa Curţii Constituţionale. 

O face, însă, o lege specială - Legea 47/1992, în articolele 15, 16, 17 şi 18 - dar o face în stilul multora dintre legile noastre, fiecare urmând să înţeleagă ce vrea. Cheia problemei ar trebui s-o aflăm în articolul 15.

Aliniatul 1 al respectivului articol nu face, însă, altceva decât să repete textul din Constituţie, cu privire la cine are dreptul să sesizeze Curtea Constituţională. Aşa că voi reda aici textul aliniatului 2: „… cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului”. Urmat de cel al aliniatului următor: „data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere; depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen”. În continuare, până la art. 18 inclusiv, sunt lămurite aspecte procedurale, fără nicio altă referire la timpul în care poate fi sesizată Curtea Constituţională.

Textele citate n-au claritate şi n-au coerenţă. Sunt încâlcite. În consecinţă, o lege din 1992, care se aplică, aşadar, de 23 de ani, încă produce erori de interpretare. Din litera textului nu transpare nicio legătură între „cele 5 zile înainte ca legea să fie trimisă spre promulgare” şi „data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor”. Şi totuşi, legătura este esenţială. Ea poate fi dedusă logic, dar numai într-o interpretare forţată. Iar textul, ca să fie clar şi coerent, ar fi trebuit să aibă următoarea formulare: „Legea va fi comunicată Guvernului (etc.) cu 5 zile înainte de promulgare, dar nu mai devreme de a fi fost depusă la secretarii generali ai Camerelor”. Cum legea tace în această privinţă, în practică a fost preluat termenul de 5 zile acordat pentru comunicarea legii către Guvern, Înalta Curte etc. Să vedem ce a ieşit.

  1. Duminică, 13 aprilie, se împlineau 5 zile de la adoptarea legii de către Camera Deputaţilor. „Astăzi e ultima zi în care legea dării în plată mai poate fi atacată de Guvern la Curtea Constituţională, înainte de promulgare”. Presa a preluat ştirea. Un subiect ieşea de pe agenda publică.
  2. Luni, 18 aprilie, seara. La secretariatul general al Camerei Deputaţilor a fost depus „Raportul pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii dării în plată”. Stupoare! Păi, nu a trecut termenul? Un detaliu esenţial al tabloului fusese elucidat. NU în lege, ci în procesul de interpretare. Termenul curge începând din seara zilei de luni, 18 aprilie. Până când? „Până se vor împlini alte cinci zile” - a fost consensul.

De unde a fost scos termenul de 5 zile? Dintr-o interpretare eronată a unui text de lege confuz. Şi totuşi...

…Dacă interpretarea literară nu e de ajutor aici, şi nici cea logică, rămâne interpretarea istorică. Interpretarea cea mai importantă, fiind exprimată nu ca o simplă opinie, într-o dezbatere de idei, ci în sala de judecată. Este punctul de vedere al Curţii Constituţionale. L-am găsit într-o hotărâre de acum câţiva ani (Decizia nr. 161/2010) în care sunt făcute câteva clarificări extrem de importante cu privire la timpul în care pot fi făcute sesizările. Plecând de la o opinie exprimată în contradictoriu, şi anume că sesizarea Guvernului (privind cauza judecată) nu ar fi fost depusă în termen. Reţinem din cuprinsul deciziei: „Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă”. În speţă, se judeca o cauză de constituţionalitate a legii, sesizarea înaintată de Guvern fiind prezumată a fi tardivă. Or, Curtea a relevat două argumente demne de a fi reţinute: 1) „legea criticată nu a fost promulgată”; 2) „în exercitarea controlului de constituţionalitate, esenţial este ca legea să nu fi fost promulgată la data înregistrării sesizării la Curtea Constituţională”.

Concluzia Curţii? Poate fi citită în pagina a 9-a a Deciziei:

„Termenele cuprinse la art.15(2) din Legea nr. 47/1992 au un caracter de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a instanţei constituţionale, astfel încât nu există nicio sancţiune dacă aceştia sesizează instanţa constituţională după expirarea acestora; în acest caz, aşadar, esenţialul este ca legea să nu fi fost promulgată la momentul sesizării Curţii Constituţionale”.